În cinstea lor, a tuturor...

   Oh, da, profeții cu părul încâcit. Barzii rupți în cur. Horoscop în palmă şi alte blestemății. Lumea e un loc ciudat şi viața e un nod gordian la întâlnirea mai multor lumi simultane. Lumea a sărăcit. În toate privințele. Lumea-i multă, oamenii- puțini. Târându-mi tenişii murdari printr-o şi mai adâncă mocirlă, mă-ntreb ce-or zice ăia care nu mă ştiu despre mine. Haine baggy, fes pe cap şi un rucsac murdar în spate. Un chiştoc între degete şi o privire mai mult decât pierdută- deconectată. Nu m-or lua şi pe mine drept un poet desuet mort de foame de-un secol sau de vreun boschetar din ăla, privelişte abominabilă care te uimeşte când deschide gura? Nu-mi pasă.
   Ne luptăm ca să fim înțeleşi şi sfârşim la jumate prin a nu ne mai păsa pur şi simplu. Asta e problema: nimeni nu mai ştie să asculte. Nici măcar muzică, ce aşteptări să mai avem în cazul cuvintelor...? Nimeni nu mai citeşte. Nici măcar cărți, d-apoi în spatele unui gest mai nelalocul lui...? Nimeni nu mai ştie să se bucure.  De o zi senină, ce să mai zic de o şansă la viață, oricât de mizerabilă ar fi...?
   Bun. Nimănui nu-i pasă de nimeni. Mie îmi pasă. Nu vreau să fac pe vraciul pentru rănile voastre ascunse şi nelinse prin ce scriu, vreau numai să îmi scot fesul cu plecăciune în fața voastră, a celor de care pare că nimănui nu-i pasă. Luptători atârnând pe baricade dărâmate, sfâşietor de dezarmați.
   Văd oameni cu tăieturi pe încheieturi, oameni care se forțează să râdă şi sunt luați, de alții mai deştepți, în râs. Dacă te tai eşti un debil egoist care nu vrea decât să atragă atenția. I-ați văzut vreodată pe ăia care se taie pe vene că-şi scot cicatricile la înaintare, să facă bravadă? Că vorbesc deschis şi cu mândrie de faptul că se taie? Eu nu. Şi ştiu că n-ai dreptul să judeci.
   Eu însămi mă gândesc de atâția ani să-mi pun capăt zilelor, o zic cu diverse ocazii, în speranța că o să primesc încurajări că o să fie mai bine. Oamenii nu mai ştiu să privească dincolo de nas. You wanna jump? Do a flip! N-am curaj s-o fac, na. Mereu zic că o să fie şi bine cândva. Până-ntr-o zi.
   Asta e pentru voi, cei care vă temeți şi vă feriți s-o arătați. Cei care plângeți într-ascuns, ca să nu se afle şi să vă sfâşie alții cu neînțelegerea lor. Cei care vreți să fiți acceptați şi vă loviți de o cruntă şi nefondată împotrivire. Cei care nu mai îndrăzniți să sperați la mai bine. Cei pe care nu se ştie cine, când şi unde v-a descurajat poate pentru totdeauna. Cei care nu contați. Cei care ascultați muzică pentru a vă vindeca, nu pentru a îngroşa rândurile unei mase şi-aşa amorfe. Cei care încă mai priviți cerul.
   Regarde le ciel
   Voi, cei de care nu se vorbeşte. Voi, care nu luptați în tranşee, luptați cu voi înşivă, departe de bătăliile date-n văzul lumii, pentru lume. Voi, care aşteptați noaptea ca să nu mai nefericiți şi pe altcineva în afară de voi înşivă. Voi.
    Asta e pentru mine, ca să pot să zic că-i ok. Ca să simt că v-am împărtăşit asta, ca la o întâlnire AA. Dacă vreți, vă pot fi sponsor. I can take the "ouch" away. I can take you further. Further more... Pe genul I can be your hero, baby, dar nici chiar. Îmi pare rău că nu vedeți asta. Eu totuşi o scriu. M-am retras într-un părculeț, cu căştile în urechi (Nightwish - Song of myself) şi cu o carte pe care n-am chef s-o mai deschid în rucsac. Cu gândul la cartea pe care nu pot să o termin, la care nu mai pot să lucrez. Mă judec şi-mi cer iertare în fața mea că sunt cum sunt. A ajuns să-mi pară rău...
   How hard it feels to crawl towards... n'importe quoi.
   Ce greu e să fii tu însuți când nici nu-ți dai bine seama cine eşti. Ce greu e să rămâi în picioare când lumea se subțiază din scoarță-n scoarță în jurul tău, îşi arată structura şubredă şi putredă şi aruncă toată povara pe umerii tăi. Vina. Extrapolând, îți dai seama că tot ce se-ntâmplă-n jur e o serie de cauze care-şi conțin urmările şi de efecte care-şi reneagă cauzele, tu eşti cauză, efect aici şi acum, de nenorocirea ta se leagă alta şi din vina ta mor oameni pe capete. Nu? E vina ta pentru tot...
   Mi se pare o porcărie că alora care se sinucid nu li se face slujbă. Nu-s cine ştie ce credincioasă, dar cred în suflete şi-n liniştea lor. Măcar atâta să facă religia pentru cei pe care ar trebui să-i ajute şi n-o face: să-i bage cum se cuvine în pământ. Ăla nu-şi ia zilele de nebun. Ăla nu ştie cum să trăiască, tot ce ține minte e reacția firească la neputință. Ar trebui să avem mereu pe cineva drag de-a dreapta. Aşa n-am mai fi singuri. N-am mai muri de singurătate. Nu ne-am mai zbura creierii şi-aşa praf...
   Mi-ar plăcea să fiu mai elocventă. Dar nu pot. M-am plafonat. M-am dus dracu', da sunt fetiță cuminte şi nu fac pact cu el, c-am auzit că nu se cade. Cum l-au alungat ăia din Rai, m-o arunca şi pe mine din ce iluzie ideală şi-o fi creat, s-o răzbuna tocmai pe mine. Şi până la urmă... ne trăim sfârşitul. Ce ar mai putea să-mi dea...? Ce pedeapsă mai cruntă aş putea să ispăşesc...?
   Profeții ăia năclăiți, cu păr încâlcit, barzii ăia nespălați, sunt blazați de primă mână. Ei nu ne prezic viitorul incert, deşi ni-l citesc pe frunte. Nu, ei ar vrea să ne ia gândul şi ne mint frumos, plătim cu sufletul o minciună care ne-ar reda speranța. Da' nu, că noi nu-i ascultăm. Noi i-am aruncat în stradă, am fi măcar datori să le ascultăm revelația dementă, nu? Punem bani în cutia milei şi trecem fără vreo reacție oarecare la tipul ăla prost îmbrăcat care cântă-n fața magazinului mare o melodie de care ne era dor. Care te ajută mai mult? Ăia care promit ce nu pot să dea, tinerețe fără bătrânețe şi viață fără de moarte, au tot ce le trebuie şi ăia care vor să ajute şi să se ajute n-au dreptul nici măcar la o şansă...
   Hai sictir!
   Lumea se duce pe pustii, da' nu era nevoie de încă o constatare de genu'. E nevoie de oameni care să-şi dorească să-mpiedice fenomenu'. Asta e pentru voi, cei care armați neputința care atunci când va fi adusă la paroxism... va curăța totul pe o rază imensă în jur. Rezistența e-n voi. O-ntâmpin când încerc să vă abordez. Opuneți-o lumii. Asta e pentru voi, că cei din urmă vor fi cei dintâi, nu? Voi aveți ceva ce ăia care ne omoară n-au: suflet. Țineți cu dinții de el, oricât ar mai durea. Mai bine să te doară decât să nu simți nimic. Toți vă vor răul, lăsa-ți-i să vi-l ia. Fiți voi ăia care vor binele. Doar pentru că nu l-ați avut.

