Dragă R.,

   M-am pierdut. Complet, sper că nu şi irevocabil. Mi-ai spus că iei în considerare opţiunea aşa-zisei jumătăţi de măsură, că nu vrei să mai aştepţi atâta timp până când voi veni la tine. Mă crezi că sunt în stare să las orice alt sentiment - pasager sau nu - şi să reiau ce aveam noi odată?
   E jalnic, R. E jalnică starea asta pustie. Nu mai văd altceva decât fericire, caldă beţie cu apă rece. Am încredere în ce-mi spui, dintre toţi pe tine te-am văzut cel mai puţin şi te ştiu cel mai mult. Eşti etalonul meu. Băiatul pe care vreau ca ai mei să îl cunoască. Băiatul pe care toţi prietenii mei îl vor îndrăgi. Singurul băiat care m-a făcut să râd ca la carte, care a ştiut să mă păstreze a lui chiar şi fără să fie lângă mine şi care mi-a delimitat timpul: am ere dinaintea lui, după el şi istorie alături. Tu ştii să faci să merite secundele de singurătate apăsătoare. Poate zic asta de prea multă exaltare, adevărul e că te-am mai şi uitat. Voit, ce-i drept, dar uite că am reuşit să îmi impun să nu te mai caut cu gândul. Acum, însă, când văd că nu zadarnice mi-au fost clipele de zbucium, nu-mi pare rău că m-am frământat, tu faci să merite orice iluzie.
   Am ajuns departe. Tu nici nu ştii încotro să te îndrepţi şi eu vreau să te prezint tuturor. Da! Vreau. Am tot fost văzută în compania multora. De braţul tău voi rămâne agăţată cu sau fără voia ta. Probabil te vei gândi: "Eu termin facultatea. Fac 23 de ani, ea e un copil. Probabil voi ajunge destul de sus. Cu ea ce să fac? Mi-ar fi ruşine să fiu bine văzut şi zărit în compania unei puştoaice. Dar şi ea mai are puţin şi intră la facultate... E o domnişoară, nu, n-ar arunca nimeni priviri piezişe către noi... totuşi... Eu am treabă. Eu lucrez. Învăţ. Ea-şi pierde timpul printre dulci nimicuri. Nu vreau să facă din mine ocupaţia-i de bază; o să sufere. Da... Dar uite cât de mult am mers... Şi mai e mult până departe..."
   Dragul meu, renunţ la tot. La obsesii, la depresii, la pretenţii. Mă dezbrac de fostu-mi caracter, care pare-se că ţi-a repugnat la un moment dat, de m-ai înghiontit de lângă tine şi te aştept, să-ţi onorezi gândul onorabil unduit sub formă de vagă promisiune. Alătură-te mie!
   Nu o să uit zilele goale de la liceu în care singurul zâmbet mi-era adus de nelipsita cochetărie, machiaj puţin strident şi haine-n care nu mă regăseam, puse pe mine pentru a impresiona un om aflat la nu mai puţin de 121 de kilometri distanţă. Ştiam bine că nu mă poţi vedea, dar gândeam că-mi eşti alături la fiecare pas şi că te simţi măgulit de rigoarea cu care-mi aşezam până şi firele de păr din coadă. Adevărul e că m-ai schimbat. Chiar dacă nici vocea nu ţi-am mai auzit-o de vreo jumătate de an, tot mai sper că o să mă învăluie pe neaşteptate, la un moment dat. Mi-ai dat răbdare, o noţiune abstractă pentru o adolescentă. Mi-ao dat maturitate, să suport greutatea aşteptării. Mi-ai dat înţelepciune, să nu-mi refuz călăuzele ce se oferă să-mi poarte năpasta, dar şi tăria să nu te uit, nici chiar când le sărutam mâinile copleşite de povară.
   Nu o să uit cât mi-am dorit să mă laşi să mă apropii. N-am vrut altceva decât fericire pentru doi. Eu am învăţat s-o găsesc în orice lucru neînsemnat şi în orice chip binevoitor. Tu ai s-o regăseşti altfel decât prin mine? Sper, dar numai cu o jumătate de suflet. Cealaltă speră ca fericirea să aibă cel mult autonomie, dar să depindă, totuşi, de mine.
   Mă bucuram de-un om frumos până să mă gândesc din nou la tine, de ce sunt în stare să dau siguranţa şi stabilitatea pe-o nălucă? Probabil pentru că-i o nălucă oe care o iubesc...? Care m-o fi sărutat de atâtea ori la pragul dintre vis şi dimineaţă şi m-a-nsoţit cu câte-un gând bun î  fiecare zi cu ploaie. Năluca aia sigur ştie cât nu-mi place ploaia. Ce frică mi-e de tunete şi fulgere şi mai ales de întuneric. Năluca aia-mi ştie metehnele. Şi încă-mi vorbeşte-n vis. Că-n realitate, tu îmi scrii. Şi-aşa m-ai subjugat, şi-ntr-atât de strâns mă ţii doar din cuvânt. Şi greu mi-a fost să cred că mă pot încrede-n vorbe dulci până la pragul orbirii...
   Dragule, atât te rog: să nu-mi ceri mai încolo să renunţ la toată bunăstarea, din senin, ca să fug în lume cu tine. Acum nu pierd nimic dacă mă las dusă de val, dar mai încolo... cine ştie? Hai să prindem valul de 7 dimineaţa, când se-ngână ziua cu noaptea, ca la-nceput de toamnă şi să gustăm o zi amarul convieţuirii de dragul amintirilor. Să vezi că nu-i atât de greu cum pare şi că în mine-ai să găseşti ce vrei: prietenă devotată, sinceră şi dezinteresată, iubită înfrigurată de-aşteptare, cu inima mereu deschisă, ca un cufăr cu tot ce-i bun în lume, păstrat să se reverse din trupu-i ca dintr-un corn al abundenţei şi amantă şăgalnică, abilă, vigilentă, mirodenia ce piperează viaţa monotonă, dacă vreodată va fi aşa-ntre doi oameni care convieţuiesc cu distanţa...
   Dacă nu crezi că se poate... ajută-mă să uit. Căci "la noapte ne certăm definitiv, ne despărţim în mici felii de pâine şi ne urâm acum fără motiv, să ne-mpăcăm fără motive mâine. Nu-i cauză şi nu e nici efect în toată încleştarea asta mare; iubirea noastră toată-i un defect - ferească Dumnezeu să se repare! Îmi vine să te-njur de Dumnezeu şi-apoi să-L rog pe El să te salveze, eşti binele, precum eşti răul meu, cea mai cumplită dintre ipoteze..."
   Şi totuşi... de-ar fi să te rog ceva... ar fi să nu mai pleci... Că n-o fi bine acum, ţi-oi da dreptate. Dar cândva tot o să fie. Şi când va fi să fie, vreau să-l împart cu tine, că greul tot l-ai refuzat... Cât încă sunt mică şi mă-ncăpăţânez să mă-ndurerez şi să mă-ndoliez, cât încă sunt dispusă să mă complic, de dragul unei pacoste de băiat, care nu-şi poate face curat la mansardă, ca să mă primească-n gazdă. O lună, două, trei, un an, o viaţă, două, cât mai multe. Un suflet am şi p-ăla am de gând să-l tocesc până când o să te lămureşti că şi eu sunt o pacoste pe măsură, ba chiar mai teribilă şi mai ambiţioasă. Mi-am pus în gând să te iau de mână şi să nu te mai eliberez.
   Scrie-mi când te vei hotărî, oricare ţi-ar fi nefasta inspiraţie-a momentului. Dacă refuzi, scrie-mi. Dacă accepţi, sună-mă. O ocazie ca asta merită sărbătorită cu uralele cuvenite, şi vreau să-mi auzi trilurile, în cazul în care decizi să mă fericeşti. În ambele cazuri, vei rămâne parte de-a mea, dorinţa ascunsă-ntr-o biografie subţirică şi prilej de descătuşare a tuturor ambiţiilor.

