Din Infern

                                                

   Într-o noapte, voi fi căzut atât de sus,

   încât, din înaltul abis căruia m-am dat,

   voi naşte un aluat din care

   te voi plămădi.

   Din spini şi ghinion, din gheena adâncă,

   voi naşte un tot, brăzdat ca o stâncă.

   Din negru năvod voi naşte un bine,

   o haină de apă arunca-voi pe tine.

   Din aspru argint, din viaţă de om,

   clădi-te-voi, dragă, într-un an.

   Îl voi face o zi. O seamă.

   Un ceas…

   Te voi clădi voluntar într-un spasm

   contra timpului.

   Te voi smulge afară de pe coapsa mea,

   pe care o vei brăzda adânc, pentru veşnicie.

   Mi te vei smulge din femur,

   mi-l vei fractura ca să te capeţi

   şi nu vei regreta că m-a durut mai umlt

   de-o fracţiune de secundă-

   seara, profana durată a actului meu

   meschin de creaţie…

Resturile de sub tacere

   Puteam sa-l pierd. Ne intelegeam atat de bine tocmai pentru ca nu pozasem in victima pana atunci. Nu plansesem, il ajutasem sa se ridice dintr-o stare de spirit care semana leit cu a mea. Doar ca eu estompam ridurile sentimentelor cu o crema de noapte foarte puternica: vocea lui. Insa riscam mult asezandu-mi zambetul intr-o cutie, la naftalina, pentru a face loc oftatului ca nu ma vrea. Si daca nu ma vrea, ce? Il vreau eu. Si nimeni nu-mi interzice sa visez la ceea ce-mi doresc.
   La un moment dat avusesem chiar impresia ca m-ar vrea. De ce ar face greseala asta? Pentru ca zambeam. Nu pentru ca suspinam ca pensionara la drame de cartier... Nu sunt eu cea care rade 24/7. Am si momentele mele de pauza de lacrimi. Dar el nu parea pregatit sa le accepte. Lui il placea sa-l vindec asa cum stiu eu de nereusite... Il indepartam vorbindu-i despre mine. Poate nu era cea mai buna strategie, sa-l las sa patrunda-n mine, disecand fiecare centimetru de carne impregnata cu bunavointa, suferinta si orice altceva as mai fi avut eu acolo, drept condiment care sa ma tina in viata... Asa ca am ales sa ma joc pe mine insami. Ca sa-i patrund in suflet. Asa e mai periculos. Pentru ca nu ies usor de acolo...
   Il strangeam in vise... Imi transpira palma intr-a lui cand visam la el...Imi traiam viata ideala alaturi de el in vis... Tot asteptam sa vina noaptea... Subconstientul muribund imi spunea sa incetez. Sa-l las. Altfel, in tot jocul asta de noroc, plusam cu deplinatatea facultatilor mele mintale, pe care, in ritmul haotic in care se consuma partida noastra, riscam s-o pierd. Inima, insa, ma indemna sa joc pe orice pozitie mi-ar permite in viata lui, sa-l tin aproape. Amica sau iubita...?
   Aveam nevoie de el ca pamantul de cer. Ca ochiul de pleoapa. Ca sarutul de buze. Ca implinirea de ghinioane. Ca frumusetea de malformatii abominabile, care s-o reliefeze si mai adanc... Aveam nevoie de el ca de mine insami, pe care o pierdusem de cand il cunoscusem... Si el avea nevoie de mine ca raul de bine...
   Si am ales sa incep sa-l iubesc nemarturisit si in tacere, pana cand un tip real s-ar fi aratat la orizont, dispus sa ma inmormanteze vesnic in bratele lui...
   Mi-a spus intr-o zi ca m-ar invata sa iubesc, daca nu as putea face fata. L-am intrebat recent daca mai vrea asta. Pentru ca eu asta imi doresc. Nu am primit raspuns. Intre timp, sentimentele s-au mai inchegat. Au devenit aproape un tot. Pe care doar el il mai poate completa. De ce simt ca incep sa-l iubesc? Pai, sa vedem...


   Cand scriu, eu folosesc un "el" generic, caruia-i imput toate sentimentele si senzatiile mele, caruia-i induc toate atributele idealurilor mele. Care sa desemneze minima suprematie asupra sufletului meu. Desi "el" pare acelasi in fiecare rand scris, e altul de fiecare data... Insa relatiile par trase la indigo. La fel ma bucur, la fel sufar, intr-o perfecta si deprimanta gradatie descendenta... Si el e la fel: e aceeasi "ea" peste tot... Pentru el e doar una, dar se incapataneaza sa o intrezareasca in fiecare partenera, cautand-o cu aviditate, desi din ce in ce mai slabit si mai convins cu fiecare apropiere de faptul ca se indeparteaza de "ea"... O vede in toate, mai putin in mine... Sau, poate... Nu.