   Până la urmă... viața-i chiar frumoasă când nu te omori cu ea.

   Like a flower grows on inentionally towards the sun, I grow towards the one that hurts me most. And like a razor follows upon command, follows a guiding hand that's made to push the blade... And I know that if I were to save the day, I know it's not my victory... I'll just sit here with my golden smile. And if you were to save the world, you know it's not a day for heroes... you'll just sit there with your empty eyes and scarlet heart... And the curtain falls for all...

   ... Că la eroi în apartament lumina nu se stinge.

Fapte diverse

   Tot weekendul am alergat după un caiet, cum aleargă proştii ăia din filmele americane după o cabină telefonică în mijlocul pustiului. Şi pe ploaie. Mă ardea mâna să scriu ceva şi eu-s mai conservatoare la capitolul ăsta. Țin la foaie şi la pix. Îmi place cum miroase mina aia a lui, cum curg literele pe foaie, de multe ori scriu numai ca să nu uit literele şi ca să mă las furată de cursul lor. Toate rândurile alea aproape estetice ies din mâna mea, cu sau fără sens. N-am găsit niciun caiet. Aşa că am citit. Regret că n-am citit mai mult când aş fi putut. Habar n-am cum aş fi făcut altfel. Ce-ar fi ieşit dacă mi-aş fi dat seama mai devreme că nu-i 'a bună. Poate aş fi făcut la fel.

   Mi-aş fi dorit să fiu mai înaltă şi mai slabă. Mi-aş fi dorit să am ceva mai mult tupeu. Să-mi placă riscul. N-a fost să fie. Mă văd o dubioasă d-aia în parpalac, pe ploaie, fără umbrelă, lipăind printre guri de canal neacoperite. În drum spre un acasă relativ. Tipele în parpalac n-au casă, sunt ori detective particulare, ori boschetare. Mă-ntreb în care categorie m-aş încadra. Nu-mi pare rău că s-a râs pe seama mea. Nici nu vreau să le dau peste nas, că uite ce bine am ajuns, nu-ți pare rău că ai făcut mişto de mine? Nu. N-o să le pară niciodată. Problema e că nu-s o boschetară în parpalac, sunt o tipă destul de bine, la în jur de 1.65, plină de viață şi de idei. Îmi place să mă plimb printre străini închipuindu-mi ce reacții trezesc în mințile celor pe lângă care trec. Uneori îmi completez jocul uitându-mă în urmă când depăşesc un personaj pe care-l găsesc interesant. Să văd dacă i-am atras şi eu atenția. Jumate-jumate. Uneori da, alteori nu.
   Sunt cam retrasă pentru o rockeriță. Deja nu-mi mai place la festivaluri de profil, toate tipele sunt îmbrăcate care mai de care mai...potrivit pentru eveniment, ca să epateze. Nu i-a ocolit nici pe ei boala asta. M-a întrebat o prietenă odată de ce sunt toate rockerițele roşcate. Habar n-am. Eu am fost roşcată pentru că mi-au plăcut dintotdeauna roşcatele cu ochi verzi. Ochii-i aveam, am rezolvat-o şi cu părul. Într-a noua era să-mi iau bătaie pentru că purtam tricouri cu trupe. Că eu nu-s rockeriță, vreau doar să ies în evidență. De fapt mi-erau dragi trupele, cu muzica am trecut peste toate şi eram mândră să-mi port favoriții la vedere. Oricum ei nu-nțeleg nimic din muzica asta, deci ce le pasă? În plus, tricourile alea lălâi îmi acopereau formele cam prea pline. Nu mi-a plăcut niciodată cum arăt şi împuşcam doi iepuri cu un singur articol de îmbrăcăminte: îmi mascam destul de abil imperfecțiunile şi îmi scoteam preferații la înaintare. Apoi am început să mă îmbrac normal, spre fancy chiar, ca să impresionez privirea imaginară a vreunui tip de care-mi plăcea. Chiar dacă nu mă vedea, voiam să fie mândru că se gândeşte la mine. Ce stupid, să-mi bag...

   Am revenit la vechiul negru. Niciodată nu m-a dezamăgit. Întunericul nu dezamăgeşte, nu te pune niciodată într-o lumină mai bună decât trebuie. În întuneric sunt eu însămi. Îmi place lumina la vremea ei. Iarna nu-mi place. Primăvara, în schimb, e imperios necesară. Să-ți mai ia ochii de la cât de nasol e oraşul şi altele de genul. Să ai o scuză când nu te uiți în ochii ălora pe care îi ocoleşti dinadins cu privirea şi să nu le dai "bună ziua": mi-a intrat soarele-n ochi...
   Îmi place să mă plimb când e soare. Uneori aş citi câte ceva pe o bancă în parc, da' parcul nostru e din ce în ce mai chel şi nu-ți mai trezeşte nicio dorință, ca o tipă care, din obiectul dorinței de acum mult timp, a ajuns cum nu se poate mai rău cu anii. Tu ți-o aminteşti cum era odată şi-ncerci să găseşti în ea ce-ți plăcea pe atunci, dar nu poți să stai de vorbă cu ea cu ochii-nchişi, ca să conversezi cu cea de odinioară. Soarele care-ți intră-n ochi nu mai e o scuză.

   Mă-ntrebam mereu ce le place unora la mine. Bine, şi mie-mi place că am simțul umorului şi mai fac câteodată glume deştepte şi e ok că ai ce vorbi cu mine, am şi darul de a plictisi, dar şi pe cel de a ține lumea-n priză. Faza tare e că niciunu' nu m-a apreciat fix pentru asta. Majoritatea închideau ochii la glumele mai inteligente pe care le făceam şi râdeau din oficiu. Nu aveau chef nici de discuții prea răsărite, habar n-au ce voiau. Că altceva oricum nu le dădeam. Poate d-aia plecau. Îşi aminteau că s-a deschis în partea cealaltă, o fi mai ieftin, şi cică-i şi nonstop. Nu te mai ține aia de la casă de vorbă aiurea, să dea bârfa mai departe.
    Îmi plăceau tenişii mei uzați şi blugii tociți, hanoracele largi şi tricourile cu trupe. Mă simțeam în largul meu. O să fie tare trist când o să trebuiască să țin puțin şi la aparențe. Cred că o să fiu o mamă cool. Blugi prespălați, converşi, bluze largi, ochelari Ray Ban şi poate câte o pălărie funky. Ruscac în spate şi căştile-n urechi. Mereu mi-au plăcut tipele elegante, la patru ace, cu genți mari după ele şi pantofiori super sensibili pe care habar n-am cum îi fereau de praf şi noroi. Dârele alea de parfum dulce de le lăsau în urmă, sprâncenele perfect conturate (ale mele au fost mereu asimetrice) şi părul fără cusur. Cu câte ore se trezeau mai devreme dimineața ca să arate aşa? Cămăşi, fuste, cizmulițe de firmă, geci cu ținte (nu din alea de rockeri, d-alea vreau eu), brățări, inele finuțe pe care parcă sclipea prețul exagerat, nu o imitație de dimant şi o gamă variată de coliere care mai de care mai interesante. Eşarfe puse chic pe după gât, zâmbete perfecte. Liceu, într-un cuvânt. Oricât mi-ar fi plăcut, mi-am dat seama la un moment dat că nu m-ar defini. Aia e. Eu voiam veste de blugi pline cu patch-uri cu trupe metal, geci de piele şi bocanci până la genunchi. Niciuna n-am bifat până acum, dar nu-i timpul trecut.

