Sufletul meu monocrom sidefat!...

   Să știi că nimeni nu se plânge din nimic. Să nu crezi că sunt puternică pentru că rămân fermă pe poziție. Adevărul e că mi-a fost întotdeauna frică să-mi fac rău, nu e o dovadă de curaj ci, mai degrabă, de lașitate. Viața atârnă prea greu de mine ca să o pot lăsa în urmă cu una, cu două. Dar, să știi, nu e totul bine. Sunt zile care prea seamănă, numai eu nu-mi semăn de la o zi la alta...
  Și deodată am avut una din revelațiile alea pe care le întrevăd numai în momentele preliminare căderii. Am știut că nu o să te am vreodată. Și atât de singură eram și mă simțeam, că o vedeam ca pe un mod de viață. Ca pe un joc de noroc deficitar pe care viața mi l-a deprins în gene. Ce dacă nu o să te am? Așa a fost și înainte. De ce ai face tocmai tu excepție? Ce ar putea să doară dacă nu ar fi cumplita obișnuință, ar fi promisiunea ta că o să fii mult timp. Eu o să fiu? Crede-mă că din toate promisiunile care mi se fac, le cred doar pe ale mele, pentru că sunt singurele pe care mă simt stăpână. O săptămână și alte două. Promite-mi zile, ca să le fac eu luni. Dar, mai bine, nu-mi promite nimic, ca să nu am de ce-mi aminti cu amar. Iar am ieșit din rutină. Iar vreau să fiu într-un oraș mare, să mă ducă autobuzul departe, eu să scriu cu gândul aiurea și să întârzii iar acasă. Vreau, vreodată, să numesc „acasă” locul unde te voi putea privi fără restricții spațio-temporale. Vreau să fiu, odată, acasă acolo unde te întorci și tu. Ce mi-ai făcut...? Sunt închisă în fortăreața asta miniaturală, ca un cerșetor la capătul unui pod în cutia de carton cu pled murdar, căreia îi rămâne, totuși, credincios, deși știe că e unica și majora-i restricție. Și îi conține destinul făcut zdrențe, ca hainele pe care le-a îmbrăcat acum mult timp, ca pe o haină monahală a condiției lui blamate...
   Ce-mi oferi e ca o cale către purgatoriu. Simt că poți să mă cureți de mirajul neființei, dar e atât de meschin și rar ceea ce ne putem oferi, de parcă nici n-ar fi. Este, totuși. Și când nu va mai fi, cred că iar nu voi mai fi eu, Și nu-mi mai e frică. Am trecut de prea multe ori prin asta ca să mai pot precupeți aportul sentimental și consecințele agnostice care îl succedă. Nu-i un schimb cinstit, dar ce naiba e cinstit pe lumea asta? Ce e cinstit în treburile murdare în care se tot bagă sufletele?...
   O să ai, oare, răbdare să mă cunoști? Da, mi te dizolvi pe limbă chiar când nu ești. În momentele de liniște, aș da orice să fiu iar acolo, să te sărut pe ceafă și să râd prostește, simțind că-mi trăiesc copilăria ca un om mare. Mă abțin să îți promit Luna pe caremi-o doresc. Mă abțin să îți împărtășesc desele momente în care mă lipsesc cu drag de luciditate. Pot să îți spun, însă, că mă visez mai departe tot prin preajma ta. Și nu bat niciun apropo. Ești genul de om care m-ar putea să-mi schimb orice plan. Aș veni în București la facultate. Am intra amândoi la jurnalism, ne-am trăi vise vechi. Am adormi care-ncotro și dimineața am da nas în nas în metrou, cu aceeași melodie în căști și același sortiment de cafea pe buze.
   Te-am transformat în confident absent, ca să pot să-ți vorbesc chiar și atunci când nu ești aici să asculți. Ascultă acum!
   Sunt plină de greșeli, dar le ascund abil, nu din cauza complexelor, ci din cauza vremurilor. La sfârșitul poveștii avem mereu o erată care ne face să dăm înapoi la pagina respectivă și să vedem la ce episoade ne-am împotmolit. Sunt când mare, când mică. Sunt când în mine, când în tine. Nu obișnuiesc să calc în picioare frunzele căzute. Îmi place culoarea turcoaz. Îmi place să mă plimb de nebună, îmi place să înnebunim împreună, îmi placi. Așa, cât de simplu am putea pune în cuvinte. Oameni mari au simțit lucruri mici și ni le-au trimis prin timp hiperbolizate, mult exagerate. Mie îmi place să simt măreț în cuvinte mici și puține. Sau chiar deloc. Pentru că de asta spunem că simțim. Că nu ne mai strofocăm să conectăm atâtea mecanisme și să punem în mișcare resorturi o mie. Ne sincronizăm pe mutește, fără ca măcar să prevenim mișcările. Simțim ca să ne fie foame de cuvinte. Și ele nu sunt niciodată suficiente ca să pună pe diapozitiv tot ce am simțit fără să prelucrăm temeinic. Urmează, apoi, să stăm întinși și să ne gândim la ce a fost. Abia atunci gândim. Și ne vine, parcă, mult mai ușor să simțtim din memorie.