   A ta de când te-a întâlnit prima oară,
             Irina.

Dragă R.,

   Am zis să-ţi scriu. Am trecut printr-o perioadă critică. Nu-i vorba de vreo criză de identitate, ci mai degrabă de una existenţială. Imediat după ziua mea am pierdut un om drag. Perspectiva de a nu-l mai şti mereu aproape m-a îngrozit, am plâns până aproape de pragul leşinului. Apoi a murit ceva în mine. Şi am înţeles ca suferinţa se consumase demult, ce rupea în mine era o frustrare adâncă, ale cărei rădăcini se trăgeau din nevoia mea nebună şi neîmpărtăşită de afecţiune. Nu era niciunul de vină că eu plângeam. Era o vină universală, că nu-mi găsesc stabilitatea şi echilibrul. Pot să jur că am căutat unde nici cu gândul n-aş fi gândit, dar mereu se găsesc impedimente. El era mereu aici, simţeam o anumită siguranţă, pe care, însă, obişnuia să o anuleze cu gelozie şi posesivitate. Atunci mă întrebam cine sunt şi-mi căutam vina pe un drum curat. Aşa că am renunţat şi am paralizat la gândul că nu mă mai are nimeni. Am o nevoie nebună de a simţi că aparţin cuiva, unei familii alternative, voi sunteţi mereu familia asta a mea.
   Nu m-am simţit niciodată vinovată că vorbeam cu tine în timp ce eram cu el. Mai degrabă mă deranja că relaţia cu el se interpunea între conversaţiile noastre. Când am făcut 17 ani, mi-ai promis într-un fel că o să fii acolo. Dar ai lipsit. Şi am auzit melodia aia superbă despre viaţă şi căutarea sinelui, despre lacrimi şi drumuri accidentate, despre fericirea relativă şi absolută. Şi nu mi-a venit să cred că vine de la tine. A fost un cadou prea frumos. Aş vrea să fac şi mâine 17 ani şi să te primesc aşa în suflet. Păcat că m-ai luat pe nepregătite, de nici măcar n-am bănuit că tu ai putea fi responsabil pentru starea mea de atunci. Acum că ştiu, îţi mulţumesc a nu ştiu câta oară şi număr lunile până la plecarea de acasă. Ascult muzică, fac muzică prin fiecare literă a numelui tău, pe care o repet până îşi pierde sensul. O melodie de la o trupă pe care o ştiu de la tine suna cam aşa: "Imaginea ta, ce demult o păstrez, de-atâta privire aproape s-a şters." Aşa şi cu mine. Repet cuvinte până la demenţă, citesc ce vine de la tine cu aviditate, până când îşi pierde sensul şi aduce confuzie şi amnezie. Apoi numele tău mi-e anamneză şi o iau de la capăt. Între timp, ca ocupaţie diversă, încerc să mă-ndrăgostesc, ca să-mi treacă mai uşor timpul până la revedere, dar văd că nimeni nu-i ca tine şi o las baltă. Ştiam, odată, că şi tu mă aştepţi. Sper să n-o fi auzit de atâtea ori încât să ajungă să îşi piardă şi asta sensul.
   Când n-ai putut să ajungi, mi-ai spus că ai încercat, dar e o curvă pe nume "karma", care ţi-a stricat planurile. Dragul meu, karma e cum ţi-o faci. Faci bine, ai karmă bună. Faci rău, karma se ia după tine. Poate ar fi trebuit să nu pleci niciodată, ca să poţi să te întorci de câte ori vrei.
   Spune-mi sincer: ai vrut din tot sufletul să vii sau te-a ţinut gândul că ai putea să mă vrei din nou şi nu ai fi putut să faci nimic în sensul ăsta? Pentru că poţi. Altă melodie spunea că "inima mea nu cere chirie, aşa că vino când vrei tu şi stai oricât îţi place ţie." Decorul tău e rezervat doar pentru mine, dar nu acum. Ai spus-o. Şi eu încuviinţez. La mine, vezi tu, e altfel. Eu îl ţin mereu ocupat ca să nu se dezobişnuiască cu jocul scenic. Să nu se prăfuiască atunci când ajungi. Dar strigă numele tău şi-mi strică jocul.
   A doua zi după ce am făcut 17 ani am găsit ceea ce căutam demult: un subiect de roman care să acopere ceva pagini bune. Va fi despre viaţa mea. E singura pe care o ştiu şi despre care aş putea fi mereu sinceră. Şi nu o să caut adevărul, ci să fiu sinceră. E o mare diferenţă. Adevărul nu e mereu cel ascuns după vorbele sincere. Şi eu altfel nu pot să scriu. Pot să mă mint şi să scriu, să plâng şi să scriu, dar, în final, rezultatul va fi unul cât se poate de sincer.
   Şi tu, dragul meu, îmi vei fi confident direct, alături, sau nu, de vreun lector interesat de problemele adolescenţei sau în căutare de vreun adevăr tăinuit până acum, ca să fie descoperit acum de o debutantă într-ale lumii. Între noi fie vorba, aşteaptă-te la adevăruri general valabile de la oameni fără ocupaţie- din plictiseală ei devin fini observatori ai lumii din jur şi psihologi ocazionali şi pun în cuvinte realităţi pe lângă care ceilalţi trec zilnic, cu care se confruntă mereu, dar carora nu au timp să le dea formă-n grai. De-aia se miră şi se regăsesc într-ale trecătorilor prin lume. Ei cred că viaţa lor ocupată e importantă şi marcantă. Dar, de fapt, mai câştigaţi în ochii absenţi ai lumii vor fi cei care nu se remarcă cu altceva decât cu un bun simţ de observaţie pus în folosul celor ce nu au timp să şi-l dezvolte corespunzător. De data asta voi fi eu aceea. Fără ocupaţie şi cu şablonul de maxime întotdeauna la îndemâna.
   Nu sunt pe măsura ta. Nu o să citez din autori cunoscuţi, nu ştiu istoria nimănui, cu atât mai puţin pe a celor care contează. O să îţi dedic, î  schimb, multă muzică, o să îţi explic trăirile mele în mod sincretic, pe bătăi de inimă, sunete mai mult sau mai puţin armonioase şi versuri reprezentative. Uneori nici eu nu-mi găsesc cuvintele, dar le găseşte muzica. Şi-mi amintesc de tine, şi-ţi mai scriu şi-mi mai cânt frustrarea prin camere goale din pensiune. Îmi place să cânt. O să te adorm, oare, vreodată aşa?
   Îţi mulţumesc pentru intruziunea în viaţa mea, m-ai marcat şi mă uimeşti cu fiecare zi. Acum te las, străin frumos, cu chip de ceaţă şi negură pe obrajii albi, cu zâmbet de-al meu şi cu ochi în care-mi pierd temerile cele mai temerare, trebuie să scriu un roman. Am să te chem când o să rămân fără inspiraţie şi credinţă.