   Nu-s goală ca o umbră, dar nici indiferentă celorlalți. N-am avut totul pe tavă, dar am avut de mică o personalitate puternică. Regatul meu pentru un cal, gen. Toate hainele de firmă nu maschează "infirmitatea" asta. Cel mai mare plus e că-mi place rockul. De pe la 13-14 ani. Cu asta mă mândresc. Cu asta, şi cu hobby-urile mele cum nu se poate mai interesante: fotografia, scrisul, un minim de make-up şi cântatul. Dacă nici asta nu mă face interesantă... Habar n-am ce ar putea. Problema e că le fac pentru propria-mi satisfacție... Nu-ți place ce fac, n-ai de cât s-o faci mai bine. Mă mândresc cu ce-i al meu. Am o familie super deschisă, o viață normală şi aspirații mult prea înalte, logic. Îmi place să fumez şi să car oriunde după mine un rucsac. Nu-mi plac cluburile, barurile să fie dintre cele obscure, aşa e cel mai ok, şi să aibă muzică bună. Oamenii, să fie din cei sinceri şi să rezoneze la ce le zic eu, aşa e cel mai bine. Am puțini prieteni, dar țin la ei. Şi-mi place să cred că reciproca e valabilă. Sunt greu de scos din sărite, dar la fel de greu de băgat înapoi. Sunt o floricică zen, nu din aia hippie, una ceva mai normală, în limitele de bun simț ale normalului, dar zen. Pacifistă.
   Am o slăbiciune pentru tipii cu bărbi şi cei care ascultă muzică bună mă dau pe spate. Dacă-mi recomandă şi o carte interesantă, nu mai scapă de mine. Nu-mi plac în mod special cadourile şi atențiile, gesturile simbolice şi bine gândite mă emoționează pe termen lung. Îmi place să dau tot ce pot pentru oamenii care îmi pare că merită. Dacă mă faci mai târziu să regret asta, să-ți fie ruşine 20 de ani. Îmi place să mă plimb. Nu contează unde, doar să nu stau pe loc.
   Îmi plac oraşele cu specific medieval şi locul meu preferat din toată țara e, de departe, Sibiul. Sper să mă pot stabili acolo într-o bună zi. O conversație bună îmi ține de foame mai bine de o săptămână. Îmi place să leg prietenii pe net, acolo oamenii sunt mai dispuşi să se deschidă decât ar fi face to face. Sunt o romantică tăcută şi fără speranță, uneori o dau în patetism, da' e frumoasă tinerețea, ne iartă rătăcirile.
   Tot ce pot să-mi închipui azi dintr-o căsnicie e norocul ăla imens să poți adormi în brațele persoanei pe care o iubeşti şi să te trezeşti în fiecare dimineață tot acolo. Mai nou i se zice concubinaj, dar, cum am menționat mai devreme, nu-mi plac riscurile, vreau să fie totul ca la carte. În fine, e ok să faci asta şi înainte, ca să fii sigur că aceea e cu adevărat persoana lângă care vrei să te trezeşti în restul zilelor, aşa cred că se face când îți găseşti alesul/aleasa. Eu am zis mereu că cel care îmi poate ține mintea ocupată şi mă poate face să râd de la prima oră a dimineții, când sunt o morocănoasă- una frumoasă, ce-i derept, dar asta nu mă face mai uşor de suportat aşa devreme -nu o să mai scape de mine. Mă mărit în secret cu el. Atât de secret, că nici el n-o să ştie când a spus "da".

   - Ți-am luat deja cadou pentru ziua ta.
   - Nu trebuia. Ce e?
   - Surpriză. Stau şi-l cercetez în pat. O să-ți placă destul de mult, zic eu. La un moment dat ziceai că ai vrea aşa ceva.
   - Mă, tu mi-ai luat o bicicletă.
   - Exact aia ți-am luat. Şi-am zis s-o călăresc un pic în pat, ce impresie-ți faci?
   - E o carte.
   - Fire-ai tu...
   - Hahah. Ce carte?
   - Asta n-o să-ți zic.
   - Bukowski?
   - Dispari. Cum, mă? Cum s-o nimereşti din prima?
   - Hahah. E cumva...?
   - Nah. Mă bucur măcar că nu mă repet, dacă surpriza tot am stricat-o.
   - E cu poezii?
   - Nu.
   - Îmi plac poeziile lui, sunt misogine.
   - Mie mi s-au părut naşpa.
   Am răsfoit puțin cărțile înainte să aleg. Deşi ți-aş fi luat-o p-aia cu poezii, numa' pentru desene, foarte pornache, sigur le-ai fi scanat să le pui de copertă pe facebook. Până şi eu desenez mai realist. Da' am zis "pas". Între noi fie vorba, desenele arătau de parcă erau tristele mărturii ale unei copile molestate. Realiste, dar stângace. Şi perspectiva... Să nu mai vorbim. De parcă bietul copil nici nu l-a privit pe ăla în ochi când a primit bomboana şi următorul lucru pe care l-a văzut... Eh, să nu mai vorbim. Cert e că erau tare aiurea desenele alea. Candoare şi ardoare, cum vine asta? Împreună, aşa? Înțeleg eu destule, da' alea nici nu mă amuză. Mă lasă rece. Rămân la părerea mea: pornografia nu o să poată fi ridicată niciodată ridicată la rang de artă, fie că scrii despre ea, o ilustrezi, o cânți sau naiba ştie cum o mai iei. Citisem undeva că singura pornografie în artă e lipsa de talent. Bine spus.

   Ca să aflu după asta că ar fi avut chef să citească ceva de Llosa. Pe bune? Tocmai ce mă oprisem la o carte cu dialoguri între el şi Liiceanu. Şi ezitam, i-aş fi luat ceva de Llosa, am auzit că e ok. Sau ar mai fi avut chef de Camus. Pe bune? Şi eu am luat Bukowski...
   - Da-mi place, sincer. De-abia aştept s-o citesc.
   - Mda.
   Atunci am început să plâng, ca ultima fraieră. Eram dezamăgită că m-am dat de gol şi că, aparent, am dat-o-n bară. Aş fi putut fi mai inventivă, nu? Îmi place să fac cadouri şi chiar eram încântată de ăsta. Plus că era prima oară când a da cadou o carte nu mai sugera că n-ai avut alte idei şi ai luat şi tu ce ți-a venit la mână din bibliotecă, ai scris o dedicație şi "la mulți ani cu sănătate". Nu. Mersesem chiar la țintă. Şi se pare că nu-l mulțumea. Deşi a zis că nu mai primise un cadou de nu mai ştia când. Că nu se aştepta să îi iau ceva. "Nu mă cunoşti..." Că nu era obişnuit ca o tipă să îl placă atât. Că în general el era ăla cu contribuția sufletească. Mmmbine, trebuia unsă roata mai demult, să se mai învârtă şi ea. Era şi timpul, nu?

   Acum plouă şi eu ascult o compilație de la Enigma. Zicea aseară ceva de Kraftwerk, îmi aminteam vag că am ascultat şi eu, îi plăceau lu' taică-meu. Tata l-ar iubi. Făceam un inventar scurt, din ochi, la colecția lui de discuri. Madonna, Kylie Minogue, Johnny Cash, Enya, Rod Stewart, The Police, Kitaro, Gheorghe Zamfir, ABBA ş.a.m.d. Îmi povestea el de nu ştiu câte curente muzicale şi mie mi-era ruşine, că nici planşa mea n-o stăpâneam ca lumea. Mă rog, eu nici nu sunt ordonată, ştiu destulă muzică, dar n-o clasific, n-o încadrez, nu nimic. O ascult. Că de-aia-i muzică. Mi-ar plăcea şi mie infatuarea aia venită dintr-o largă cunoaştere, dar mă rezum la a face dialog pe fragmente. Cât timp stăpânesc domeniul...vorbesc. Când nu...o dau random şi mă mut pe nisipuri mai puțin mişcătoare.
    Apoi am avut revelația zilei, dacă nu chiar a anului: tocmai schimbasem impresii despre muzică şi cărți cu un tip...! Indeed, there is a God up there, somewhere. Unde-ai fost toată viața mea...? M-am oprit din plâns când mi- am amintit că tipu' ăsta mă place aşa cum sunt. Nu mă mai chinui să caut motive. La urma urmei, fiecare are dreptul la momentele lui de nebunie. Dacă vrea să se apropie de mine, e alegerea lui. Mie oricum îmi place. Mă face să râd şi-mi închide gura cu chestii drăguțe şi istețe. Îmi promite ciocolată ca să-i citesc ce-am mai scris. Îi pasă... Îmi place.
   Am citit şi eu puțin din cartea asta de Bukowski. Cred că-s eu mai încuiată, nu prea-i văd rostu'. În fine, acum scriu execrabil, cum m-am ferit mereu să scriu, da-mi place şi am zis s-o-ncerc şi p-asta. Antrenament la concizie. Acelaşi gust Coca-Cola, zero zahăr. Acelaşi iz de Irina, zero conținut. Se poartă azi. Fraze scurte, ca la jurnalism, vorba lui, care nu zic nimic. Să fie şi literatura cum sunt gândurile unui absolvent de liceu fără perspective: goală, fără şir, cu cuvinte răzlețe, neîmpăcată, neconsolată.