   Nu îmi place să dansez, dar vârfurile tale mă tentează. Nu îmi place să mă adâncesc în vise predispuse cancerului de oase, dar ce-are a face? Tu faci toți banii. Toate gândurile, toate lunile și toate senzațiile pe care mă zgârcesc să le scot din buzunar, nu țin să fac risipă. Creierul se face iască și e adus cumva la incandescență. Tu, nonșalant, îți aprinzi din el o țigară și arunci oțet. Țigara ta are acum gust de tot ce ți-ai dorit din ființa mea: un pic de suflet, puțină viață, credință, frică și stupoare.
   Stupi. Ai zis ceva de stupi. După o noapte lungă, petrecută-n tête-à-tête. La sfârșitul căreia să te simt pe dinăuntrul meu, mirabilă sămânță germinând într-un sâmbure de drac. Păi bine, dragul meu, nu e așa de mare lucru. E elementar, dragul meu Watson. Crezi că dacă vreau să te cunosc atât de mult, nu e în mine nicio sămânță din vorbele tale? Niciun fir de păr rămas pe limbă, pe care nu mă feresc să îl arunc, ba chiar nu mănânc și nu beau, de teamă să nu îl pierd? Păi te înșeli în cazul ăsta...
   Nu am nevoie de nopți, de zile, de luni, de ani. Ce am eu pentru tine se naște în secunde, crește în minute și nu se maturizează niciodată. E o rădăcină tămăduitoare de deșerturi adânci, din care se ridică tulpini carnivore de amalgame cancerigene cărora nici nu mă sinchisesc să le găsesc vreun leac. Atracția, și mai apoi dragostea, sunt maligne. Nu rele maligne. Ci subdiviziuni ale unui bine de care nu îți doresc să te faci vreodată bine.
   Crezi în ceva? Eu cred în mine. Bine-ar fi să faci la fel. Și îți voi arăta cumcrește un copil sub ochii tăi. Cum te înveți cu el. Cum de îndrăgostești de el. Cum îți amintești primul sărut,niciodată deformat, tot timpul drag. Cu, rememorezi primul fior. Cum strângi poze și înregistrezi evoluții, încadrându-i în alți parametri decât cei normali. Ce avem noi crește într-un an cât la alții în zece. În secunda noastră e o viață prea mărunt divizată și în sărutul nostru e o lume mai mică și mai caldă, care nu ne gonește când îi călcăm pragul. Brațele îți sunt cămin arzând și locuință primitoare, singurul șal de care vreau să mă înfășor când mă ajung toate cele.
   Mai las și pentru mai târziu ce mă arde să strig acum. Răbdarea e o virtute pe care nu am apucat să o trag de mânecă. Te trag pe tine, în schimb, străine, și îți zic să te întorci de unde ai plecat într-o sâmbătă. Ploaia și asfaltul mocirlos, betoanele și cerul grizonat îți vor fi mai casă decât oricare alta. Pentru că, știi și tu, sufletul face casă altui sufet. Nu contează peisajul dezolant, cât timp tu dansezi și uiți de timp. O să îți fac o căbănuță din bețe de chibrit, undeva în creierii munților, să simți cum pulsează aorte sub tine și cum strigă sângele la cer. O să mă retrag cu tine în munți și o să uit, ca acum, de la ce am plecat. Poate de la o privire. În parte de la un cuvânt. Și am ajuns să simt. Simți? E aer de mai. E floare de colț de plajă. E rană de un efect atât de mare sărată, că-mi vine să-mi iau stuful în spate și să mă fac cochilie aromată pentru tine, sufletul meu mereu destins și distins dintre atâtea suflete acre, amare și apatice.
   Să-ți zic „noapte bună”. Vreau să am eu ultimul cuvânt în ziua ta și apusul să nu ridice niciodată ștacheta. Doar răsăritul e rezervat privirii în gol și transparenței prin tine. Îmi vei fi, odată, ca un portal către o altă eu. Cea de care ți-am zis data trecută și pentru care ți-am acordat toate drepturile de autor. Ai creat un precedent, un deziderat. Și eu ți-l voi împlini dezinteresat, e noapte, e amar și e bine. Are gust de fiere țigara pe care o aprind din țigară. Totuși, îi schimbă aparența cu ceva sărutările tale, pe care doar tu știi să le potrivești de gust, amar, sare, ambrozie și suflet. Sufletul meu monocrom sidefat!...