   Pentru noptile pierdute in soapte dezagregate, dezorganizate si interminabile, ce risca sa devina istorie daca nu ma hotarasc sa ma asez definitiv pe un singur soclu din sufletul lui...
   Pentru ca ma intreaba de o mie de ori pe noapte daca sunt bine, desi stie foarte bine ca nu sunt, atata timp cat nu mi se asaza alaturi...
   Pentru ca ma vede altfel. Ma idealizeaza in proiectiile lui, in imaginatia din ce in ce mai obosita de cautarile lui fara rod. Si ajunge sa ma vada asa. Dar nu-s "un inger care-l cuprinde cu aripile", ci mai degraba un demon bolnav, gata sa-i ingurgiteze sufletul frumos...
   Pentru ca tacerea lui imi da aripi. Iar vocea lui, putere...
   Pentru ca imi seamana intru totul. Chiar el mi-a spus ca parca ar vorbi cu sine insusi.
   Pentru ca incearca sa compenseze lipsa afectivitatii "de cuplu" printr-un ton bland, prietenesc, binevoitor, care ma induce in eroare... Care ma face sa-mi doresc mai mult. Sa aspir la rolul suprem in viata lui. Doamne, cat mi-l doresc doar pentru mine...!
   Pentru ca nu are nimic deosebit. Dar e el, si nimeni altcineva. Si simt ca e "el". Ca pentru el am asteptat toti anii astia. Pentru el nu am disperat, ci m-am incapatanat sa sper cu genele inchise si ochii larg deschisi pe dinauntru, cu gura inchisa si sufletul gemand de umilinta si de greseli, de oameni potrivnici si nepotriviti.
   Nu stiu, insa, ce simte el. Nu cred deloc ca acelasi lucru... Si risc sa ma trezesc inca o data cu zambetul intors pe dos si rupt, ca de ghips... Cu carnea smucita din piele, zburand prin porii dilatati la maximum. Risc sa-mi pierd zambetul cu care ma trezesc de dimineata, pe undeva prun asternuturile in care el n-a dormit nici atunci.
   Risc sa-mi pierd propria mana, sperand, intr-un acces de nebunie, ca seamana cu a lui... Risc sa nu ma mai vreau pe mine... Si-as vrea sa i-o strig sus si tare, dar cu ce e el de vina ca nu simte nimic pentru mine...?
   Poate ca, intr-adevar, e "el". Alaturi de care mi-as putea pierde intreaga viata, fara sa-i dau valoare mai mare decat unei clipe... Alaturi de care as putea merge pana Dincolo, fara sa-i dau o clipa drumul... Caruia sa-i dau mai mult decat totul, sa ma ofer pe mine... Dar poate ca nu-si doreste asta... Poate ca l-am pierdut pe "el"', in crunta incercare de a-l gasi.
   Dar nu-mi pasa. Pentru ca l-am avut pe tot o clipa intreaga. Vesnicia fragmentata... Si i-am spus cine e. E chiar "el"...
   Se considera in plus, crede ca nu merita sa fie iubit, ca e tinta tuturor durerilor spiritului, un focar inexpugnabil si inextricabil, caruia nicio morfina feminina, niciun analgezic uman, pansament de zambete sau antibiotic emotional nu-i poate veni de hac... Cu toate astea, cand s-a gasit in sfarsit aproape de o potentiala iubire fluida, fructuoasa, fulminanta, a refuzat totul intr-o inlantuire nociva de nehotarari confuze si nepremeditate...
   Puteam sa-l iubesc. Sa-i umplu zilele si distanta. Sa-i zambesc real, din vis. Sa ma dedic unei reverii interminabile, gratiate de taisul distantei... Stiu, a-l iubi ar fi sinucidere morala. Dar eram...sunt dispusa sa o fac. De mi-ar da o singura sansa...
   Nu vrea. Mi-as muta gandul, macar de as putea. Daca nu pot, ma rezum la a spera, poate fara niciun motiv. Pentru ca singura mai puternica decat frica e speranta. Singura mai puternica decat frica de a-l pierde pe veci pe "el" e speranta (nefondata...) ca-l voi avea pe el intr-o buna zi...
   M-as vindeca. Dar poate ca nu vreau. Tu esti bun de pus pe rana. Ca s-o adancesti, sa te cuibaresti in ea si s-o inchizi cu o sutura abominabil de vizibila, cicatrizata intr-un impuls de definitizare, de adancire in eternitate. Rana mea cea mai urata ascunde tot ce-i mai frumos pe lume: pe tine.

Cum mi-am rupt accidental aripa de rezerva.