    A ta de când te-a întâlnit pentru prima oară,
    
                                                      Irina

Nu ştiu cine eşti

   Un viciu cere pe altul şi amândouă iertarea. Nu s-a întrebat nimeni niciodată de ce, în dragoste, nefumătorii cer tutun, iar cei puternici- slăbiciuni?
   Vârsta mea le cere pe toate. Cere tot ce ar putea-o compromite, e teribilismul ăla cu jumătate de măsură de pesimism. E gândul că până la moarte e cale lungă. Dar şi până la ziua mea, vacanţă, Crăciun pare mereu că mai e destul. Şi atunci când vin, în sfârşit, parcă n-au durat destul comparativ cu aşteptarea. Şi drumul îmi va dura puţin comparativ cu destinaţia.
   Sunt iar seri în care mi-e frică de moarte şi nu mai pot să o anesteziez cu mirajul timpului. Se scurge. Trece ca azi. Şi ma voi trezi într-o zi că nu-l mai am, dar că a trecut prea puţin de când mi-am zis că mai e mult.
   E, totuşi, muzică ce-mi pare că am auzit-o când încă nu eram. Şi-mi dă speranţă că, poate, dacă nu-mi ajunge acum, voi mai avea o viaţă la dispoziţie. E muzică ce mă duce departe, cu gândul la o viaţă pe care aş putea-o avea, dar pe care mi-o va refuza în repetate rânduri mâna destinului.
   Mi-am pierdut profunzimea care altădată îmi alina frica de întuneric. Mi-am pierdut minţile şi darul de a scrie. S-ar putea zice că m-am pierdut pe mine. Îmi consum zilele în aşteptări fără spor. Mi s-a zis să nu număr zilele. Totuşi, ce altceva îţi mai poate da speranţă când substanţa pare că s-a scurs demult, decât viaţa în expectativă, în aşteptarea micilor bucurii care nu vor compune niciodată marile destine?
   Mă-nchid în bucurii mărunte, în tresăriri de-o clipă, valorificând fiecare pulsaţie, pentru că ele sunt primele care vor dispărea. Voiam să cred că ceea ce-i al meu nu va fi vreodată al altcuiva. Dar de când nu mai sunt eu, de unde aş putea şti ce-ar fi fost să-mi aparţină?
    Unde mi-e viaţa? Unde mi-e moartea? Unde-i lumina? Unde-i paradisul? Unde-i virtutea şi ce mi-e păcatul? Cum de am căzut atât de jos încât mă bat pe umeri toţi cei fără onoare, arătându-mi pentru ce aspect al vieţii mele, scos la lichidare de stoc, licitează. Am ajuns umbra a ceea ce credeam că sunt. Şi cine nu mă merită, mă are la preţ redus.
    Unde merg? Cine sunt? Cui folosesc? Sunt sigură că nu sunt singura care se întreabă asta... "Viaţa mea a fost ca un vânt care bate-n proră, m-am muşcat de suflet mereu- floare carnivoră..."
   Voi căuta întunericul şi mă voi feri de razele soarelui. Îmi voi pipăi sufletul şi-mi voi ignora trupul. Îmi voi uita chipul şi regăsi sinele. Mă voi încrede că frumuseţea stă în ochii privitorului şi mă voi priva de vanitatea oricărei cochetării. La urma urmei, viaţa e despre fiecare din noi. Viaţa este doar o căutare neîntreruptă al cărei răspuns se află în ultima clipă. De ce să mă bucur de lumină, când mă aşteaptă o eternitate de întuneric. Un om calculat s-ar bucura de ceea ce-i va fi luat cât de curând; un om înţelept va încerca să se obişnuiască cu lipsurile dintotdeauna. Voi face asemenea. Nu voi da căutătura cruntă pe zâmbet sau ploaia pe vremea însorită. Nu-mi voi vinde sufletul unor perpetue iluzii.
   Nu voi cere nimic, ca, în schimb să mi se dea totul. Viaţa e un fel de psihologie inversă. Cu cât aştepţi şi ceri mai puţin, cu atât vei avea mai multe. Cu cât te cauţi mai puţin, cu atât vei fi mai aproape de tine.
   Punct şi tot timpul de la capăt.

Şerbet de-a fi sau a nu fi

   Am ajuns la o vârstă la care îmi fac alte jucării. Sfâşii pluşul de la himere rămase din relaţii niciodată de cicatrizat. Bag cuţitul în jucării şi plâng, cu sângele lor alb şi sintetic, câlţi prinşi între degetele totuşi vii. Adorm cu gândul mort, cum rar se-ntâmplă să rămână gol, ca o foaie de-nceput, poate-mi dă şansa să o iau de la capăt, dar nu. Îşi bate joc, a doua zi mă scutură de umăr şi-mi rânjeşte-ncetişor, după ce mă vede trează: "Du-te-napoi, eu cred, eu sper, eu aş putea, eu vreau, eu simt şi aş avea...". De ce niciodată nu ştie? Mă trezeşte-n ipoteze şi m-adoarme-ntre proteze de sinapse şi speranţe, că pe-ale mereu le amputează timpul când îşi amintească să mai treacă. Şi cică timpul le vindecă pe toate. Halal. Pe ale mele le sterilizează, parcă-s în incubator, mă vindecă şi totuşi mă ţine departe, am boala oaselor de sticlă, mă sparg de prima oară de când mă frământ.
   Nu am o vârstă, dar am învăţat ceva. Am învăţat acum că tot ce mişcă-n mine-i compromis. Am învăţat că foaia cu care sunt tentată să-mi tai venele e singura pe care pot să pun capul la sfârşitul zilei, când totu-n mine intră-n moarte clinică. Ştiu că trebuie să scriu. Ştiu că pot să iubesc, dar nu am când. Îmi împart viaţa între moarte şi somn. De una singură îmi adorm fricile, numai eu n-adorm.
   Copii, eu n-am o vârstă. Nu cer respect şi-ntâietate. Eu umblu printre manechine, pipăi suflete vrac, cântăresc substanţă şi iau forma aerului pe care îl respir. Nu am volum propriu, ocup doar spaţiul care mi se pune la dispoziţie. Îţi mănânc din palmă, te-alung şi mă-ntorc pe genunchi. Îmi dai pâine şi apă şi-mi pui la dispoziţie celula. Şi-aşa mă nasc din tine. Concep ţesuturi, împânzesc organe şi te-acopăr cu o piele groasă. Atât de groasă, cât să nu simţi când muşc din tine cu patos. Sunt şi tu, şi eu. Niciodată defazat. Tot timpul în asentiment. Tot timpul simultan.
   Copii, eu am intenţionat să-mi iau din zile. Dar nu mi le mai dă nimeni înapoi. Aşa că-ntind de ele ca de plastic topit şi mă năclăiesc pe muşchi de secunde-anchilozate. Simt crampe-n muşchi şi ştiu atunci că-i miezul nopţii. Copii, să nu ajungeţi vreodată să căraţi pastile-n suflet şi antibiotice-n creier. Că dacă le administrezi regulat, ajungi imun. Nu mai simţi boală, dar nici uşurarea vindecării.
   Copii, să nu plecaţi privirea. Viaţa nu se termină niciodată când vrea ea. Nici când vrem noi. Că de-aia-i viaţă. Să surprindă. Să nu regretaţi clipe, că nu le mai primiţi înapoi. Greşeşti, ai şansa să te-ndrepţi. Te bucuri, te-aşteaptă fericire şi mai mare. Să nu vă doriţi să creşteţi. Că nu o să mai zâmbiţi curat. Cu ţigara-n colţul gurii, e ori pătat de tutun, ori ruinat de viciu, ori murdăriţi filtrul de ruj, ori zâmbetul de morbid.
   Copii, toţi plecăm odată. Eu plec acum dintre voi, v-am vorbit de la egal la egal. Dar e timpul să cresc şi doare când se-ntind oasele şi când te-nalţi. Vă ştiu pe fiecare-n parte, în parte am simţit ce simţiţi voi acum. Am un trup în care să mă-nchid şi-o chilie-n care să mă-nchid, sfântă până-n Sâmbăta Mare, când mi-e schimbarea la faţă şi mă fac drac, mă torc pe sub uşă din sfinţenie şi nu mă mai văd chiar uşă de biserică, doar nu mi-e locul acolo. Viaţa nu e ce ni se pare nouă, e ceea ce nu ajungem să cunoaştem. Avem o promisiune grea care ne călăuzeşte până la sfârşit, şi-acolo ne e cunoaşterea. Ştii cum e aia? Urâtul are o mie de feţe, pe când frumosul are una singură. D-aia-mi ţin mereu singură de urât, niciodată nu dau pe ochi frumoşi singurătatea, că eu nu cred în frumos.
  Mă-nsumez în atâtea împărţiri, că nu-mi văd restul. Ce-mi rămâne după ce mă dau vouă mi-ajunge de pe azi pe mâine şi mâine mai văd ce mai găsesc prin buzunare peticite, s-o duc aşa de la cap la coadă. Vreau să-i văd cum stau în cap pentru o coadă de cal. De păr roşcat şi de carne care nu se vinde la kilogram. Ia să vă văd, vă-nghesuiţi şi-acolo unde nu-i gratis? Sunt aici să vă plătesc eforturile.
   Copii, să nu faceţi ca mine. Ce-a fost ieri, nu mai e mâine.