Săptămâna patimilor

   Sunt o poetă vulgară și deșănțată și tu ești muza mea carnală din vin roșu și cerneală, trimisă de superiorii iererhici ca să mă preschimbe în romancieră trasă prin transă și întoarsă spre dramă și dramaturgie de serie. O să mă conformez consumismului și o să îți rămân fidelă doar ție, căruia îți pasă. Doar ție, veșmântul meu ocazional, carnea mea de carnavl. Masca mea lucidă de tensiune intercostală, la zbateri de inimă rare, cum numai sufletul tău pereche îmi poate naște. Elucubrații moarte, vibrații infantile, emisii halucinogene. Toate datorate ție și toate date mie.

   Am gust de metropolă pe tâmple, mă străduiesc să mă întind până acolo, să ling reminiscențele dualității mele onirice. Asfaltul e tot un drum de noapte. Poate singurul sincer. Cărările pot fi luminate, îndulcite, îmbâcsite. Asfaltul e mereu același. Rece su străinii și cald cu cei care i se preling pe mărgini noapte de noapte. Mă interesează un copil. Vreau să-mi pierd capul alături de el. Vreau să mă ghilotineze nevinovăția acuzată că m-a pierdut acum mult timp.

   Pe timp de zi nu mi-e permis să îl caut. Se preschimbă în om și zboară prin lume. Dar noaptea deschid dulapul, scot masca mea întunecată, iau o robă de carne la alegere, îmi înșfac oasele zăcânde pe covoare moi, mă reconstruiesc și plec. Noaptea sunt mai în vârstă. Părinții dorm și eu umblu prin lume în căutarea cuiva care nu a vrut să îmi spună încotro a luat-o.

   La cum îl știu, îl găsesc oricând pe plajă. Nu contează vremea. Contează răsăritul, care îl contrariază mereu. E mereu la fel, în ciuda temperaturii. Și oamenii morți sunt toți la fel, în ciuda căldurii care li se scurge din trup. Acum înțelegi asemănarea? Poate că o să vreau să mor la răsărit. Mereu aceeași, în ciuda vârstei. Mereu vie, în ciuda morții. Și cenușa să mi se arunce într-o cadă dintr-un motel rar locuit, într-o ultimă baie caldă, cum obișnuiam să fac în zilele în care nu mâncam, nu dormeam, nu plângeam. Poate atunci o să mă ridic fără probleme, nu o să mai alunec pe fire de păr și nu o să mai cad cu fața pe gresia rece.