   Intrasem in camera si m-a izbit izul ala de acru si sosete nespalate. De ce? Pentru ca era camera noastra de camin. De care nu voiam sa ne ocupam nici in caz de maxima necesitate. De ce? Pentru ca eram musafiri. Si voiam sa stam cu fundu-n sus in paturile supraetajate, sa mancam prostii apropiate de limita comestibilului si sa ne bombardam reciproc cu asa-zisele ultime noutati. Desi nici nu ne stiam prea bine una pe cealalta.
   Incepuse ploaia afara. Si in camera de internat era prea cald. Si miroasea prea apasator. Asa ca am facut ca la orice alta ora din zi sau din noapte: am deschis geamul si mi-am coborat picioarele pe pervaz. La lumina fulgerelor intrevedeam vag turlele unei biserici taiate drept si categoric de zidurile inalte ale liceului-gazda. Imi asteptam rezultatele de la olimpiada. Dar nu ma interesau. Am scos capul pe feresatra si am confundat zona cu o faleza proaspat atinsa de vara. Mirosea mai mult decat a ploaie... Mirosea a dor de el.
   Am inchis ochii si mi-a aparut in fata aceeasi scena la care visam de mai bine de doua saptamani: sarutul. Stiam ca am acasa, la sute kilometri distanta de viata care se scurgea pe langa mine, un om pe care pot conta. Care ma asteapta. Caruia ii lipsesc. Se pare ca m-am inselat. Imi era sete sa sar de la etaj, sa ma cobor in curtea interioara a liceului, sa rup hainele de pe mine si sa dansez goala in ploaie. Sa las fulgerele sa sustraga usturimea sentimentului din mine. Ma sageta din vreme-n vreme fiorul unei presimtiri negre. Stiam ca nu va mai avea rabdare. Si cliseele mi se scurgeau in pamant, asemenea electricitatii dintr-un paratrasnet atins de furia naturii. Eu eram uraganul dezlantuit care dantuia deasupra pamantului reavan cu un teanc de bubuituri sentimentale, gata sa le descarc intr-un cutremur de proportii cosmice... Dar n-avea niciun rost, atata timp cat cataclismul l-ar fi ocolit tocmai pe el, creand o aura neglijenta in jurul slabiciunii lui radiante...
   Asteptasem destul. Si urma sa ma intorc de unde plecasem: in bratele lui. Desi stiam ca locul nu-mi mai era demult acolo... Ploaie se scurgea pe fata mea. Sau lacrimi? Sau roua...?
   De ce-mi doream atat de aisduu sa reusesc sa-l iubesc? Uitasem, oare, cum se face? Exersam o abilitate de mult timp atrofiata? Sau imi pangaream pur si simplu spiritul cu incercari ambigue de a-mi resuscita imaginatia intrata in colaps? Cu toate astea, as fi dat timp ca sa il pot strange in brate. Sa-i pot spune acele nonsensuri care vor ramane vesnic ascunse sufletului comun de la baza unei relatii fara sorti de izbanda... Mi-era dor de el. Si nu-mi pasa ca ploua pe mine, ca ma uda pana la piele, ca fulgerele doar nu ma prindeau de mana, ca-n rest pareau dornice sa-mi pulseze in orice zona a corpului... Treceau la milimetru de mine si ma deschideau vantului...
   M-am aplecat si mai tare peste pervaz. Si i-am prins intre unghii trupul subtire de vant. Mi-am facut cadou adieri trecute prin parul lui. Si am cules cu buzele uscate aviditatea saruturilor lui nostalgice. Care, de acum, se indreptau spre alte buze, in somn, in vis, in viata... Eu ma interpuneam inoportun intre el si o oarecare. Sau intre el si imaginatia lui. Sau intre el si mine... Ii culegeam cu buzele uscate cojitele de pe buze, muscandu-l usor cu dintii inclestati de frig si vant. Prelungeam fiecare muscatura, ca sa gust in mine aerul de deasupra buzelor lui... Planam pe deasupra fapturii lui vinovate, intr-un imens ritual al razbunari dorintei...
   Si nici n-am prins de veste cand s-a facut a doua zi.... Mi-am luat pe umar gentile si am inchis pentru ultima oara usa camerei de internat. Am incuiat-o cu cheia, potrivind yala in singurul fel care permitea rizurilor de metal s-o patrunda si s-o pecetluiasca pe toc... Am simtit cum ma strapunge gandul. Acasa, el nu avea sa ma mai astepte. Si asa a si fost.
   Dar steaua mea e mai norocoasa decat pare, si mi-a scos in fata 4 prieteni, care au facut de straja cu schimbul la usa sufletului meu, avand grija ca el sa nu se mai infiltreze niciodata acolo, patrunzand morbid in camera unui tezaur vidat... Unul din ei mi-a tinut pleoapele deschise pana la a treia ora din dimineata. Imbinandu-mi genele cu niste degete de papusar indemanatic. Mi-a facut atata bine, incat am simtit ca-mi smulge fulgerul din vine. Ca ma toropeste cu adierea respiratiei lui. Ca-mi asaza de la distanta capul pe perna si-mi intinde picioarele de plumb pe bancheta trenului, urandu-mi "noapte buna". Cand am tacut amandoi, am inceput sa ne luam la intrecere in vis... Si am visat la unison pana a doua zi de dimineata, cand m-am trezit si am luat-o de la capat. Multumind cerurilor ca am viata complicata pe care o am...
   Nu am parte de starea de veghe denumita simbolic "cuplu". Am, insa, parte de cei mai frumosi oameni, desemnati alegoric de notiunea de "prieteni". Si daca ei nu-mi pun zambetul pe fata cu doar cateva cuvinte, atunci cine? Poate ca pentru unii ca noi, uniti de distanta, rasare soarele de dimineata. Ca sa ne unifice comuniunea. Si sa ne aduca aminte ca suntem aici "toti pentru unul si unul pentru toti".

Recviem pentru un vis.