   Pisica toarce-n poală şi mă gândesc la el cum se joacă cu motanii. I se schimbă vocea când îi ia la joacă, ludicu' mamei. Cred că şi cu copiii se întelege bine, deşi se dă mare că-i detestă. De ce vrei tu să fii copil teribil...? De-abia aştept să mă mut la Bucureşti. Îmi place să-mi petrec timpul cu el. O să-mi aducă câte o gogoaşă de fiecare dată când plâng fără motiv. Da' i-am explicat că aşa sunt eu: am rămas cu sechele de când eram mică şi mai singură. Dacă țipi la mine o să vezi imediat cum mi se unplu ochii de lacrimi, îi deschid mai larg ca să întârzii momentul când or să cadă, dar totuşi încep inevitabil s-o ia la vale, eu strâng buzele şi mă simt ruşinată: aşa funcționez. Orice mic nimic trezeşte în mine cine ştie ce bazaconie latentă, amintirile se îndeamnă una pe alta şi până să realizez ce motiv aş avea...încep să plâng. Dar el a fost un scump şi m-am oprit repede, ca de obicei- a reuşit să mă facă să râd. Momente ca astea te fac să iubeşti oamenii însutit. Nu e nimeni dator să te scoată dintr-ale tale şi să te ia cu binişorul, nu e treaba nimănui că tu plângi. Uite, totuşi, că sunt oameni care, dacă nu pot fi acolo să-ți şteargă lacrimile, fac pe dracu-n patru şi ți le opresc instantaneu.

   Tre' să recunosc, e tare greu să-ți concentrezi esența. Frazele scurte... I'm not cut out for that shit. Glumele alea ieftine de Don Juan de colțu' străzii cu "Dă-mi o hartă, că m-am pierdut în ochii tăi" ar trebui adaptate în cazul meu- "Dă-mi o hartă, să găsesc şi eu predicatul în fraza asta. Care-i capu', care-i coada?" Capu' la peşte.

    De când am început să scriu chestia asta am vrut să mă leg puțin şi de Chirilă. Că tot am dat de cartea lui, răzleață, printre multe altele mai atractive în librărie. Mi s-a întâmplat ieri o chestie pe care aş fi vrut-o narată nu de Morgan Freeman, cum şi-ar dori mulți să-şi deruleze filmul vieții în momentul morții, narat de Morgan Freeman, că vezi, Doamne, are o voce calmă şi şmecheră, ci de Tudor Chirilă, cu obişnuita-i ghiduşie şi a sa filozofie jucăuşă, de barman care a făcut pe psihologul cu o duzină de generații de pacienți matoliți. Eram în maxi, dau să-nchid uşa, porneşte maxi, se deschide şi uşa. La fiecare om care se urcă. Una a stat în uşa deschisă vreo 200 de metri, n-ar fi închis-o, feri-o-ar sfântu'. Mi se părea imbecil, da' comic pe de-o parte. Mă durea mâna de la cât trântisem uşa, că stăteam în față şi de câte ori se deschidea uşa în mers se uitau toții ăia la mine cu reproş în priviri, parcă era de datoria mea s-o închid. Şi o închideam. Mi-ar fi plăcut totuşi să văd ce simbolistică i-ar fi găsit Chirilă uşii care nu contenea să se deschidă. Să fie, oare, acel wind of change care ne bate la uşă, ba chiar o şi deschide, să ne intre-n viață, dar noi, purtați de egoism şi de comoditate, i-o închidem concomitent în nas? Ce-ar fi zis filozoful nostru blazat pe tema asta, sunt tare curioasă...? O apologie pe tema convergenței sufletelor apăsate de divergențe...?

   Ia să-mi iau fața-n palme, deasupra chiuvetei, s-o clătesc puțin. Ochii verzi sunt frumoşi după ploaie. Se-nroşesc şi contrastează puternic. I-am zis să vină odată la mine vara, să vadă de deasupra curtea din față, când înfloresc păpădiile şi ne ne deranjează iarba, de-o lăsăm să crească. Un câmp de sori încinşi pe-o plajă verde. E frumos. Atât de simplu că nu-şi au rostul alte cuvinte. Rustic şi primordial- frumos, într-un cuvânt.

   Îmi plac oamenii curioşi, care pun întrebări. Îmi place să mi se răscolească trecutul, habar n-am de ce. Memento-uri sugestive care-ncep să mi se-aprindă-n suflet şi-mi amintesc să nu-mi repet greşelile. Îmi place să caut în trecutul oamenilor. Cei fără amintiri sunt trişti şi periculoşi, îți sugerează de la-nceput că nici măcar asta nu o să devii pentru ei, dovadă stând anii-ntregi din spate de care nici măcar nu aduc vorba. Cei care nu vorbesc despre plăceri şi neplăceri trecute nu sunt misterioşi sau atrăgători prin felul lor laconic de a vorbi despre ceea ce nu le face plăcere, ci pur şi simplu dubioşi. Ce-a fost, a fost. De ce n-ai aduce asta în discuție...?
   Mai presus de orice, îmi place să-mi închei fiecare seară şi să-mi încep fiecare dimineață cu câte un zâmbet. Mi-am făcut un crez din a-mi induce fericirea. Într-un final, se mai bagă şi ea-n seamă, nu trebuie numai s-o invoc eu. Îmi place că mă face să zâmbesc în fiecare seară. Ce spirituali suntem noi după 10 seara, nu mai putem. Toate replicile parcă-s memorabile. Aşa că le țin minte, să-mi facă plăcere şi mai târziu. Până ajung la Bucureşti, astea or să fie pupicii mei de "noapte bună". Nu-i rău nici aşa. Totuşi, de-abia aştept să pot să-l văd mai des (aproape tot timpul). Şi să-i luminez ziua cu tot felul de tâmpenii, să debitez utopii şi să-mi închipui cu voce tare imposibilul, în fundul gol, urlând din toți porii că se poate. Vreau să-mi aduc şi eu contribuția la rația zilnică de voie bună. Pentru că, mai presus de toate şi mai simplu decât "îmi lipseşti", trăim ca să îi ajutăm pe ceilalți să trăiască şi ne vedem nevoiți să recunoaştem că singurul scop al vieții este viața în sine.

   Şi eu tot n-am găsit blestematul ăla de caiet, după care alerg de vreo 3 zile.

Vin.