   O să îi las adresa mea mereu schimbătoare. Singurul reper solid rămâne sufletul, care nu se mișcă din ordinea universală. În casa lui mă va găsi oricând, important e să știe să mă caute. Mă va găsi transpusă pe note muzicale în toate cântecele pe care mi le-a dedicat. La fel, mă va găsi brutal de comod așezată pe un teanc de ziare de acum douăzeci de ani, mereu găsind câte ceva de împărțit cu trecutul și cu o ceașcă de cafea în brațe, golind-o la intervale regulate și întovărășind-o cu viciu-mi sculptat pe obraz. Mestecând tutun dintr-o tabacheră de os și scuipând în lături amintiri inoportune. Fumând apoi pipă, cu sufletul ieșindu-mi pe gura slab întredeschisă, sub forma unei cascade ce își reia circuitul prin nările căscate lacom. Tot timpul cocoțată pe litere, foi galbene, pardesie roase de molii și pături pentru doi în care numai unul a reușit să își găsească locul.

   O să mă găsească în gară, făcând cu ochiul la diverse inimi trecătoare și ridicând imperios fusta lungă deasupra genunchiului, expusă la ocazie. Prin gări cred că am șansa să încep să colind lumea. Cineva tot s-o milostivi de mine și s-o opri să mă ia și să mă ducă undeva. De unde mă voi bizui pe alții și alții, până voi ajunge la el și la el voi poposi îndelung, murdară de sânge și de noroi întărit, să fac o baie caldă, să mă îmbăt și să intru în comă. El nu se va supăra, că mă cunoaște. Lucid și drăgăstos, ca o soră de caritate detașată, va lua un tampon de vată și va curăța cearcănele de pe carnea mea de duminică seara și îmi va reașeza trăsăturile așa cum știe el că le-a văzut într-o oarecare sâmbătă după-amiază. Îmi va palpa mantaua de vreme rea și va constata că stă să-i cadă osatura fragilă. Mă va deschide pe viu și îmi va reconecta circuitele arse de soare, ca să mă readucă la viață. După ce va fi terminat, va coborî capota proaspăt refăcută, va sufla asupra e și eu mă voi trezi din comă, cu alcoolemia peste limită, ce-i drept, dar cu alte pofte. Cu alte mofturi în pântece. Cu alte dungi peste amprentele odată arse cu acid, de când voiam să omor în numele vieții pe care nu-mi era dat să o trăiesc și voiam să mă asigur că nu aș lăsa urme.

   Nu va trece nici măcar un an până când toate astea se vor întâmpla. Eu nu voi fi nici măcar majoră, el nici măcar la fel. Totuși, eu voi fi măcar matură, el va fi măcar el. Și așa, reducând totul la condiția sa de existență, vom prelungi repriza de dans pe vârfuri de bocanci prin zăpadă. Am început să scriu despre dublul meu interior, muza mea de vin și cerneală, și am ajuns să îl descos pe el. Așa sunt eu. Merit să fiu sugrumată. Du cuvinte. Și învinsă. De povara unei așteptări prea lungi.

   Merit Luna, Pământul, tot ce vreau eu cică merit. Totuși, cerințele mele sunt ceva mai mărunte. Vreau un suflet. Vreau dragoste. Vreau insolit. Vreau ce nu am cunoscut până acum. Și văd că dacă cer, mi se va și da. Nu a trecut nici măcar o lună de la rugile mele fierbinți și cineva s-a milostivit de mine, trimițându-mi un om. Dar om. Nu caricatură. Nu suflet sec și cazon. Nu zâmbet econom și prudent. Om. Ca mine.

Vama. Mai veche.