  In somn mereu imi spunea "adio" inainte sa ma trezesc. Si ma ridicam mereu in capul oaselor decat cu ala obisnuit, de fier coclit si saliva statuta, ma trezeam cu un gut amar, cu gustul unui priveghi nocturn nemeritat. Vegheam tacit la propria-mi bunastare, careia visul ii sapa zilele una dupa alta. Si-si lua mereu adio de la mine inainte sa apuc sa-l prind de vreun tendon, sa-i sparg oasele si sa-i culeg maduva de undeva de prin par, sa-i imprastii trupul printre suvitele albe, inainte sa se poata impotrivi. Si sa-i fracturez verticalitatea, asa cum el mi-a frant mie inima. Sa prind de mana cu ultimele puteri visul din vis...
 Azi nu si-a mai luat adio de la mine. Azi visul m-a lasat in pace. Sa ma traiesc pe mine insami ca pe ultima persoana din propria-mi viata. Mi-a pus comprese cu zambet peste arsura pradalnica a cuvintelor care mi-a jupui sufletul de viu. Mi-a decorticat inima ca si cand as fi avut o crusta de nepasare in plus peste stratul de jalnic de lacrimi care-i servea de giulgiu credincios de cand se stie...
 Azi zambesc. Ma intreb cum. Si cant in sinea mea un recviem pentru visul care s-a repetat in fiecare noapte si care m-a distras de la realitate. Cant pentru el si-i dedic un priveghi diurn, ca lumina sa-i molcomeasca spasmele intermitente si sa-i toarne alean pe pleoape... Adorm un vis cu un cantec de "adio", asa cum ma trezea el pe mine, odinioara, intr-o balta de sudoare pictata cu incertitudine de fresca si cu pace de mormant. Il adorm, sa zaca-n mine pana cand m-oi trezi din reveria asta care ma consuma pana la os...
 Azi rad. Larg. Cu ochii-n palme, ca sa-i sterg rapid de lacrimile care se varsa din preaplinul umorului resimtit adanc de catre sufletul meu pribeag in orice fina aluzie...
 Azi cred. In orice adevar general-valabil pe care il contestam cu o zi inainte. Dau crezare oricarei dogme, fara a ma strofoca de continutul ei aparent impenetrabil. Da, e drept, eu gasesc mereu reversul medaliei. Si in cazul afirmatiilor incontestabile. Eu m-am nascut ca sa restabilesc logica ilogicii pe pamantul asta. Si uneori ma-ncurc in roluri si misiuni. Uneori ma straduiesc sa caut o ilogica logicii... Contrar misiunii mele divine...
 Azi mi-am luat liber de la ura si ma refac in iubire. Imi permit sa ma sufoc in noxele unui sentiment mult prea benefic pentru organismul meu neutru din punct de vedere sentimental, imun la toate "bolile adolescentei". Ma simt brusc rapusa de incandescenta unui fior translucid, care ma vatama calculat si rece, zgariindu-mi numele lui din pleoapa pana-n buza, din buza pana-n clavicula, din clavicula pana-n falange si de acolo, la scurt timp, pana-n toracele neincapator pentru viata care ezita sa se nasca in uter, ci se resemneaza si incepe sa-mi pulseze anemic in inima.
 Ma scuzi un moment. Ma retrag putin din inima ta ca sa mai vad si de mine, ca m-am cam uitat de acnd ne-am cunoscut mai bine... Revin de indata ce te voi pune acolo unde ti-e locul in micul meu bazar sentimental. Jur sa revin si sa stau pe perioada nedeterminata, numai atat timp cat te vei simti comod cu impunsatura suflului meu intre coastele tale tinere. Doar atat, nu mai mult. Vei putea sa-mi faci vant inapoi in viata si sa ma faci sa ma rezum la realitate atunci cand te vei fi saturat sa stergi praful de pe relicvele sufletului meu ramase neatinse la tine-n alveole. Si eu o sa te iert si o sa te iubesc.
 Azi cant un recviem pentru un vis. Si mut tristetea undeva unde s-o uit definitiv, proscriind-o si renegand-o. Si te las pe tine sa imi amintesti ca am si cate ceva frumos, arzand latent in ungherele stinghere si neexplorate ale materiei mele volatile interioare... Da, tu zambesti frumos... Parca ma vad si pe mine, pe undeva, pe acolo, prin coltul buzelor tale. Cand te vei sterge de zambet, ma vei alunga definitiv. Si vei zambi inca si mai frumos... Fara mine esti mult prea mult pentru lumea asta. In compania mea, suntem doi prea multi pentru lumea asta, care ne va rastigni la infinit pentru tupeul inegalabil de a ne cauta o soarta, prin tot valul asta de destine prefabricate si preintuite...
 Azi zambesc. Cu tine de mana printr-o viata noua. Ca si cand as cauta in sifonier o noua piele si tu m-ai ajuta sa o imbrac, inaintea unei gale de zile mari. La care vom merge impreuna. Si de la care vom pleca unul.

Bâlciul deşertăciunilor

 Toată lumea... Toţi, fără deosebire, aţi venit în viaţa mea ca la un bâlci. Unul al deşertăciunilor. Să vedeţi cancanuri care mai de care mai interesante, mai purtătoare de nimicuri...
 Îmbrăcaţi de sărbătoare, v-aţi strâns cu toţii la intrarea în sufletul meu. Aşteptaţi cu sufletele voastre meschine şi avide de senzaţional la gură să aveţi parte de aventura vieţii voastre. Unde, măi? În pragul sufletului meu? Nici azi, nici mâine, niciodată.
 Poate că v-aţi aşteptat ca sentimentele mele să se îmbrace în costume sclipitoare, să se acopere cu paiete şi să dea în faţa voastră reprezentaţia secolului. Să facă acrobaţii cu amintirile, să călărească pe răni deschise, să vedeţi dresuri de sensibilitate, de ochi şi de cuvinte... "Foaie verde de albastru, mă doare un cal măiastru..." Probabil aţi fi vrut să luaţi şi suveniruri... Să rupeţi din sufletul meu, conştient şi îndelung, până ce n-ar mai rămâne decât o aşchie nevolnică, un ciot cu rădăcini adânci în fiecare dintre voi. Aţi vrea să scobiţi în el până să va puteţi pune la adăpost în el, la vreme de restrişte. Şi, totuşi, voi aţi venit la bâlci...
 Unii mai tupeişti vând bilete... Iar eu mă las studiată, întoarsă pe toate părţile, îmbrăcată în cele mai groteşti costume, mă aflu rotindu-ma fără mine într-o piruetă dedicată largului public, pe care o încununez cu o reverenţă umilă... Cine Dumnezeului v-a adus aici?!...
 În nimicnicia mea, nu vă pot da nici jumătate din bârfele la care speraţi... Şi voi plecaţi dezamăgiţi, ronţăind din vata voastră de zahăr comună, care aduce grav de tot cu ochii mei... Şi vă îndepărtaţi, părăsiţi bâlciul, amplasat pe o mahala simplă, fără pretenţii... Însă mahalaua aia... E casa sufletului meu... Fie că vă place sau nu.
 După reprezentaţie, îmi dau jos paietele, penele, aurul şi lumina de pe mine şi mă învelesc cu fărâma de demnitate care mi-a mai rămas, după ce am cedat tentaţiei de a sta pentru câteva clipe în lumina reflectorizantă a privirilor voastre... Şi lumina care se citea în ele era tocmai reflexia a ceea ce preluau de la mine...
 Pe final, m-aţi defâimat, mi-aţi contestat virginitatea, fie ea şi în gândire şi eraţi gata să-mi penetraţi intimitatea, să luaţi de acolo ce vă lipsea din spectacol. Dar până aici. Afară cu musafirii din viaţa mea...

