Replica la refuz

 Mi-ai spus că nu îţi poţi impune să ai sentimente pentru cineva. Nu tocmai un refuz politicos... M-am simţit puţin jignită. pentru că ştiam că nici tu nu crezi în ceea ce spui. Totuşi, ţi-am dat dreptate, întrucât libertatea gesturilor se trage din libertatea dorinţei. Obligativitatea nu duce la altceva decât la reţineri şi la irascibilitate veşnică... De ce să te contrazic când ştiu bine că în faţa ta nu mai am niciun cuvânt de spus?
 Probabil ar fi trebuit să te îndop cu citate de la bun început. Dar n-ar fi mers aşa, că nici eu nu ştiu prea multe. Dar uneori trebuie să vezi că nu sunt singura cu gândire defectă, ca să înţelegi că, atunci când vine vorba de sentimente, nu ai replică în faţa mea. Poate te întrebi de ce insist, dar ştii foarte bine că pentru mine bătălia nu e pierdută nici măcar în momentul în care toate ies în defavoarea mea.
 De ce cred că ai putea să faci totul, dar nu vrei? Uite:


 "O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără de care, mai târziu, nu mai poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surăsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror alte prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă."
                                                       Camil Petrescu - "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război"



 Dar mereu trebuie să o spună cineva mai mare ca mine, să o afrime un suflet trecut prin ambele stări esenţiale de agregare - fiinţă şi nefiinţă- ca tu să crezi, sau, măcar, să iei în calcul ipoteza că, poate, la un moment dat, ai pierdut esenţa din vedere. Că ai fi putut să mergi înainte şi să nu te uiţi înspre mine, până în momentul în care ai fi simţit că ţi-ai dori să mă cunoşti.
 Dacă m-ai fi iubit cu adevărat, aşa cum afirmai la un moment dat, nu ai fi încetat să speri că voi rămâne în posesia ta. Dacă, într-adevăr, nu m-ai iubit niciodată, puteai măcar să încerci. Din obişnuinţă, din inerţie, ai fi învăţat să o faci. Involuntare. Şi ţi-aş fi devenit dependenţa cea de toate zilele, camuflată într-o altă aparenţă. Născută dintr-o nepăsare cauzată, la rândul ei, dintr-un diagnostic prematur al stimulilor tăi interiori. În cazul ăsta, dorinţa de la început. M-ai dorit atunci prea mult ca să nu te plictiseşti repede de jucăria pe care ai obţinut-o atât de uşor...
 Să ştii, însă, că eu nu-s uşoară. Sunt o nemernică povară demnă de repulsie, atunci când simt că nu ştii să iubeşti. Nu-s o sarcină, sunt însuşi scopul. Nu sunt o oarecare, sunt eu însămi. Şi aici nu mai e vorba de infatuare. E vorba de subconştient. Nu sunt un vis, pentru nimeni. Sunt cruda realitate. Pe care o poţi accepta sau o poţi nega. În ambele cazuri, ea va continua să existe, în paralel cu concepţiile tale şi la unison cu bătăile inimii care o acceptă sau o reneagă, după caz.
 Mai presus de orice, sunt o fiinţă vie. O jucărie de genul ăla, cu multe sentimente, sfori de care poţi trage nestingherit, atâta timp cât eşti un stăpân docil şi blând. Sunt un mănunchi de pănze colectate de pe marginea ramelor dotate cu capodopere nefinisate, legat la brâu cu carne umană, asupra căruia trebuie să sufli, asemenea unui adevărat Dumnezeu, ca să prindă viaţă şi să te slujească cu credinţă...
 Ia seama că tu ai suflat asupra mea dar de viaţă. Acum e prea tărziu să îl mai iei înapoi şi să mă condamni să trăiesc în absenţa ta somnul de veci. Alătură-mi-te cuminte şi nu refuza acest dat suprem. Sau ia-ţi viaţa pe care ai dozat-o în mine şi comercializeaz-o. Că ţi-a dat încredere în tine şi poate sunt mii de alte fetecare vor o viaţă second-hand...
 Ştii ce e cert? Că ţi-am trecut prin viaţă. Şi ţi-am mânjit-o cu sufletul meu doritor de patimă şi răstignire sentimentală. Mi-am lăsat sângele murdar pe faţa ta de pernă, atunci când mă visai şi-ţi curgea din subconştient seva mea, pentru care mă răscoleam eu, chinuită, în orice oră de somn. Ia-ţi viaţa înapoi din mine şi dă-o cui vrei tu. Dar ştii ce? Odată ce te angajezi să i-o strecori şi ei, se va transforma în mine. Că nici eu nu am stat degeaba şi ţi-am schimbat viaţa. Astfel încât să ştiu că locul nu mi-l va mai lua nimeni.
 Deci mult noroc. La un moment dat îmi va semăna. Dacă nu în realitate, atunci în imaginaţia ta jignită de jocuri bolnave cu minţile altora.
 Acum, dacă citeşti asta... Ascultă-i şi finalul, dacă ţi-au penetrat conştiinţa toate cele menţionate:


 În loc de jurăminte ieftine şi goale de credinţă, mai bine ţi-ai recunoaşte că drumul ţi-e de două ori mai greu de când a devenit mai uşor cu un suflet.