   Genunea. O chema. Și el jura să o prindă când se va decide să se lase în voia tentației.
   Uneori era genială. Reușea să îi smulgă un zâmbet. Etalonul ei pentru perfecțiune. Nu era nici simplă, nici sofisticată. Era în căutarea regăsirii. Când el i-a spus că o iubește așa cum este ea, a avut o rătăcire preț de câteva clipe. Uitase cum era de fapt, încercând timp de luni de zile să reproducă în mod caricatural o imagine stereotipă care nici a generației ei nu mai era...
   Mirosea a foc. A foc creator. Care îi modela lutul încercănat al coapselor. Huma ritmată a încheieturilor. Pământul rodnic al chipului. Nu mai apuca vulgaritatea să răzbească, deja o ardea dumnezeirea... Se întorcea undeva unde nu fusese niciodată. Într-o dimineață matură, cu o figură familială rostogolindu-i aburi calzi pe obrajii pătați de candoarea somnului. Se uitase la ea cum doarme o noapte întreagă. Acum se trezea ea, să facă de planton pentru cauza ei sufletească, să îl privească dormind când ziua dă în pârg. Și apoi să se dezbrace, amândoi, să iasă pe plajă, să zvârcolească nisipul, să poarte scoici între degetele de la picioare, să își umple părul de sare. Cum iubea să îi sărute figura albită de înot... Când lui i se prelingeau de pe pleoape lacrimi la fel de sărate ca cele umane, însă delicioase prin lipsa de suferință care le-a cauzat.
   Cum iubea să îl iubească, înjumătățit, adormit, treaz, reîntregit, mai mult mort decât viu, mai viu decât oricând, al ei, tot. A lui, mai mult decât se putea da. Într-o viață numai a lor, în care îmbrățișarea constituia ea însăși un preludiu interminabil, în urma căruia ei creșteau împreună. Visau cot la cot. Se încăpățânau să se iubească. Singuri.
   Mansardă dezordonată, cu foi și partituri despăturite, împrăștiate. Ei- doi boemi înfometați. Suprasaturați de dragoste. Nu era nimic superfluu în dragostea lor primăvăratecă. Nu era nimic echivoc în strângerile de mână prelungi, pe sub masa de scris, deși erau doar ei doi în încăpere. Dacă cineva i-ar fi văzut, n-ar fi recunoscut în ei două suflete incorigibile, blocate în dimensiuni paralele. Atât debordau de realitate, încât povestea lor nu putea fi luată decât ca atare. Nu zburdau, deconectați, prin alte lumi. Se iubeau teluric, și totuși cosmic. Într-un fel codificat, doar al lor, neasemuit...

   Apoi livada aia ascunsă printre dealuri. Copaci joși, fără umbră, care invitau la palavre. Drumuri fără Dumnezeu, pe care ei hălăduiau apostolic. Fructe neortodoxe, atârnând pervers de pântece uscate, sub care ei se priveau și râdeau. Zâmbete concave, de margini de orizont împroșcate cu pâlcuri îndepărtate de pădure... Ei nu îi ajungeau 2 cuvinte să prindă totul. Ea visa larg, amplu, ca o pasăre într-un zbor leneș, uitat, ca un vălătuc de fum slobozit de o gură până atunci nepângărită...
   Nu știa dacă era frumoasă sau dacă el era frumos. După ani, i se părea că iar îl vede pentru prima oară, iar îl uită, iar îl sărută suav pe sufletul dilatat. Și nu mai era ea. Plină, de un alb învechit, precum cel al paginilor lăsate să lâncezească în biblioteci neaerisite, cu același iz ticsit, de flori de mucegai stropite de rouă și sărutate de alge. Și părul ei mirosea a iarnă și a frig. Mereu la fel. Ca și trupul coclit, învârtoșat în jurul unei năluci cu suflet mare și ochi aprinși.
   Nu mai era vârstă între ei. Nici viață. Între ei era eter, vid nepurtat, nu era spațiu de umplut între suflete recompuse, crescute la umbră și pândite de soare. Îl iubea ea, oare, sau doar gândul că-l iubește? Îl iubea, fără doar și poate. Pentru că aștepta noaptea ca să trăiască în vis, aștepta aleanul să o smulgă dintr-ale ei și să i-l redea. Aștepta o maturitate care să o arunce într-o mansardă, fără niciun baldachin, fără niciun prisos elementar. Fără confort. Doar cu el. Lângă el. În el. Asupra lui. Da, voia să se știe purtată mereu în gând, dacă pe brațe n-ar fi fost vreodata omenește cu putință...