   În curând fac 18 ani. Şi mi-e din ce în ce mai greu să scriu, aşa că mă urnesc acum, ca să-mi las ceva amintiri pentru mai târziu. O să fac un mic bilanț. Ultimii doi ani au fost de povestit, păcat că n-am eu tragere. Mă gândesc să-i mai trăiesc puțin şi după, dacă-mi mai rămâne vlagă, o să şi scriu despre ei. Cert e că am cam simțit pe propria-mi piele cum e să treci de la agonie la extaz cu viteza cu care-ți uiți visele imediat ce te trezeşti. Au fost plini, totuşi nu în sensul în care se aşteaptă un adolescent.
   Mi-am dat seama în timpu' ăsta, de când am căscat mai bine ochii, că am de ce să fiu mândră de mine. Mi-am lăsat loc de bună ziua prin toate viețile pe la care am trecut. Am marcat câțiva oameni. Am fost marcată, la rându-mi. Nu m-am plimbat cât aş fi vrut, dar am făcut ce mi-a făcut plăcere. Ani plini de muzică bună, versuri penetrante şi oscilații între poezie şi proză, m-am simțit atrasă de cea din urmă, am început să şi lucrez la un roman, da' nu se leagă nimic, probabil sunt prea tânără ca să am timp să am răbdare. Şi ce-i bun cere răbdare. O să revin asupra chestiunii. Cum spuneam, ani plini de muzică bună şi de flash back-uri din cărți şi filme ale căror nume nu reuşesc niciodată să mi le amintesc şi asta mă frustrează la culme. Asta, şi faptul că n-am trăit adolescența comme il faut, da' nu-i bai. Timpu' se mai abate de la normă pentru ăia care-l sfidează. Mi s-a spus că sunt genul de fată pe care nu o poți uita. Azi, pentru prima oară, o cred. Pentru cei care-mi citesc blogul nu e o noutate faptul că, în general, nu mă simt extraordinar în pielea mea, sunt mai degrabă melancolică, întunecată, bacoviană. Aşa cum programatorii sunt numiți în glumă instrumente care convertesc cafeaua în coduri, şi eu sunt un fel de unealtă care preface frustrările şi depresia [în mod de viață...] în poezie. Genul ăla de lectură care te prinde mereu, pentru că oricât de bine ai fi, mereu e loc de empatizat cu suferințele bine puse-n frază ale cuiva care ştie să meargă la țintă. Sper că v-am mers la inimă.
   Da, astăzi cred, într-adevăr, că sunt specială. Ani de-a rândul mi-am căutat nod în papură, mi-am zis că sigur tre' să fiu responsabilă pentru toate relele de pe pământul ăsta, că-i fac umbră degeaba şi altele-n spiritul ăsta. Ei bine, nu. Mi-am mai dat o şansă şi-o să iasă bine. N-are cum altfel.
   Prin vara anului trecut am cunoscut un tip. Al naibii. Rău. Habar n-am cum de l-am suportat. Îmi plăcea să-mi întind nervii pe pâine, tartine cu sinapse, specialitatea casei, gen. L-am auzit prima oară în noaptea în care gândul la R. m-a ținut trează. Asta, precum şi cel de-al şaselea simț, numit generic intuiție feminină, care mi-a pâlpâit prin fața ochilor până a doua zi şi care-mi semnala că e ceva în neregulă în desfăşurare în sânul familiei mele. În seara aia, ca de obicei, R. se întorsese, chipurile, şi parcă m-ar fi vrut. Dar eu eram cu cineva. Şi nu ştiam ce să fac. S-a rupt chestia de la sine, cu R. tot n-a fost să fie. Şi am vorbit cu tipu' ăsta o bună bucată din noapte. Amuzant. Genul meu, da' cam departe. Normal, cum îmi place mie. Cu cât mai imposibil, cu atât mai bine. Mi-a dat blogu' lui, zic "Bravo, degeabistule! E bine, tot aşa!", da' mi se terminase netu' şi n-am mai apucat să-i trimit şi lui replica asta. Scrie bine, haotic, dar bine. Poate odată o să ne dăm replica în scris. Faină carte de dialoguri ar ieşi. Tipul nu suportă lumea. Ia viața la mişto, şi-aşa şi ea a făcut un hobby din asta. Şoarecele şi pisica timp de luni de zile. O dădea în nesimțire şi parcă n-aveam chef să mai fiu bătaia de joc a cuiva. Prin decembrie-ianuarie eu am terminat-o definitiv cu R., care a conchis apoteotic cu o maximă tragi-comică: "Nimeni nu-şi doreşte lângă el o nebună!", iar tipu' se gândea serios să-şi vină-n simțiri.
   Am avut şi divina revelație: R. a fost purgatoriul, da, da. După anii ăştia infernali, a fost chinu' suprem care mă despărțea de tot ce-i cald şi bun. De ce să mă supăr pe un pixel de pe un monitor? Dacă dai în holograme te faci de râs, ca un Don Quijote modern care se bate cu aeru', nu cu morile de vânt. Aşa că am încuviințat la mărețele-i sentințe şi i-am dat pace. Ca să primesc şi eu puțină. Cam aşa s-a încheiat ultima mea obsesie nefondată din adolescență, o fantezie care făcea concurență maturității ce încerca să-şi facă loc în personalitatea mea. Ce să-i faci? La urma urmei sunt încă mică. Şi drumul de-abia acum începe. Ce-a fost mai greu a trecut. A trecut o lună de când tipu' care ia lumea la mişto e prietenul meu. Cea mai plăcută senzație e să fii agreat de cineva care urăşte pe toată lumea. Asta mi-a redat toată încrederea în mine, aş putea spune, dacă într-adevăr am avut vreodată încredere. În semn de mulțumire, vreau să las cât mai mult din mine-n el. Să-i spun tot, ca să împart la doi tot ce n-am chef să mai țin doar pentru mine, că simt că nu prea mai e spațiu de stocare aici, mă ramific spre exterior. Vreau să fac tot ce se poate cu el. Vreau să-l învăț să înoate. Şi franceză. Să fim de 8 ori într-o săptămână, cum îi place lui să zică. Să las timpul în pace şi tipul mască. Vreau să nu mă mai gândesc ce să fac cu el. Lasă aşa, are timpul milă de noi, în toate formele lui de manifestare.
   În al unşpelea ceas m-am trezit şi mă simt norocoasă, norocoasă că am ajuns la vârsta majoratului teafără şi nevătămată, fără cicatrici pe încheieturi sau dependențe, fără scene şi drame vizibile, şi fără prea mulți prieteni, dar cu multă perseverență. Norocoasă că uite, până la urmă îşi doreşte cineva o nebună aproape, că sunt cine sunt, că îmi place turcoazul, că trăiesc să aud păsările cântând şi zarzării înflorind, să văd lumea trecând pe lângă mine, că apuc să mă bucur de orice mic nimic, norocoasă că m-a aşteptat cu frezii în gară şi ne-am plimbat prin Bucureşti, că am stat pe iarbă şi l-am privit în ochi şi-am văzut sinceritatea la față, că ne-am învârtit ca doi copii pe alee, apoi am mâncat covrigi calzi, că nu ne-a prins controlorul fără bilet. Norocoasă că îl aud cu o ureche pe el, iar cu una stropii de ploaie care cad metodic pe tabla mansardei, în timp ce în sobă doineşte o flacără slabă, care-a ars în cripta acestei eroine ierni întregi, neobosită. Norocoasă că îmi plac fotografia şi muzica şi că am tot ce-mi trebuie ca să-mi fructific pasiunile. Că am timp de pierdut şi-l pierd cu folos. Că citesc şi bune şi rele. Că încep să-mi deschid corola sub un cer potrivnic de aprilie aparent şi că în scurt timp îmi iau zborul drept în viață. Norocoasă că ce-a fost a trecut şi că ce va fi merită tot stoicismul de care am dat dovadă până azi. Norocoasă că am avut răbdare şi n-am cedat niciodată primului impuls. Decât în dragoste. Ceea ce voi face şi de acum încolo. Din greşeală se naşte ce-i frumos. Din greşeală, am dat pe-alături. Scuză-mă, am dat din greşeală din mine. Acceptă-mi umilele scuze, curăț imediat. Doar dacă vrei, bine-nțeles. Norocoasă că am dat şanse egale tuturor şi m-am şters pe preş de reticență. Că în sfârşit sunt acceptată, cum mi-am dorit de mică. Că ai mei au un copil reuşit, de care pot fi şi sunt, în mod sigur, mândri.
   Din tot ce am acum, vreau să păstrez odată cu intrarea-n tunel zâmbetul. Şi capul sus. Nu vreau să mai ajung vreodată unde am fost. Tenebrele sunt pentru şobolani, nu pentru şoimi. Vreau să păstrez pofta de viață, care azi s-a trezit, după mult timp. Îmi fac cadou şansa de a-mi îndeplini toate visele, oricât de îndrăznețe ar fi. Şi-mi dedic melodii peste melodii, gen John Legend - You & I (Nobody in the world), Poets Of The Fall - All the way for you şi Fragile, The Calling - Wherever you will go, Alexander Veljanov - Because of you şi altele de genul, pentru că le merit, fiecare din noi merită, fiecare are un loc, al meu s-a eliberat mai greu, dar acum măcar nu va mai trebui să stau în picioare. "Vine 69, e-al nostru, hai! Iartă-mă c-am deschis ochii când te pupam, da' nu voiam să-l pierdem! Mă duc eu în față, să prind loc."
   De azi înainte promit să mă bucur de voi toți, cunoscuți şi necunoscuți, să scriu, să citesc, să cânt şi să fac poze şi, mai presus de toate, să dăruiesc zâmbete. Nu pe ale mele, normal. Să fiu motiv de zâmbet pentru cine-o vrea, poftim, rectific. Promit să iubesc ca-n filmele de acțiune, cu sufletul la gură şi-n palmă la fiecare secundă şi să mă bucur ca-n filmele de dragoste- la sfârşit, când nu mai ai nimic altceva mai bun de făcut.
   Vă mulțumesc tuturor care m-ați marcat până acum. Familie, apropiați, profesori, prieteni şi foşti prieteni. Dacă nu erați voi, nu era nimic aşa. Era puțin altfel. Sau diametral opus. Non, je ne regrette rien! Şi-mi doresc ca şi voi să simțiți ce simt eu când fac bilanțul ăsta: f-e-r-i-c-i-r-e. Atât şi nimic mai mult. Să găsiți puterea de a accepta datul firii şi tăria de a nu vă lăsa doborâți. Orice se întâmplă ne merită efortul, fie ce-o fi, pentru că, în final, efortul e oricum făcut, rămâne doar să ne bucurăm de urmări. Şi nicio dată nu e ultima. Mai e şi zi după noapte. O exista şi viață după moarte.
   Fiat lux! Alea iacta est. Finis coronat opus. Carpe diem! Ş.a.m.d.
   Mă retrag acum unde mi-e locul, în brațe sau lângă pisică, după caz, mă duc să-mi îmbrățişez gândul bun şi să-i spun cât de mult mi-a lipsit. Şi pe el. Da, pe tine, nesuferitule! Nu mai fi hater. Hai în lume. Fac 18. Debordez. Pe locuri, fiți gata... nu plec nicăieri fără tine.