Sentinţă

   Azi scriu din nou. Ce ar putea să mă aducă înapoi printre cuvinte, când am căzut în prozaic şi am ţinut cu timpul, fără să mă mai obosesc să-i neg ireversibilitatea? Ce ar putea să mă încredinţeze că mă mai primesc printre ele, că nu se ascund acum? Într-adevăr, uneori mi-e greu să le găsesc. Ne-am pierdut reciproc...
   O să încep simplu: aş fi vrut să iubesc. Candidat am găsit. Însă nu mai găsesc în mine puterea de a o lua de la început. Fetiţa aia pe care o ştiam a crescut. Şi-ar cimenta golul din stomac cu fluturi asortaţi cu membrana de care e căptuşit, dar vidul alege mai degrabă să se hrănească cu zilele celui ce mi se alatură. Un sărut pe frunte, o şuviţă răvăşită copilăreşte, palmele lui puse drasupra privirii mele în gol nu mă mai ating. Am murit o dată. Şi nu mai am vieţi de risipit. Mă aşteptam să mi le dea el. Să lase de la el un an, o picătură de sânge, să-mi facă o transfuzie cu apă vie şi apă moartă şi să-mi crucifice sufletul pe trup cu cele trei smicele de măr prevăzute de acel basm al fiinţei mele neterminate.
   Încerc să-mi clădesc un trup puternic, casă portativă a unui şarpe cu ochi verzi care se crede suflet. Asemeni lui Icar, termin şi-mi contemplu de sus templul ăsta fragil, adăpost de moarte şi morbiditate. Nu reuşesc să mă mai întorc la vreo bază aşa că-mi pun pe tâmple aripi de ceară pe care mi le modelează o căldură venită de departe. Şi se desprind de lobii urechii, în care rezonează încă fiorii ultimului sărut, pleacă de capul lor şi mă lasă să mi-l pierd pe al meu în cădere liberă. O secundă pare alta. Timpul se dilată şi eu nu mai ajung la bazele creaţiei. Mistificată, atemporală, uit să mai ajung la mine şi o bornă kilometrică mă anunţă c-am căzut în el.
   Dar nu vreau. Nu-i o cutie de rezonanţă propice viselor mele nedestăinuite... Vreau să tai lianele care-mi leaga carnea de carne si osul de frumos, mlădiţele care-mi vascularizează fiinţa de prisos. Vreau să adorm odată şi să nu mă mai trezesc. Opera să-mi rămâna neterminată şi să ma definesc om postum. Acum vreau să fiu apă. Aer. Foc care-l străbate odată înainte să se prefacă-n fum şi să părăsească lumea. Vreau să fiu vânt, gaz, vânătă, străvezie, slabă, ruptă. Şi după ce mor vreau să ma văd de sus umanizată. Dar nu aş mai putea să fiu Icar. Sufletul nu-mi cade din cer- pomană nesăţioasă pentru trupuri carnivore, împrăştiate, oarbe. Sufletul nu mi-l ia nimeni. Trupul mi-l înghite pământul. Se luptă pentru el vulturi, carii, prădători. Dinspre partea mea, li-l las moştenire, în consens nescris.
   Tot ce vreau e să iubesc. Nu pot acum. Voi putea odată. Acum singurătatea pare soluţia optimă. Parcă-mi place să fiu cu mine şi să mă-ntreb de ce nu găsesc ecou în sufletele în care bat, prieteneşte, ca în diapazoane stridente în liniştea unei capele înalte. Parcă mi-e uşor să mă resemnez şi să mor noapte de noapte. În vis. Să mă întorc apoi la viaţă şi să aştept să mor din nou. De ce trăiesc, la urma urmei? Dacă Dumnezeu nu admite sinucigaşi, de ce nu m-a cenzurat înainte să văd lumina tiparului? Fie-mi iertate greşelile, dar aspiraţiile îmi atinseseră apogeul când ceilalţi m-au dărâmat şi acum începe declinul. În regres, merg de-andoaselea, dreaptă, inutilă verticalitate în calea unui destin căruia i-am întors deja spatele. E doar o chestiune de timp până când raţiunea mea va naşte monştri atât de puternici, încât or să mă sperie de moarte. Singurul regret e că voi fi împământată păgân, niciun preot nu stă să-şi bată capul cu motive, oricât de pertinente. Scriptura nu  a lăsat cale de mijloc. Ori eşti după lege, ori împotriva ei. Celor îndepărtaţi, nelinişte veşnică. Măcar aşa voi vedea cu sufletul ceea ce ochilor le e imposibil să vadă. Prinsă, după legendă, la pragul dintre moarte şi-altă moarte, o să scot capul în lume, nevăzută, aşa cum mi-e dorinţa şi voi purta o cruce cu braţe şi entru aripile care mi-au căzut. Şi viaţa-i o moarte, mai senină decât cealaltă, promisă din eter...
   Dar nu o să mor. Şi mă macină gândul că pe lumea asta nu e loc şi pentru mine. Unde-i cenzura, Doamne? Dă-mi cenzura transcendentă şi lasă-mă să urc până la Tine, fie că n-am cale de întors. Ştiu. Ştiu că nu ştiu. D-aia, poate, nici nu mi-e dat să fiu.