Mi-e dor de...

 Tanjesc dupa suferinta. Nu credeam sa fiu vreodata in stare sa spun asta. Tanjesc dupa complicatii sufletesti. Mi-e dor sa ma traga curentul de un plaman si sa mi-l fragmenteze cu drag, sa-mi smulga alveola dupa alveola, sa-mi videze bronhiile si sa-mi ajunga la inima. Acolo, sa ma lucreze pe fata, anihilandu-mi orice posibilitate de a-mi reveni dupa colaps. Sa-mi exorcizeze orice umbra de anarhie din inima asta dezordonata. Sa-mi puna ordine in suflet. Cu mult zgomot pentru nimic.
 Da... Mi-e dor de repulsia aia pe care o simteam fata de vreun baiat cand ma lasa in liber picaj. Si de extazul impacarii. De apasarea greutatii unei relatii pur fictionale, care sa se certe zi de zi cu realitatea in favoarea implinirii ei in plan firesc... Mi-e dor de mine zambind pentru o umbra de vis care ameninta sa imi guverneze un pic de amar de viata. Si de amagirile zilnice care tineau loc de mic dejun bogat in calorii sinaptice.
 Mi-e dor de unul dintre ei.
 M-a legat ceva, vreodata, de copilarie? Poate nimic, niciodata. In afara de el. Recent, am simtit din nou gustul regretului. Am simtit din nou unda neplacerii. Gustul lui "buna dimineata", cand inca nici nu ma trezisem. Gustul cafelei pe care el o bea la foc continuu, chiar si in timp cand vorbea cu mine. Gustul cifrelor pe care le scria pe foi intregi, cat timp eu patinam pe "patinoarul meu de incertitudini"... Mirosul pastei din mina de pix, care-mi umfla narile in fiecare seara cand scartaia poarta, mi se lipeau degetele de clanta inghetata si ii spuneam ca trbuie sa inchid, ca am ajuns acasa... Cordialitatea unei strangeri de mana atat de familiare, deja.
 M-a legat ceva de el, odata, nu demult. M-a legat o afinitate muta, pe care nu am perceput-o decat in momentul separarii involuntare. Si am luptat in vis sa-mi recapat locul. Dar, in realitate, era prea tarziu. El deja isi daduse seama ca nu fac parte din planurile lui de moment. Asa ca nu as putea nicicand sa interactionez cu viitorul...
 Intr-o zi am vrut sa plang. Dar am sesizat ca nu aveam de ce. La vederea lui, la vederea flirtului evident, la aflarea zambetului demonic, la aflarea usurintei cu care s-a descotorosit de mine, dupa atata munca de convingere depusa ca ofranda pe altarul scepticismului meu... Mi-a venit sa-i plang in fata. Dar nu-mi permit sa-i ofer satisfactia dorita, asa cum el mi-a oferit regresul mintal cuvanit. Azi, maine, totul va fi la fel. Doar ca nu cu el.

 De aceea mi-e dor sa sufar si sa ma refac dupa pierderi substantiale de sine. Dupa transfuzii de ego. Dupa infuzii de alternative. Dupa transplanturi de persoane iubite... Mi-e dor sa zac intr-o rezerva de spital de nebuni, dupa o lobotomie esuata. Mi-e dor de dulcea coma a sentmientelor si a resentimentelor... Mi-e dor de orice putea vreodata sa trezeasca in mine lagatura chimica dintre doi atomi de "humanus", implicati intr-o reactie endoterma... Da, caldura o pastram mereu numai pentru noi...
 Mi-e dor de rataciri apatice pe strazi alese la intamplare. Mi-e dor de viata din mine. De un trandafir uscat in vaza, care sa ateste relatia consumata dintre doua molecule de nimic intr-un mediu steril, vid...
 Mi-e dor de ei doi, pe rand. De ei doi, separat. De ei doi ca repere existentiale. Mi-e dor de o criza de identitate cum numai in mijlocul unei relatii ma gaseam sa fac. De panica aferenta sentimentuluide atasare. De neincrederea adiacenta fiintelor voastre intotdeauna mici si fragile in comparatie cu razboaiele din mine, la care mereu participam activ...
 Mi-e dor de ce a insemnat odata a fi eu insami. Si vad ca acum e un concept abstract. Aplatizarea drumului meu sentimental a dus, inevitabil, la abrutizarea caracterului meu odinioara sociabil. Da... Mi-e dor de toate pseudoemotiile alea... As da un singur an din viata mea prea scurta ca sa recapat macar o treime din toate astea. Dar fac trocul numai daca mi se dau pe loc cele cerute. Fara comentarii. Fara reactii. Ii dau un an celui ce va reusi sa readuca-n mine contradictia unui spirit pacifist posedat de ura mocninda. Se invoieste careva...?