   Sfârşitul primei părți.
   Va urma.
    A nu se aştepta vreo continuare până după majorat.

   Fiți cuminți. Ne revedem la vară.

Last ride of the day

   When internal wounds which had never ached before started bleeding, I remembered what my dentist once told me, when my gums were bleeding: "This is infected blood. It's good to let it out." So I stood confident. It's okay, I used to tell myself. But day after day, the ground I was standing was falling apart and I was growing stranger and stranger.
   "Don't worry, it's infected blood, you have to let it out!" he said to me when he hurt me for the millionth time. But I was already immune. I already knew it was good to refresh- from feelings to mind and blood. "Make up your mind and make up your face." Why not?
   My body was nothing but a human ashtray, where strangers extinguished their each and every cigarette. My flesh was nothing but a prison the demons loved to live in. I was nothing but another shade of grey.
   He was nothing but another act of my mind. The courtain had fallen, covering him with my remorse. The final act. We loved each other in the anteroom of death, during the afternoon of life. He was worshipping life, while I was fearing death. That led me astray. That was why he doubted our compatibility.
   I never did. I just needed. A light, a shade, a look. Anything I could rely upon in order to come back to the life I had long forgotten. I loved him, he loved me not. Our love was like a no leaf clover. It might as well have been lucky, but it had no chance to win, as it lacked its own true self.
   I should let the demons out, they're no good for my health. I'm seventeen and dying on the inside, though I desperately want to live, I desperately hold on to anything. Wishing upon stars, glancing in the blink of an eye on the pale moonlight, swaying on a ray of sun. Does that make us happy? Just for a while. But demons don't emprison us for a while. They're here to stay. Maybe they're the only ones not to ever give up on us.
   I used to fall in love with illusions, but then I moved on to people nobody looked at, because they were ugly. Ugly appearences hide beautiful essences. Soon, I will no longer love. I will no longer long for another presence around me. I have enough of them gathered inside. None of of those who came in my life are ever gone. They adapt to those demons and dig on the inside until it bleeds.
   And then it aches for the very first time. And the blood is welcome, as it clears suffering. It would say "It's almost over, hold on!" Oh, but how I know... it's only just begun.
   Shall it be morning, afternoon or night... there's no better time to love than this very moment. I hate schedules. I threw them all when I saw people suffering from cancer checking the days they were left on schedules. Not real ones, but some which felt the biological clock ticking on the inside. I gave them all up. A schedule makes you aware of the life which passes you by. And I don't want to feel it, I want to live it. To live for now.
   I wish I could love someone right now, but no dream can heal a broken heart.