Notă autobiografică

   ... Şi mă aşezam pe cimentul rece după o noapte caldă, cum sunt toate cele de dinaintea furtunilor, la mare. Norii se grăbeau încet spre plaja pe care eu nu aş mai fi vrut să ajung. Nu îmi place soarele decât văzut din spatele sticlei... Eram mică şi îmi plăceau dimineţile răcoroase de la Costineşti. În fiecare an, tot acolo. Credeam că îl ştiu pe de rost.
   Acum, o secundă de linişte, într-o dimineaţă de primăvară, când toţi cei pe care îi ştiu sunt la liceu începe să fie echivalentă cu o dimineaţa ca alea, mă cucereşte. Mă aşez pe scările de ciment, în maieu şi pantaloni de trening, ca prin transă simt că urmează să vină şi diriga, să ne aşezăm la mese şi să mâncăm unul din mic-dejunurile alea scârboase şi mereu insuficiente, marmeladă pe pâine antică şi unt de provenienţă dubioasă. Dar nu. Eu deja nu mai mănânc dimineţile, ca altădată, eu mănânc serile în tihnă, când n-am odihnă şi când răsăritul mă ameninţă la 2 jumate...
   Mă uit în oglindă să văd dacă am mai slăbit şi sunt aceeaşi. Probez un costum de baie, singură în cameră şi îmi fac plajă din scame şi fire de păr pe covoarele de culoarea nisipului umblat, marea în cadă, curată, numai pentru mine, adâncă- numai cât să nu îmi ajungă ca să cred că am plecat într-adevăr de-acasă.
   Muza mea s-a pensionat. A luat jobul ca part-time şi nu-i aducea satisfacţiile cuvenite. S-a retras cu promisiunea că îşi va reînnoi contractul când voi pleca de acasă. Păi cum vine asta? Am muză ca lumea condiţionată de vârstă şi distanţă? Parcă serviciul ăsta... avea roaming... Ca să mă poată inspira decent de oriunde ar fi. I-am cerut eu mai mult? Niciodată. O fi crescut tariful...
   Aşa că mi-am luat o săptămână la mare. Mă fac că nu-i văd pe ceilalţi, deja nu înţeleg de ce mă trezesc tot în camera mea, tot căzută de pe canapea, ca acum mulţi ani, când vâsta îmi permitea să fiu preluată din somnambulism şi dusă de mâini misterioase înapoi în pat. Acum e văduvie. Burlăcie. Un fel de tinereţe. Care parcă n-ar mai fi. Un fel de déjà-vu. Se pare că tot ce urmează am trăit deja în vis. Şi tinereţea mea e la cacealma, o ghicitoare simplă pentru copii fără minte, dezlegată în palme fără bătături de clarvăzătoare amatoare cu pretenţii de ursiroare.
   Moartea o mai fi ceva nou...? Mă îndoiesc, la cât am răstălmăcit-o insomniac în serile de vară. O fi iarna? Eu cred că primăvara. Când pământurile greu de desţelenit nu or să se deschidă ca să ma ia şi o să mă înghită focul. O să le locuiesc atunci pe etajeră şi când le vor fi ochii cârpiţi de somn, nu or să se mai obosească să mă recunoască şi or să-mi amestece cenuşa în cafea...
   Vreau vara. Postum. Vreau cald. In memoriam. Vreau nisip. Carpe diem. Vreau mare. Ante-meridian. Vreau linişte. Deus ex machina. Acropole, culmi, agora sufletească. Vreau să erupă un vulcan şi peste lumea mea, să treacă în nefiinţă fără urme şi fără pretenţii. Faleza. Alge sărate. Stabilopozi de care să-mi fărâm altarul bicisnic. Şi apoi plajă, să îmi cuprindă fantoma ieşită la fiecare apus la echitaţie maritimă.
   Vreau somn, să fiu iarăşi eu, ca înainte să mor în doliu. Cineva să mă recupereze, înainte să adorm anonim.
    Alea iacta est.

Sufletul meu monocrom sidefat!...

   Să știi că nimeni nu se plânge din nimic. Să nu crezi că sunt puternică pentru că rămân fermă pe poziție. Adevărul e că mi-a fost întotdeauna frică să-mi fac rău, nu e o dovadă de curaj ci, mai degrabă, de lașitate. Viața atârnă prea greu de mine ca să o pot lăsa în urmă cu una, cu două. Dar, să știi, nu e totul bine. Sunt zile care prea seamănă, numai eu nu-mi semăn de la o zi la alta...
  Și deodată am avut una din revelațiile alea pe care le întrevăd numai în momentele preliminare căderii. Am știut că nu o să te am vreodată. Și atât de singură eram și mă simțeam, că o vedeam ca pe un mod de viață. Ca pe un joc de noroc deficitar pe care viața mi l-a deprins în gene. Ce dacă nu o să te am? Așa a fost și înainte. De ce ai face tocmai tu excepție? Ce ar putea să doară dacă nu ar fi cumplita obișnuință, ar fi promisiunea ta că o să fii mult timp. Eu o să fiu? Crede-mă că din toate promisiunile care mi se fac, le cred doar pe ale mele, pentru că sunt singurele pe care mă simt stăpână. O săptămână și alte două. Promite-mi zile, ca să le fac eu luni. Dar, mai bine, nu-mi promite nimic, ca să nu am de ce-mi aminti cu amar. Iar am ieșit din rutină. Iar vreau să fiu într-un oraș mare, să mă ducă autobuzul departe, eu să scriu cu gândul aiurea și să întârzii iar acasă. Vreau, vreodată, să numesc „acasă” locul unde te voi putea privi fără restricții spațio-temporale. Vreau să fiu, odată, acasă acolo unde te întorci și tu. Ce mi-ai făcut...? Sunt închisă în fortăreața asta miniaturală, ca un cerșetor la capătul unui pod în cutia de carton cu pled murdar, căreia îi rămâne, totuși, credincios, deși știe că e unica și majora-i restricție. Și îi conține destinul făcut zdrențe, ca hainele pe care le-a îmbrăcat acum mult timp, ca pe o haină monahală a condiției lui blamate...
   Ce-mi oferi e ca o cale către purgatoriu. Simt că poți să mă cureți de mirajul neființei, dar e atât de meschin și rar ceea ce ne putem oferi, de parcă nici n-ar fi. Este, totuși. Și când nu va mai fi, cred că iar nu voi mai fi eu, Și nu-mi mai e frică. Am trecut de prea multe ori prin asta ca să mai pot precupeți aportul sentimental și consecințele agnostice care îl succedă. Nu-i un schimb cinstit, dar ce naiba e cinstit pe lumea asta? Ce e cinstit în treburile murdare în care se tot bagă sufletele?...
   O să ai, oare, răbdare să mă cunoști? Da, mi te dizolvi pe limbă chiar când nu ești. În momentele de liniște, aș da orice să fiu iar acolo, să te sărut pe ceafă și să râd prostește, simțind că-mi trăiesc copilăria ca un om mare. Mă abțin să îți promit Luna pe caremi-o doresc. Mă abțin să îți împărtășesc desele momente în care mă lipsesc cu drag de luciditate. Pot să îți spun, însă, că mă visez mai departe tot prin preajma ta. Și nu bat niciun apropo. Ești genul de om care m-ar putea să-mi schimb orice plan. Aș veni în București la facultate. Am intra amândoi la jurnalism, ne-am trăi vise vechi. Am adormi care-ncotro și dimineața am da nas în nas în metrou, cu aceeași melodie în căști și același sortiment de cafea pe buze.
   Te-am transformat în confident absent, ca să pot să-ți vorbesc chiar și atunci când nu ești aici să asculți. Ascultă acum!
   Sunt plină de greșeli, dar le ascund abil, nu din cauza complexelor, ci din cauza vremurilor. La sfârșitul poveștii avem mereu o erată care ne face să dăm înapoi la pagina respectivă și să vedem la ce episoade ne-am împotmolit. Sunt când mare, când mică. Sunt când în mine, când în tine. Nu obișnuiesc să calc în picioare frunzele căzute. Îmi place culoarea turcoaz. Îmi place să mă plimb de nebună, îmi place să înnebunim împreună, îmi placi. Așa, cât de simplu am putea pune în cuvinte. Oameni mari au simțit lucruri mici și ni le-au trimis prin timp hiperbolizate, mult exagerate. Mie îmi place să simt măreț în cuvinte mici și puține. Sau chiar deloc. Pentru că de asta spunem că simțim. Că nu ne mai strofocăm să conectăm atâtea mecanisme și să punem în mișcare resorturi o mie. Ne sincronizăm pe mutește, fără ca măcar să prevenim mișcările. Simțim ca să ne fie foame de cuvinte. Și ele nu sunt niciodată suficiente ca să pună pe diapozitiv tot ce am simțit fără să prelucrăm temeinic. Urmează, apoi, să stăm întinși și să ne gândim la ce a fost. Abia atunci gândim. Și ne vine, parcă, mult mai ușor să simțtim din memorie.