Deschide uşa...

 De nopţi întregi bat fără de speranţă la uşa ta. Şi îţi aştept amanta, să-mi deschidă şi să mă alunge ca pe un strigoi, cu mult fast şi superstiţii primordiale. Cum că dragostea mea n-ar fi binevenită, sau o binecuvântare. Cum că dragostea mea ar fi blestem la uşa ei pe care, poate că nu ştie, dar am închis-o eu ultima oară, lăsându-i scris pe clanţă că e binevenită să intre-n viaţa ta... Am acceptat să-mi invadeze spaţiul odinioară personal, să-mi răpună influenţa constantă pe care o aveam asupra ta. Am acceptat să fiu înlocuită, dorită, căutată, apoi, inevitabil, uitată.
 I-am trimis vorbă să nu se simtă ameninţată. Să ştie că mereu va locui în umbra mea. Că am trecut prin vieţi înainte chiar ca ea să se fi dezmeticit într-a ta. Nu contest, e plăcut să mă trezesc la tine-n gând. Normal că şi ei îi place... I-am spus că nu mă voi mai întoarce. I-am fost, de la bun început, complice. Însă nicio clipă n-am putut să-i garantez că îmi voi uita trecutul...
 Şi-n seara aia m-am întors. Ascunsă în dosul unei umbre groase, camuflată printre perdele groase, prinsă într-un con de umbră care mă înghite, nu fără a mă penetra înainte. Înlăuntrul meu se nasc văgăuni şi gropi disperate, pe care le înghite întunericul, suprimându-le lumina. Nu puteam să mă uit cum mi-a luat locul, cum semăna cu mine, cum începeai să o cunfunzi cu mine... Tu chiar nu ţi-ai dat seama că eu eram cea pe care o căutai în fiecare gest de-al ei? Că mie mi se datora uitarea în care m-ai aruncat şi că eu ţi-am adus-o pe tavă. tocmai ca să nu mă mai suferi?... Ştiam că-i frig, şi ţi-e noapte şi mult prea greu să te urneşti mai departe...
 Acum mie mi-era frig. Şi eram luată de lângă ai mei. Pierdută pentru tine. Regăsită de atâtea amintiri cărora nu mai aveam de ce să le caut rost... Mi-am uitat promisiunea şi mi-am plesnit jurământul de coapse, asemenea unui bici, a cărui pocnitură a răsunat cu un ecou pustiitor în sufletul tău. Ai simţit că afară se jucau duhuri necurate cu mintea ta.
 Am promis că nu te voi mai vrea înapoi. Dar puteam eu să ştiu că iarna regretelor mele se va întoarce înainte de a se fi sfârşit pe de-a-ntregul. Îmi venea să o dau la o parte cu o ferocitate de felină rănită de moarte. Să o acopăr cu trupul meu rece până când şocul hipotermic o va fi ucis-o. Apoi s-o arunc conştiincioasă din viaţa ta şi să mă aşez acolo unde ea stătuse cu câteva clipe înainte, cu atâta băgare de seamă, încât tu nici să nu ştii că am revenit. La urma urmei, te-ai obişnuit s-o vezi ca pe mine. Ştii foarte bine că, de când am plecat, eu sunt ţinta oricărui gest de-al tău.
 Dar n-am avut puterea să trec prin sticlă înc-o dată. Sau să o mai vreau dipărută. Nu. Am vrut numai să ştiu că ţi-e bine. Cu tot frigul care punea stăpânire pe mine, cu toata obscuritatea care mă îngrozea, cu toată viaţa care mi se scurgea la vederea vieţii ce pulsa în sufletul vostru comun... La un moment dat, sufletul ăla se juca şi-n mine. Cât l-ai mutilat ca să încapă ea acum în tiparul meu?... Nu contează.
 M-a simţit. A venit la fereastră, a tras draperiile şi m-a evaporat din viaţa voastră, şoptind ca vrăjitoarele satului vechi - "Tu, care te hrăneşti cu fericire, care porţi în zâmbetul tău grăunţe de zâmbete furate, care păşeşti moale, fără de a săruta pământul, tu, care catadicseşti să-mi rupi firul fericirii şi care îmi tulburi somnul cel de veghe de pe umerii lui calzi, tu, în sfârşit, care propovăduieşti nefericirea la uşa noastră, dispari şi nu te uita înapoi. Nu regreta că ai flămânzit de suflete la uşa noastră, dar destul se hrăneşte el cu iluzia ei, ca să-ţi mai pot permite şi ţie să te înfrupţi din siguranţa dintre noi..."
 Tu ştii, oare, câtă durere a pus în invocaţia asta? Ştii, oare, cât de evident mă iubeşti, în aşa-zisa ta taină...?
 Deschide uşa... Nu mai uita...