Peste noapte călcăm peste noi

   Poate ,uneori, ar trebui să fim recunoscători că nu trăim calvarul celorlalți. Nu mă-ntreb ce-aş face dacă aş fi în locul altcuiva. Mă întreb ce pot să fac ca să îmi doresc să fiu în pielea mea. Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu? Să-ți dau un punct de plecare.
   Te-ai trezi la 6:50 şi ai mai zăbovi până la fix, uneori până la şi 10. Continuându-ți un vis care nu şi-ar găsi locul în realitatea imediată. Uneori ai rămâne blocat între vis şi realitate şi n-ai mai vrea s-o continui pe niciuna. Ai vrea pur şi simplu să se uite de tine. Fără voia ta, din inerție sau din puțina responsabilitate cu care ai fost nevoit să te obişnuieşti, te ridici şi-ți iei ziua de unde ai lăsat-o cu o zi înainte. De punctul ăla şi aşa nu treci. Pleci la şcoală sau la muncă, unde te aruncă viața, şi îți petreci de la 6 la 8-9 ore dorindu-ți să te întorci acasă, orice ar însemna asta.
   I-ai face pe alții să râdă în speranța că cineva o să-ți ia şi ție cu mâna durerea care nu lasă o noapte să treacă fără să te-apuce plânsul. Zâmbetul lor ar însemna mai mult decât un vis frumos, care să te-ajute să înfrunți realitatea. Şi ți-ar lua puțin gândul de la subiectul pe care-l dezbați în permanență cu rațiunea-ți, al cărei somn probabil a născut monştrii care trăiesc acum în tine: "Oare astăzi am destul curaj s-o fac...?"
   Astăzi ai curaj să-ți curmi suferința? Apoi te întrebi dacă merită. Lupta sau întoarcerea armelor. Şi alea sunt momentele în care privirea ta în gol îi ține pe toți departe şi tu începi să nu mai ții pasul cu realitatea, pierzând succesiv minute după minute. Pe care nu ți le mai dă nimeni înapoi. Şi tu tot nu ştii dacă-ți doreşti să trăieşti...
   Vrând, nevrând, te achiți şi pe ziua de azi de obişnuitele obligații. Anevoie. Cu ochii pe ceas. Şi mai de-al dracu', timpul trece în ciuda ta. Greu şi zeflemitor. Aşa că nu mai cumperi baterie la ceasul de mână fără de care altminteri nu ai fi putut trăi. Sau doar din prea multă lehamite. Să mai faci un drum şi ca să schimbi bateria acestui pluton de execuție la purtător? Ziua judecății şi-aşa vine. Pe aia n-ai cum s-o ratezi, restul deja nu mai contează. Din inerție, devii punctual după soare.
   Iei metroul sau autobuzul şi ajungi de unde ai plecat. Te trezeşti singur şi parcă ai vrea să faci pe cineva să zâmbească. Ai vrea să te plimbi, dar nu-ți ține nimeni isonul. Te simți singur şi să-ți spun şi de ce. Pentru că eşti. Nu din proprie inițiativă. Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Nu eşti ca ceilalți. Noaptea o dormi, nu o bei. Şi ziua mori încet. Acum demonii interiori o iau razna şi ți se zvârcolesc prin toate părțile. Ai zice că ți-e foame, dar nu simți nevoia să mănânci. Simți nevoia să mai treacă o zi. Ca să ajungi mai aproape de...? Nici tu nu ştii ce vrei şi pe ce temei.
   Mai citeşti, mai stai de vorbă pe net, mai asculți muzică. Ai mai mulți prieteni pe net decât în viața reală. Eşti conştient şi te întristezi. Totuşi, îți mai alungi singurătatea cu ei. Speri ca într-o zi să apuci să îi cunoşti în persoană şi să le mulțumeşti că te-au ținut în picioare. Desigur, îmi vei spune că ai părinți. Dar ştim amândoi că nu te mai înțelegi ca înainte cu ei. Cine nu ține pasu' cu cine? Devine un război rece din care ambele părți se retrag lezate şi de cele mai multe ori pentru totdeauna. Fără să-şi propună asta sau să şi-o asume. Aşa că sprijinul cel de zi cu zi ți-l cauți în necunoscuți binevoitori care au probleme asemănătoare, fie că o recunosc deschis sau nu. Altfel nu ar sta să te ajute. Nu-i pasă nimănui prin ce treci.
   Ai fi în depresie de luni de zile şi cei din jur n-ar observa nicio schimbare. Şi dacă ai spune cuiva, în speranța că ți-ar da vreun reper peste care tu ai trecut cu vederea... ai afla că e vina ta. La tine e problema. Suferi de "mania persecuției". Refuzi ajutorul lor imaginar. Aparent, a te simți inferior, bun de nimic, lăsat în urmă, singur, neînsemnat nu e o problemă reală, ci una autoindusă. Dar pace nu ai nici acasă, nici în suflet şi a cuiva trebuie să fie vina. Dacă toți ceilalți sunt curați, trebuie să o iei asupra ta. Şi asta te îngreunează şi te încetineşte. Încerci să le rezolvi pe toate, dar ceva nu se potriveşte. Şi un decor perfect cu o piesă lipsă se transformă într-un adevărat haos, lacuna se simte cu atât mai pregnant cu cât atmosfera generală sugerează o perfecțiune tangibilă, dar totuşi greu de cucerit.
   Începi să crezi că ai înnebunit. În fine, încă nu-i târziu, aşa că dai o tură de cartier, dacă nimeni nu s-a avântat cu tine până mai departe. Îți aprinzi o țigară şi speri să găseşti pe cineva la telefon, ca să-ți mai treacă timpul. Dacă termini ziua vorbind cu altcineva decât cu tine ai impresia că ziua n-a fost chiar pierdută, chit că n-ai făcut nimic notabil. Parcă ți-e dor de trotuarele răsuflând uşurate după o ploaie. Totul e atât de uscat că tuşeşte prin toți porii, ca şi tine. E frig şi tu n-ai pe tine decât un hanorac. Acelaşi. Țigările se termină şi nu ştii când o să mai ai iar bani de pachet. Te simți oarecum uşurat când îți iei pachet, confunzi uşurarea asta cu o fericire temporară. Şi te bucuri de el până ajungi la jumate. Apoi le numeri şi vezi cam cât ar trebui să-ti ajungă, până când îți cumperi altul. Nu te-nduri să iei la bucată, nu-ți dau mereu ce vrei tu. Şi zilele tale-s mici, ca şi motivele de bucurie. Nu te-ncumeți să-ți fixezi țeluri mai mari de frică că nu le-ai putea atinge. Teama de eşec, printre altele, te face să plângi uneori. E un cerc vicios.
   Din care te scoate iubirea, din când în când. Autodepăşire în doi. Vă țineți de urât şi deveniți mai frumoşi. Dar vezi că nu poți avea pe nimeni. Şi cei care te vor, te afundă mai adânc în întunericul din care te zbați să ieşi. Te uiți în jur şi vezi fericire. Te întrebi dacă vei avea şi tu parte vreodată de asta. Apoi un zâmbet răzleț îți luminează fața pentru câteva clipe. Îți aminteşti de momentele când ți-a fost şi ție bine. Şi trăieşti pentru ele. Uite, ai un motiv. Să speri că se vor repeta. Dar îți aminteşti că la sfârşit ai suferit. Şi nu mai ai curajul să îți fugăreşti fericirea. În termeni banali, poți spune că o laşi să treacă pe lângă tine, tu uitându-te în jos.
   În fine, am cam divagat. Dacă ai fi în locul meu, n-ai vrea să adormi, pentru că e greu şi durează puțin. Dar nu ai ce face. Uneori plângi până când devine un efort să ții ochii deschişi. Nu întotdeauna înțelegi ce a dus până acolo, dar nu te mai oboseşti să-ți explici. Sunt prea multe, oricum. Mai bine le reduci la absurd şi nu te mai concentrezi pe niciuna. Dar se năpustesc toate odată asupra ta...
   E 12, 1, 2... apoi, imediat, se face 6:50.
   Dacă ai fi în locul meu, aşa ți-ai număra zilele. Dar într-o zi vei reuşi. Vom reuşi. Altfel nu se poate. Nu degeaba nu găsim în nicio zi curajul să terminăm cu toate. Sau poate doar pentru că zilele sunt identice, la fel ca şi emoțiile, motivele, stările. Trăieşti ori la modul relativ, ori la modul absolut. Când vom reuşi să renunțăm la constantă, vom răsturna şi valorile. Şi tot ce a zăcut în imponderabilitate, în relativitate, se va reprofila şi va apuca o altă cale.
   Nu m-am născut să fiu un eşec. Nimeni nu s-a născut pentru asta. Nu pot mereu să scriu. Sau să rețin ce mi se spune. Să fiu o prietenă bună sau un om bun. Nu sunt mereu "pe val". Nimeni nu e. Starea asta de tranziție va trece. De-aia stăm pe loc. Ca să avem de unde ne avânta, când ne va veni vremea. Nimeni nu e singur pentru totdeauna. Când râzi, râd toți. Când plângi, plângi de unul singur. Nu mai plânge. Zâmbind, îți amâni sentința. Te apropii de absolut.
   Dar dacă eşti ca mine... numai în delir mai găseşti zâmbetul ăla convins că de partea cealaltă se găseşte absolutul. Cel puțin acum. Mâine poate o să fie sincer şi sănătos. Dar zilele sunt toate la fel şi visele au început să se repete...

   6:50. Ce ai de gând să faci?