   Nu îmi place să dansez, dar vârfurile tale mă tentează. Nu îmi place să mă adâncesc în vise predispuse cancerului de oase, dar ce-are a face? Tu faci toți banii. Toate gândurile, toate lunile și toate senzațiile pe care mă zgârcesc să le scot din buzunar, nu țin să fac risipă. Creierul se face iască și e adus cumva la incandescență. Tu, nonșalant, îți aprinzi din el o țigară și arunci oțet. Țigara ta are acum gust de tot ce ți-ai dorit din ființa mea: un pic de suflet, puțină viață, credință, frică și stupoare.
   Stupi. Ai zis ceva de stupi. După o noapte lungă, petrecută-n tête-à-tête. La sfârșitul căreia să te simt pe dinăuntrul meu, mirabilă sămânță germinând într-un sâmbure de drac. Păi bine, dragul meu, nu e așa de mare lucru. E elementar, dragul meu Watson. Crezi că dacă vreau să te cunosc atât de mult, nu e în mine nicio sămânță din vorbele tale? Niciun fir de păr rămas pe limbă, pe care nu mă feresc să îl arunc, ba chiar nu mănânc și nu beau, de teamă să nu îl pierd? Păi te înșeli în cazul ăsta...
   Nu am nevoie de nopți, de zile, de luni, de ani. Ce am eu pentru tine se naște în secunde, crește în minute și nu se maturizează niciodată. E o rădăcină tămăduitoare de deșerturi adânci, din care se ridică tulpini carnivore de amalgame cancerigene cărora nici nu mă sinchisesc să le găsesc vreun leac. Atracția, și mai apoi dragostea, sunt maligne. Nu rele maligne. Ci subdiviziuni ale unui bine de care nu îți doresc să te faci vreodată bine.
   Crezi în ceva? Eu cred în mine. Bine-ar fi să faci la fel. Și îți voi arăta cumcrește un copil sub ochii tăi. Cum te înveți cu el. Cum de îndrăgostești de el. Cum îți amintești primul sărut,niciodată deformat, tot timpul drag. Cu, rememorezi primul fior. Cum strângi poze și înregistrezi evoluții, încadrându-i în alți parametri decât cei normali. Ce avem noi crește într-un an cât la alții în zece. În secunda noastră e o viață prea mărunt divizată și în sărutul nostru e o lume mai mică și mai caldă, care nu ne gonește când îi călcăm pragul. Brațele îți sunt cămin arzând și locuință primitoare, singurul șal de care vreau să mă înfășor când mă ajung toate cele.
   Mai las și pentru mai târziu ce mă arde să strig acum. Răbdarea e o virtute pe care nu am apucat să o trag de mânecă. Te trag pe tine, în schimb, străine, și îți zic să te întorci de unde ai plecat într-o sâmbătă. Ploaia și asfaltul mocirlos, betoanele și cerul grizonat îți vor fi mai casă decât oricare alta. Pentru că, știi și tu, sufletul face casă altui sufet. Nu contează peisajul dezolant, cât timp tu dansezi și uiți de timp. O să îți fac o căbănuță din bețe de chibrit, undeva în creierii munților, să simți cum pulsează aorte sub tine și cum strigă sângele la cer. O să mă retrag cu tine în munți și o să uit, ca acum, de la ce am plecat. Poate de la o privire. În parte de la un cuvânt. Și am ajuns să simt. Simți? E aer de mai. E floare de colț de plajă. E rană de un efect atât de mare sărată, că-mi vine să-mi iau stuful în spate și să mă fac cochilie aromată pentru tine, sufletul meu mereu destins și distins dintre atâtea suflete acre, amare și apatice.
   Să-ți zic „noapte bună”. Vreau să am eu ultimul cuvânt în ziua ta și apusul să nu ridice niciodată ștacheta. Doar răsăritul e rezervat privirii în gol și transparenței prin tine. Îmi vei fi, odată, ca un portal către o altă eu. Cea de care ți-am zis data trecută și pentru care ți-am acordat toate drepturile de autor. Ai creat un precedent, un deziderat. Și eu ți-l voi împlini dezinteresat, e noapte, e amar și e bine. Are gust de fiere țigara pe care o aprind din țigară. Totuși, îi schimbă aparența cu ceva sărutările tale, pe care doar tu știi să le potrivești de gust, amar, sare, ambrozie și suflet. Sufletul meu monocrom sidefat!...

Săptămâna patimilor

   Sunt o poetă vulgară și deșănțată și tu ești muza mea carnală din vin roșu și cerneală, trimisă de superiorii iererhici ca să mă preschimbe în romancieră trasă prin transă și întoarsă spre dramă și dramaturgie de serie. O să mă conformez consumismului și o să îți rămân fidelă doar ție, căruia îți pasă. Doar ție, veșmântul meu ocazional, carnea mea de carnavl. Masca mea lucidă de tensiune intercostală, la zbateri de inimă rare, cum numai sufletul tău pereche îmi poate naște. Elucubrații moarte, vibrații infantile, emisii halucinogene. Toate datorate ție și toate date mie.

   Am gust de metropolă pe tâmple, mă străduiesc să mă întind până acolo, să ling reminiscențele dualității mele onirice. Asfaltul e tot un drum de noapte. Poate singurul sincer. Cărările pot fi luminate, îndulcite, îmbâcsite. Asfaltul e mereu același. Rece su străinii și cald cu cei care i se preling pe mărgini noapte de noapte. Mă interesează un copil. Vreau să-mi pierd capul alături de el. Vreau să mă ghilotineze nevinovăția acuzată că m-a pierdut acum mult timp.

   Pe timp de zi nu mi-e permis să îl caut. Se preschimbă în om și zboară prin lume. Dar noaptea deschid dulapul, scot masca mea întunecată, iau o robă de carne la alegere, îmi înșfac oasele zăcânde pe covoare moi, mă reconstruiesc și plec. Noaptea sunt mai în vârstă. Părinții dorm și eu umblu prin lume în căutarea cuiva care nu a vrut să îmi spună încotro a luat-o.

   La cum îl știu, îl găsesc oricând pe plajă. Nu contează vremea. Contează răsăritul, care îl contrariază mereu. E mereu la fel, în ciuda temperaturii. Și oamenii morți sunt toți la fel, în ciuda căldurii care li se scurge din trup. Acum înțelegi asemănarea? Poate că o să vreau să mor la răsărit. Mereu aceeași, în ciuda vârstei. Mereu vie, în ciuda morții. Și cenușa să mi se arunce într-o cadă dintr-un motel rar locuit, într-o ultimă baie caldă, cum obișnuiam să fac în zilele în care nu mâncam, nu dormeam, nu plângeam. Poate atunci o să mă ridic fără probleme, nu o să mai alunec pe fire de păr și nu o să mai cad cu fața pe gresia rece.