Omenirea

 Omenirea nu va trai niciodata indeajuns incat sa poata sa scuze purtarea primordiala a femeilor ranite in dragoste.
 Niciodata nu vei gasi loc in sufletul tau pentru a accepta rana pe care ai deschis-o in alte corduri. Niciodata coloana ta vertebrala nu se va indoi indeajuns incat sa te aplece la picioarele ei, in vreun acces subit de supunere oarba. Dar nici nu va fi vreodata atat de tare incat sa-ti pastreze verticalitatea in astfel de momente.
 Omul niciodata nu va sti decat sa scrijeleasca vorbe ce dor pe cicatrici vechi, neinchise. Nu le va lua, insa, niciodata in considerare antidotul. Omul va fi pururea adeptul actiunii. Pentru el, principiul invers- al reactiunii- nu s-a dezvoltat inca...
 Tu niciodata nu vei da sens balmajirilor mele sentimentale. Pentru tine conteaza doar sa gasesti ecou intr-un suflet. Chiar daca asta inseamna, uneori, ca e prea parasit ca sa-ti mai raspunda vreun glas uman, iar peretii iti arunca inapoi vibratiile, fara sa se fi obosit sa le puna vreun obstacol in cale.
 Pentru tine conteaza sa ma vezi cu ochii larg deschisi. Chiar daca asta poate insemna sa-i tin involuntar asa, in ciuda impulsului de moarte care ma strapunge.
 Tot pentru tine, conteaza sa am puterea de a uita. Chiar daca tu ar trebui sa fii cel care mi-o induce.
 Pentru mine nu conteaza decat clipa. Chiar daca uneori se gasesc talhari la drumul mare care sa mi-o fure.
 Chiar daca imi intalnesc in cale barbarii vietii, care masacreaza momente si se hranesc cu gemete pustii si seci.
 Chiar daca zana mea buna nu-mi lungeste agonia, atunci cand simt ca soarele e gata sa rasara dupa o noapte polara de friguri si chin.
 Tu... Nu te vei sustrage niciodata ciclului. Nu te vei sustrage niciodata maselor. Omenirea nu a putut niciodata sa ma iubeasca asa cum mi-am dorit inca din clipa nasterii. De ce naiba ai face-o tocmai tu?...


 P.S.: Niciodata vreun trup in care bate-un creier n-a putut intelege vivacitatea spiritelor guvernate de inima.

Eseuri şi încercări. Tema la română...

 Printre marile greşeli ale şcolii se numără aceea de a ne obliga să legăm prietenii, în contexte şi sub auspicii favorabile, această reacţie extinsă plecând de la ideea de "coleg" şi ajungând până în punctul în care ne dăm unii altora de înţeles că ceea ce se întâmplă, de fapt, depăşeşte graniţele acestei relaţii strict "profesionale". De cele mai multe ori, această aşa-zisă prietenie este o relaţe de simbioză, pe parcursul căreia două suflete se macină reciproc, folosind unul de la altul părţi convenabile şi detalii care le înlesnesc trecerea prin această perioadă confuză.
 cei care se folosesc reciproc nu se vor numi, însă, niciodată prieteni, folosind această nobilă noţiune ca scut împotriva eventualelor leziuni cauzate de neîncredere: "ajută-mă, îmi eşti cel mai bun prieten" sau "fă asta pentru mine, doar ştii că suntem prieteni"... Sufletele slabe, ce caută în permanenţă atenţie din partea celor pe care îi consideră superiori din anumite puncte de vedere, se vor conforma servil acestei reguli stupide, supunându-se unei relaţii bazate pe falsitate şi pe satisfacerea unor nevoi care nu sunt nici pe departe comune...
 mai sunt, însă, şi prietenii adevărate, care durează dincolo de zidurile şcolii şi ale timpului. Deşi multe prietenii sunt fortuite şi ocazionale, depinzând de dispoziţii şi de necesităţi, unele se mai bazează şi pe reciprocitate, pe ţeluri comune, pe percepţii asemănătoare şi pe gene ce se combină undeva, la mijloc, între cei doi adolescenţi, dând naştere unui suflet pus în comun, ce-şi trage seva din ambele caractere ce se încrucişează, veghind la bunăstarea lui.
 Materia preferată comună, gusturile muzicale, cercurile de prieteni, culorile, zodiile, gândurile "din timpul liber" sunt câteva aspecte decisive legate de compatibilitatea a două caractere, pe baza cărora se nasc prietenii pe băncile şcolii şi care cresc, apoi, în timpul liber. Când decizia este inspirată, iar relaţia înlătură posibilitatea nefastei simbioze, prietenia dă semne de rodnicie şi speranţe de longevitate. Sub crusta aparenţelor, sufletele îşi găsesc puncte comune, slăbiciuni ce le încheagă încrederea şi dorinţe care fac puntea de legătură între cei doi indivizi.
 Şcoala ţine vii pasiunile, întreţine arderile interioare şi pune oamenii în permanentă legătură cu prieteni şi cu paraziţi sufleteşti, deopotrivă, permiţând, aşadar, ataşamente pe termen lung şi relaţii de scurtă durată. Când, însă, prietenia este trecută prin proba de foc a distanţei, lucrurile se schimbă. Cum ochii care nu se văd, uită unii de ceilalţi, multe sentimente se pierd pe parcurs, iar prieteniile se dezbină, lăsând loc de noi începuturi...
 Alteori, această simbioză despre care vorbeam veghează latent în vreunul din suflete şi-şi vădeşte intenţiile la un moment dat. Sufletul comun se mâhneşte şi se crapă, redând celor doi colaboratori părţile lor de vină şi bucăţile de suflet alterat. Prietenia se rupe, iar sufletele sunt infestate cu aşchii comportamentale rupte din sufletul căruia i s-au dedicat...
 Încrederea neştirbită de timp şi distanţă ţine prieteniile treze şi active, iar şcoala va rămâne numai punctul de plecare, nu şi teatrul desfăşurării lor. Colegul de clasă îţi va rămâne prieten în timpul liber, iar şcoala se va fi dovedit a nu fi fost tocmai un lucru rău, cum gândeai în clipele de rătăcire, ci un aliat lucrând tacit la încrederea ta şi pavându-ţi drumul cu fragmente de veşnicie şi cu suflete dispuse să bată la unison cu al tău