Gemini

   - Atât îți mai spun înainte să plec: nu uita niciodată să-ntrebi, poate așa o să mai dai de mine.
   Așa i-aș fi spus dacă l-aș mai fi avut vreodată în fața ochilor. Eu, pe de altă parte, pot pleca fără ca măcar să fi venit. Ascultam versuri fără șir, găsisem oameni care rezonau la tăcerea mea mai bine decât mă luptam eu cu temerile nefondate. Îl ascultam pe băiatul ăla, Oza, de parcă mi-ar fi ghicit în palmă. Parcă un străin ar fi pus în cuvinte neliniștile mele, pe care apoi a început să le strige cu mai multă artă decât mi-aș putea juca eu propria tragedie.
   Adevărul e că m-am temut pentru viața mea. M-am temut când n-am mai avut despre ce să scriu, m-am gândit că nu peste mult mi se va lua și dreptul de a mai fi. Am încheiat anul împăcată cu restul și certată cu mine, adormind în zori cu zeci de planuri ambițioase. Vreau să fac un scurt-metraj. Vreau să mai iubesc o dată, că nu m-am învățat minte încă. Vreau să scriu din nou. Și vreau să cânt. Dar nu mai știu cum să mă-mpart și mi-e frică să nu rămân pustie de atâta infidelitate în pasiuni.
   Habar n-am când a plecat și când a venit altul. La mine-n viață e ca-n gară, vine cine vrea, pleacă cine poate. Mulți vor, puțini știu și de ce. Acum mi-e mai greu ca niciodată. Aplecată peste caiet în timp ce scriu, mă hipnotizează propria caligrafie născocită, atât de aproape stau încât simt mirosul cernelii din pix. Așa miroase, în visele mele, vinul. Și nu-mi mai pasă ce scriu, atâta timp cât scriu. Mă las cuprinsă de nostalgie și scriu cu narcisism, îmi place cum scriu, nu-mi place ce scriu, ci doar înșliruirea aia nebună de litere. Apoi mirosul... îmi amintește de dorințe pe care le-am uitat înainte de a mă trezi la viață.
   Bun. Respir adânc. Nici în seara asta nu se moare, s-a găsit una bucată motiv de prelungire a convalescenței. Am cunoscut pe cineva. E prea repede? Nu e. Niciodată nu-i decât târziu. Devreme nu e decât ca să murim. Ori eu nu mor, mă-ndrăgostesc. Când privești din exterior, pare simplu. Când încerci pe pielea ta, e-al dracului de complicat. Cel puțin în cazul meu. Că n-are mereu finalitate. Și de când m-am golit pe dinăuntru, nu știu dacă întunericul mi-a ascuțit celelalte simțuri sau le-a atrofiat. Știu numai că greșesc. Și asta-mi place la nebunie.
    Sunt acum multe seri în care încerc să fiu cât mai convingătoare în fața mea, să mă conving că viața merită trăită, dar sunt atât de obosită încât uit să mai pledez în favoarea cuiva. Și cel mai adesea adorm pe o parte, cu viața-n coasta stângă și moartea atârnând lugubru de lobul urechii drepte. Mă trezesc cu frică și adorm iar obosită de a nu fi găsit nicio explicație. Mi se pare absurd să trăiești împotriva propriei voințe, dar totuși să nu ai curaj să-ți impui un punct de vedere în fața destinului.
   În orice caz, încerc să mă-ndrăgostesc, cum am mai spus, ca să-mi iau gândul de la alte prostii. Dar în conflictele astea meschine de interese, n-are nimeni câștig de cauză. Și mie mi se revocă sau măcar suspendă temporar, din când în când, dreptul la pereche. Am încins firul telefonului vorbind în dreapta și-n stânga, în speranța că din toate cuvintele, unul măcar îmi va vibra în coaste. Faza e că al mi-a dat fluturi în stomac. Acum, când am cea mai puțină nevoie de complicații și cea mai mare greață de palpitații. Cum am spus, totuși, niciodată nu-i decât târziu. Și-ntre ”târziu” și ”niciodată”, ar fi momentul să fie ”la timp”. Zic și eu...

   Îl ascultam pe băiatul ăla, Oza, cu poeziile lui triste. Tot respectul. Am scris și eu odată poezii. M-am lăsat. Și nu te lași decât de cele ce-ți fac bine. Poate d-aia, ascultându-l, simt nevoia să revin asupra deciziei și să mai croiesc un stih sau două. Dar nu, nu mai am aceeași substanță, aceeași fluiditate, mi-am pierdut talentul de a scuipa scurt și la obiect puroi din mine, ca să-l modelez la cald în flori de mucegai. Așa că mă deschid din nou, rozetă de carne vătămată, în fața aceluiași auditoriu absent, dar dedata asta din cel mai pur egoism: ca să-mi arăt mie însămi că încă mai pot.
   Curând o să intru-n viață. Irevocabil. Și mă gândesc că până atunci mai e timp de-o dragoste scurtă, cum e mereu timp la finele pauzei de-o țigară poștită în doi. Mereu e timp, mai puțin atunci când nu vrem. Dar eu vreau, deci nimic nu ar trebui să mă-mpiedice. Fantomatic și deloc enigmatic, îl urmăream în vânt prin autobuze, nu voiam să știu unde stă, voiam doar să sper că-i bine. Întâi de toate, mi-a vrut binele, ca mai apoi să-mi facă rău. Ăsta-i, în general, semnalul la care știu că trebuie să mă îndrăgostesc. Ca o comandă înnăscută, însușită pe deplin de-a lungul unui cantonament pe vară la dresaj. Deci am zis să mai încerc o dată, că n-o fi foc. Și-l urmăream, și voiam să fiu mare, s-ajung la el înainte să poată veni el la mine, să am destinul în propriile mâini, poate m-aș fi decis să mi-l pecetluiesc cu al lui. Dacă m-ar prinde că visez în secret la el, poate că n-aș ști ce să-i spun. M-aș înroși și i-aș întoarce spatele. Și s-ar mai duce unul. Fără ca să-mi pese, fără ca să-i pese.
   Îmi doresc să fiu suficient de mare încât să pot să suport ce se-ntâmplă în mine. Dar, din păcate, când ajungi suficient de puternic ca să înfrunți ceea ce ți-e dat, ca prin miracol se oprește tot și destinul îți mai joacă o festă.
   Are părul lung... și nu prea iese din casă, decât ca să-și amintească unde stă. Nu-l iubește nimeni, poate, în afară de mine. Și nici eu nu știu cât și dacă mai pot să-l iubesc. Dar îmi place vocea lui. E vocea mea, dar masculină. El e un fel de eu întors pe dos. Tot ce sunt eu la suprafață, e el pe dinăuntru. A scris și el, acum e-n lumea celor care uită, dar nu uită de unde a plecat. Cum nici eu nu uit că-ntr-o zi a vrut să scriem împreună. Și din ziua aia a rămas pentru mine tipul cu blogul. Deci nu-i un oarecare, e un oarecare eu aleatoriu asimilat de mulțime. E un punct oarecare pe o axă deșartă, dar nu e un oarecare pe axa dinamismului meu. Am în mine curbe seismice care-mi spun că nu-s departe de-o ciocnire între două pietre tari. E firesc, niciodată nu m-am mai certat cu mine.
    Îi ascultam pe băieții ăia faini de la Steleverzi (gata, au devenit laitmotivul postării și-al noii povești) și mă gândeam că fără ei nu l-aș fi cunoscut. Nu știu acum dacă mi-ar fi părut bine sau rău, las rândul ăsta cu precădere pentru zilele de după furtună, când voi căuta în nisipul începutului urmele primelor mele senzații. O să zic atunci cum mi-ar fi părut. E prematur să mă fi îndrăgostit și el e pre-matur, a luat-o, la o adică, înaintea maturității și-i ține de șase cât timp ea scrie cu spray de graffiti pe Casa Poporului o cerere impertinentă în căsătorie. Așa e el. Grijuliu din fire. Chiar și cu ceea ce nu-i aparține.
   Două steleverzi, gemenii din acuarelă, stropii de noroi din noi, de sub umbrelă.
   Acum și pururea, dar mi-e frică de vecii vecilor.