   O să îi las adresa mea mereu schimbătoare. Singurul reper solid rămâne sufletul, care nu se mișcă din ordinea universală. În casa lui mă va găsi oricând, important e să știe să mă caute. Mă va găsi transpusă pe note muzicale în toate cântecele pe care mi le-a dedicat. La fel, mă va găsi brutal de comod așezată pe un teanc de ziare de acum douăzeci de ani, mereu găsind câte ceva de împărțit cu trecutul și cu o ceașcă de cafea în brațe, golind-o la intervale regulate și întovărășind-o cu viciu-mi sculptat pe obraz. Mestecând tutun dintr-o tabacheră de os și scuipând în lături amintiri inoportune. Fumând apoi pipă, cu sufletul ieșindu-mi pe gura slab întredeschisă, sub forma unei cascade ce își reia circuitul prin nările căscate lacom. Tot timpul cocoțată pe litere, foi galbene, pardesie roase de molii și pături pentru doi în care numai unul a reușit să își găsească locul.

   O să mă găsească în gară, făcând cu ochiul la diverse inimi trecătoare și ridicând imperios fusta lungă deasupra genunchiului, expusă la ocazie. Prin gări cred că am șansa să încep să colind lumea. Cineva tot s-o milostivi de mine și s-o opri să mă ia și să mă ducă undeva. De unde mă voi bizui pe alții și alții, până voi ajunge la el și la el voi poposi îndelung, murdară de sânge și de noroi întărit, să fac o baie caldă, să mă îmbăt și să intru în comă. El nu se va supăra, că mă cunoaște. Lucid și drăgăstos, ca o soră de caritate detașată, va lua un tampon de vată și va curăța cearcănele de pe carnea mea de duminică seara și îmi va reașeza trăsăturile așa cum știe el că le-a văzut într-o oarecare sâmbătă după-amiază. Îmi va palpa mantaua de vreme rea și va constata că stă să-i cadă osatura fragilă. Mă va deschide pe viu și îmi va reconecta circuitele arse de soare, ca să mă readucă la viață. După ce va fi terminat, va coborî capota proaspăt refăcută, va sufla asupra e și eu mă voi trezi din comă, cu alcoolemia peste limită, ce-i drept, dar cu alte pofte. Cu alte mofturi în pântece. Cu alte dungi peste amprentele odată arse cu acid, de când voiam să omor în numele vieții pe care nu-mi era dat să o trăiesc și voiam să mă asigur că nu aș lăsa urme.

   Nu va trece nici măcar un an până când toate astea se vor întâmpla. Eu nu voi fi nici măcar majoră, el nici măcar la fel. Totuși, eu voi fi măcar matură, el va fi măcar el. Și așa, reducând totul la condiția sa de existență, vom prelungi repriza de dans pe vârfuri de bocanci prin zăpadă. Am început să scriu despre dublul meu interior, muza mea de vin și cerneală, și am ajuns să îl descos pe el. Așa sunt eu. Merit să fiu sugrumată. Du cuvinte. Și învinsă. De povara unei așteptări prea lungi.

   Merit Luna, Pământul, tot ce vreau eu cică merit. Totuși, cerințele mele sunt ceva mai mărunte. Vreau un suflet. Vreau dragoste. Vreau insolit. Vreau ce nu am cunoscut până acum. Și văd că dacă cer, mi se va și da. Nu a trecut nici măcar o lună de la rugile mele fierbinți și cineva s-a milostivit de mine, trimițându-mi un om. Dar om. Nu caricatură. Nu suflet sec și cazon. Nu zâmbet econom și prudent. Om. Ca mine.

Vama. Mai veche.

   Genunea. O chema. Și el jura să o prindă când se va decide să se lase în voia tentației.
   Uneori era genială. Reușea să îi smulgă un zâmbet. Etalonul ei pentru perfecțiune. Nu era nici simplă, nici sofisticată. Era în căutarea regăsirii. Când el i-a spus că o iubește așa cum este ea, a avut o rătăcire preț de câteva clipe. Uitase cum era de fapt, încercând timp de luni de zile să reproducă în mod caricatural o imagine stereotipă care nici a generației ei nu mai era...
   Mirosea a foc. A foc creator. Care îi modela lutul încercănat al coapselor. Huma ritmată a încheieturilor. Pământul rodnic al chipului. Nu mai apuca vulgaritatea să răzbească, deja o ardea dumnezeirea... Se întorcea undeva unde nu fusese niciodată. Într-o dimineață matură, cu o figură familială rostogolindu-i aburi calzi pe obrajii pătați de candoarea somnului. Se uitase la ea cum doarme o noapte întreagă. Acum se trezea ea, să facă de planton pentru cauza ei sufletească, să îl privească dormind când ziua dă în pârg. Și apoi să se dezbrace, amândoi, să iasă pe plajă, să zvârcolească nisipul, să poarte scoici între degetele de la picioare, să își umple părul de sare. Cum iubea să îi sărute figura albită de înot... Când lui i se prelingeau de pe pleoape lacrimi la fel de sărate ca cele umane, însă delicioase prin lipsa de suferință care le-a cauzat.
   Cum iubea să îl iubească, înjumătățit, adormit, treaz, reîntregit, mai mult mort decât viu, mai viu decât oricând, al ei, tot. A lui, mai mult decât se putea da. Într-o viață numai a lor, în care îmbrățișarea constituia ea însăși un preludiu interminabil, în urma căruia ei creșteau împreună. Visau cot la cot. Se încăpățânau să se iubească. Singuri.
   Mansardă dezordonată, cu foi și partituri despăturite, împrăștiate. Ei- doi boemi înfometați. Suprasaturați de dragoste. Nu era nimic superfluu în dragostea lor primăvăratecă. Nu era nimic echivoc în strângerile de mână prelungi, pe sub masa de scris, deși erau doar ei doi în încăpere. Dacă cineva i-ar fi văzut, n-ar fi recunoscut în ei două suflete incorigibile, blocate în dimensiuni paralele. Atât debordau de realitate, încât povestea lor nu putea fi luată decât ca atare. Nu zburdau, deconectați, prin alte lumi. Se iubeau teluric, și totuși cosmic. Într-un fel codificat, doar al lor, neasemuit...

   Apoi livada aia ascunsă printre dealuri. Copaci joși, fără umbră, care invitau la palavre. Drumuri fără Dumnezeu, pe care ei hălăduiau apostolic. Fructe neortodoxe, atârnând pervers de pântece uscate, sub care ei se priveau și râdeau. Zâmbete concave, de margini de orizont împroșcate cu pâlcuri îndepărtate de pădure... Ei nu îi ajungeau 2 cuvinte să prindă totul. Ea visa larg, amplu, ca o pasăre într-un zbor leneș, uitat, ca un vălătuc de fum slobozit de o gură până atunci nepângărită...
   Nu știa dacă era frumoasă sau dacă el era frumos. După ani, i se părea că iar îl vede pentru prima oară, iar îl uită, iar îl sărută suav pe sufletul dilatat. Și nu mai era ea. Plină, de un alb învechit, precum cel al paginilor lăsate să lâncezească în biblioteci neaerisite, cu același iz ticsit, de flori de mucegai stropite de rouă și sărutate de alge. Și părul ei mirosea a iarnă și a frig. Mereu la fel. Ca și trupul coclit, învârtoșat în jurul unei năluci cu suflet mare și ochi aprinși.
   Nu mai era vârstă între ei. Nici viață. Între ei era eter, vid nepurtat, nu era spațiu de umplut între suflete recompuse, crescute la umbră și pândite de soare. Îl iubea ea, oare, sau doar gândul că-l iubește? Îl iubea, fără doar și poate. Pentru că aștepta noaptea ca să trăiască în vis, aștepta aleanul să o smulgă dintr-ale ei și să i-l redea. Aștepta o maturitate care să o arunce într-o mansardă, fără niciun baldachin, fără niciun prisos elementar. Fără confort. Doar cu el. Lângă el. În el. Asupra lui. Da, voia să se știe purtată mereu în gând, dacă pe brațe n-ar fi fost vreodata omenește cu putință...