Replica la refuz

 Mi-ai spus că nu îţi poţi impune să ai sentimente pentru cineva. Nu tocmai un refuz politicos... M-am simţit puţin jignită. pentru că ştiam că nici tu nu crezi în ceea ce spui. Totuşi, ţi-am dat dreptate, întrucât libertatea gesturilor se trage din libertatea dorinţei. Obligativitatea nu duce la altceva decât la reţineri şi la irascibilitate veşnică... De ce să te contrazic când ştiu bine că în faţa ta nu mai am niciun cuvânt de spus?
 Probabil ar fi trebuit să te îndop cu citate de la bun început. Dar n-ar fi mers aşa, că nici eu nu ştiu prea multe. Dar uneori trebuie să vezi că nu sunt singura cu gândire defectă, ca să înţelegi că, atunci când vine vorba de sentimente, nu ai replică în faţa mea. Poate te întrebi de ce insist, dar ştii foarte bine că pentru mine bătălia nu e pierdută nici măcar în momentul în care toate ies în defavoarea mea.
 De ce cred că ai putea să faci totul, dar nu vrei? Uite:


 "O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără de care, mai târziu, nu mai poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surăsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror alte prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă."
                                                       Camil Petrescu - "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război"



 Dar mereu trebuie să o spună cineva mai mare ca mine, să o afrime un suflet trecut prin ambele stări esenţiale de agregare - fiinţă şi nefiinţă- ca tu să crezi, sau, măcar, să iei în calcul ipoteza că, poate, la un moment dat, ai pierdut esenţa din vedere. Că ai fi putut să mergi înainte şi să nu te uiţi înspre mine, până în momentul în care ai fi simţit că ţi-ai dori să mă cunoşti.
 Dacă m-ai fi iubit cu adevărat, aşa cum afirmai la un moment dat, nu ai fi încetat să speri că voi rămâne în posesia ta. Dacă, într-adevăr, nu m-ai iubit niciodată, puteai măcar să încerci. Din obişnuinţă, din inerţie, ai fi învăţat să o faci. Involuntare. Şi ţi-aş fi devenit dependenţa cea de toate zilele, camuflată într-o altă aparenţă. Născută dintr-o nepăsare cauzată, la rândul ei, dintr-un diagnostic prematur al stimulilor tăi interiori. În cazul ăsta, dorinţa de la început. M-ai dorit atunci prea mult ca să nu te plictiseşti repede de jucăria pe care ai obţinut-o atât de uşor...
 Să ştii, însă, că eu nu-s uşoară. Sunt o nemernică povară demnă de repulsie, atunci când simt că nu ştii să iubeşti. Nu-s o sarcină, sunt însuşi scopul. Nu sunt o oarecare, sunt eu însămi. Şi aici nu mai e vorba de infatuare. E vorba de subconştient. Nu sunt un vis, pentru nimeni. Sunt cruda realitate. Pe care o poţi accepta sau o poţi nega. În ambele cazuri, ea va continua să existe, în paralel cu concepţiile tale şi la unison cu bătăile inimii care o acceptă sau o reneagă, după caz.
 Mai presus de orice, sunt o fiinţă vie. O jucărie de genul ăla, cu multe sentimente, sfori de care poţi trage nestingherit, atâta timp cât eşti un stăpân docil şi blând. Sunt un mănunchi de pănze colectate de pe marginea ramelor dotate cu capodopere nefinisate, legat la brâu cu carne umană, asupra căruia trebuie să sufli, asemenea unui adevărat Dumnezeu, ca să prindă viaţă şi să te slujească cu credinţă...
 Ia seama că tu ai suflat asupra mea dar de viaţă. Acum e prea tărziu să îl mai iei înapoi şi să mă condamni să trăiesc în absenţa ta somnul de veci. Alătură-mi-te cuminte şi nu refuza acest dat suprem. Sau ia-ţi viaţa pe care ai dozat-o în mine şi comercializeaz-o. Că ţi-a dat încredere în tine şi poate sunt mii de alte fetecare vor o viaţă second-hand...
 Ştii ce e cert? Că ţi-am trecut prin viaţă. Şi ţi-am mânjit-o cu sufletul meu doritor de patimă şi răstignire sentimentală. Mi-am lăsat sângele murdar pe faţa ta de pernă, atunci când mă visai şi-ţi curgea din subconştient seva mea, pentru care mă răscoleam eu, chinuită, în orice oră de somn. Ia-ţi viaţa înapoi din mine şi dă-o cui vrei tu. Dar ştii ce? Odată ce te angajezi să i-o strecori şi ei, se va transforma în mine. Că nici eu nu am stat degeaba şi ţi-am schimbat viaţa. Astfel încât să ştiu că locul nu mi-l va mai lua nimeni.
 Deci mult noroc. La un moment dat îmi va semăna. Dacă nu în realitate, atunci în imaginaţia ta jignită de jocuri bolnave cu minţile altora.
 Acum, dacă citeşti asta... Ascultă-i şi finalul, dacă ţi-au penetrat conştiinţa toate cele menţionate:


 În loc de jurăminte ieftine şi goale de credinţă, mai bine ţi-ai recunoaşte că drumul ţi-e de două ori mai greu de când a devenit mai uşor cu un suflet.