I.I. [Fara diaCRITICA]

   Uneori as da orice sa ma invelesc cu caldura unui trup uscativ. Dorinta meschina de mic, mic de tot. Cat sa nici nu il poti simti. Un trup atat de mic incat sa ma cuprinda toata si sa nu mai ramana colt de acoperit vreun alt deget, vreo alta mana, vreo alta gura... As da orice pentru un gest marunt. Cat de marunt, doar sa stiu ca il merit. De oricat de departe ar veni, stiu ca asteptarea e mereu lunga, dar meritorie...
   Ma intreb cateodata daca e normal sa ti se faca dor de cineva pe care nici nu l-ai cunoscut vreodata. Simti ca urmeaza sa vina in viata ta, stii bine cine e, insa nu vine inca. Si asteptarea e mistuitoare si vaga. Stiu ca va veni, dar nu intuiesc exact cand... Poate ca niciodata. Din cauza asta dorm zilele. Si astept noptile, cand e cel mai posibil ca zburatorul cu spirit ludic multasteptat sa isi faca aparitia.
   Ma jeneaza handicapul de a nu putea visa cu ochii deschisi. Ma jeneaza ca trebuie sa imi asez capul pe palme si sa inchid ochii petru a configura portretul-robot al celui care nu mai vine odata sa ma salveze din viata singuratica pe care o duc. Stiu ca menirea mea nu e sa fiu aici. Stiu ca menirea mea e sa primesc inapoi exact gramajul de sentiment vrac, pe care l-am dozat intr-o nalucire ce se incapataneaza sa nu mi se arate, desi nu i-ar fi greu.
   Ma indragostesc prea usor uneori. Si nu imi realizez ambitiile mature. Ca am de partea mea handicapul varstei, care nu lasa maturitatea sa ia contact cu mine. Si mai am de partea mea handicapul de a ma indragosti numai de suflete inaccesibile. Daca ar conta numai sufletul, de ce ar intarzia atat apropierea? Poti tine cativ un sufler mare intr-un trup de adolescenta, dar atunci se poate sa-i alungi dragostea vietii. E ciudat ca la 16 ani ma gandesc ca poate dragostea vietii mele a trecut de zeci de ori neobservata pe langa mine sau, mai rau, fara sa ma observe... Pentru ca o adolescenta e cu atat mai putin atractiva cu cat se stiu calitatile invariabile ale varstei. Nimeni trecut de pragul varstei de 20 de ani nu isi doreste un suflet labil alaturi. Asteapta, poate, sa se stabilizeze, ca mai apoi sa se idndragosteasca de el sau renunta definitiv la cunoasterea lui.
   Sunt mica de ani dar tind sa cred ca nu traiesc prima oara. Si sufletul meu adevereste asta. Jenat de faptul ca e atat de comun, nu indrazneste sa se mai apropie de cel pe care mi-l alege, stie deja ca e in zadar orice aspiratie fatisa catre proximitatea unui suflet normal.
   Mi-e foame si sete. Nu imi mai e demult somn. Vreau doar sa vad cum e sa iubesti cu adevarat. Nu sa iubesti si sa intarzii sa fii iubita, nu sa eviti apropierea celui care te iubeste, nu sa iubiti in reprize pana obositi si parasiti pe rand jocul. Vreau sa iubesc intocmai, reflectat, simultan, nu in contratimp. Vreau sa cresc in ani peste noapte si ziua sa fiu adult, noaptea sa ma joc in asternut ca un prunc, rostogolind la unison 2 destine. Vreau ca ziua sa pot sa-i fiu ibovnica decenta, iar noaptea copila de care are nevoie ca sa se indragosteasca. Ziua sa nu nasca nicio banuiala, noaptea sa poata indragi o adolescenta. Ziua sa fie comuni, noaptea sa fie ei insisi.
   Nu sunt zdravana. Imi lipseste mai mult deno doaga si nu pot drege dezavantajul cu un ciocan si niste cuie... Pot doar sa astept. Si cat, Doamne, sa mai astept ca sa capat dreptul de a ma indragosti de cine vreau? Sunt fatalmente singura. Un avocat al poporului inchis intr-un trup care nu ii confera dreptul la practica. Am mai trait atata ca sa astept din nou sa pot trai? Si, in definitiv, voi ajunge vreodata sa traiesc? Sau imi voi popula destinul fugitiv cu amintiri ale oportunitatilor ratate? Voi trai, oare, din imaginatie? Hranindu-ma cu iluziile unui timp ce nu are sa se mai intoarca...
   E a nu stiu cata oara cand sper de una singura si prind drag tainuit de o entitate ce se arata metafizica. Mai presus de gandul meu orb si de inchipuirea mea franta. Sunt neagra. La 28 de ani, trupul mi-a fost decalat cu vreo 12 si nu am decat sa astept. Sau sa o iau iar de la capat. Sa ma mai nasc si sa mai astept. Oricum as da-o, lungesc o agonie care-mi risipeste mintile ca pe o ceata fina, ca pe o boare intunecata ce umbreste un nimb glorios. Doamne, de ce am murit prima oara, ca nu mai pot sa imi amintesc... Tot de dragoste prematura si de individualizare frugala? Tot de frustrare, tot de macinare intrinseca, tot de lipsa unui trup mai opulent, mai putin patetic, mai atragator? Tot inchisoarea mea carnala m-a ucis cand voiam sa iubesc ceva ce nu mi se cuvenea? Ei bine, de data asta sunt duspusa sa astept. Pana la sfarsit. Ca sa am macar o clipire afirmativa din partea celui pe care-l voi iubi vreodata nemarturisit. Sa stiu ca am crescut destul si mi-e ingaduit sa mor de atata recunoastere nemeritata...
   Cand nu voi mai fi copil pe dinafara, va fi doar o chestiune de timp pana cand imi voi incheia existenta pe acest pamant. Si poate mi-o voi relua tot aici, ca inger pazitor de garda pentru toate sufletele care mi-au fost nepermis de dragi timp de doua vieti neincheiate.
   Sper ca macar in moarte sa pot iubi cu mai.multa pofta de viata, fara sa fiu blamata si inghiontita pentru o amarata de aparenta. Macar in culisele vietii sa imi las sufletul sa se desfasoare si sa se implineasca langa un altul care nu da doi bani pe conventii stupide. Si daca nici p-aia nu-i da...atunci de ce trebuie sa mor de tot ca sa iubesc? De ce nu ne intalnim pe pamant, cat inca nu ne e timpul trecut? E cu dus si intors. Ma duc eu si te intorci tu la mine, fara sa mai fi fost vreodata pana aici. Vrei?