D'ale carnavalului. Cu și despre mândria de a fi român

  Ăsta e unul dintre motivele pentru care am încredere în muzica românească. Obișnuiam să fac parte din tagma celor care critică asiduu involuția muzicii românești, însă am deschis mai bine ochii. Era și eu foarte refractară. Pentru mine rockul românesc nu însemna nimic. Până i-am descoperit pe cei care dau valoare cuvintelor. Nu mi-am dat seama cât de mult se pot îmbogăți când le pui pe note.
   Nu pot să zic că am aprofundat subiectul. Dar am găsit melodii care să-mi umple zilele. Și ele vin de la:
   - Travka
   -  Byron
   -  Coma
   -  Luna Amară
   -  Grimus
   -  Fluturi pe asfalt
   - uneori de la Urma și Vița de vie
   - Robin and the backstabbers
   - The Mono Jacks
   - Kumm
   - Implant pentru refuz
   La capitolul alternative.
   Apoi Butterflies in my stomach, la capitolul jazz. Pe Moonlight Breakfast nu știu unde să-i încadrez și nu deschid Wikipedia special pentru asta. Apoi Zgârie-Nori, un fel de hardcore. Și Steleverzi, care-o ard pe rap, parcă. Toți cei menționați au atâta poezie în versuri, încât de la o vreme nu mai ascult decât trupe românești.
   Și încă mai caut, completez lista. Celor care intră pe blogul meu le dau căldurosul sfat de a asculta câte ceva de la cei amintiți mai sus. Să se audă și mai departe de Radio Guerrilla. Nu mă pricep la recenzii, dar dacă aș lua fiecare melodie care mă inspiră-n parte, poate aș găsi mai multe de spus decât s-au gândit cei care au făcut-o. Pentru că asta trebuie să facă muzica bună: să inspire, să dea restart la creieraș și să-i învețe pe asceții dintre betoane să creadă și-n altceva decât ceea ce-i învață cultul materialismului. Eventual, să le și amintească cum se visează, pas cu pas, mot-a-mot, prin cuvinte, dacă nu prin grai nearticulat decât de corzi.
   Inițial nu voiam decât să împart cu voi melodia superbă mai sus-menționată. Dar mi-am amintit cât de frustrată mă simt când nu-mi împărtășește cineva pasiunea pentru frumos și am zis să mai cizelez puțin niște simțuri și să port mai departe încrederea în ceea ce pot să facă românii, dacă investesc suflet și pasiune.
   Că tot am avut un capitol interminabil la română despre originea poporului român și evoluția lui. Asta-i o încununare destul de reușită a atâtor eforturi, nu? Și, la drept vorbind, referindu-mă strict la limbă, nu am mai găsit în nicio altă limbă atâta încărcătură într-un singur cuvânt. Când pui atâtea unul lângă altul, pe parcursul a 4-5-6-7 minute... cum se mai poate numi asta, altfel decât cântec? Mă rog, deja o iau pe arătură. Ideea e că orice fac românii cu bun simț se numește muzică. Pentru ochi, auz sau simț, asta deja e chestiune de detaliu.
   Și-mi place. Un motiv în plus pentru care aș rămâne în România după facultate. To do list: de întâlnit toți artiștii preferați, înainte, în timpul, sau după un concert.
   Știu că nu-i mare lucru părerea pe care o tot expun aici cu un lux poate exagerat de amănunte, dar dacă unei adolescente închise-ntr-un spațiu infim, preocupate de filozofia vieții goale și care a crescut numai cu muzică bună toate astea îi aduc ora/orele de eliberare din concret, înseamnă că-i lucru necurat la mijloc. Sau treabă foarte, foarte bine făcută.
   La mine nu mai prind porcăriile pentru adolescentele aflate în căutare de cai verzi pe pereți (gen Vama, am spus-o și o s-o mai spun de câte ori am ocazia). Am nevoie de muzică să mă hrănească de azi și până când oi fi sătulă (greu de estimat cu aproximație când se va-ntâmpla asta...). De muzică ce-și schimbă mesajul din aceleași versuri odată cu timpul. De muzică asemănătoare cu vinul. Căreia îi crește valoarea odată cu vârtsa. Ieri poate nu adunasem destulă mânie încât să mă poată recupera melodiile astea. Dar azi da. Și mâine mi-or fi și mai necesare. Așa că merg înainte, cu o mare curiozitate în ceea ce privește rezervele zilei de mâine.
   Click, play, enjoy.
   Și, ca să-i citez tot pe băieții de mai sus: ”Sunt masochist, trăiesc în România. Dar nu știu cum de mai rezist în toată nebunia...” Dacă e pe-așa... nici nu vreau să fiu sănătoasă-n altă parte :)

Apologia fumului de ţigară

   Am fost mereu o înverşunată a fumului de ţigară. Mereu mi s-a părut interesant felul în care personajele din filme fumau. M-am străduit să le imit, dar niciodată nu-mi ieşea. Totuşi, nu era nimic unic în gesturile cu care duceau ţigara la gură sau în care scoteau fumul. Mi-am dat seama de asta într-o după-amiază devreme, când mi-am aprins o ţigară după ce citisem nişte vorbe de duh. Brusc, gestul meu a părut că seamănă cu cel din filme, pe care îl studiam cu atâta nesaţ. Şi mi-am dat seama că nu atât gestul în sine, cât situaţia conta. Dădusem prea multă importanţă unui obicei cu valoare ornamentală. Dar mie-mi place să fumez...
   Am observat că şi oamenii sunt priviţi altfel când îşi aprind o ţigară. Ies din cerc, parcă-şi depăşesc condiţia, capătă estetica aia interesantă, misterul care le lipseşte, totuşi îşi afişează o slăbiciune. De ce un pas mai aproape de moarte ne face să strălucim atât în ochii celorlalţi?
   Mă simt mai interesantă când fumez. E un artificiu impropriu vârstei. În goana după maturitate, împrumutăm plăcerile în locol responsabilităţilor, preferăm încălcarea interdicţiei comportamentului responsabil. Începem de-a-ndoaselea, dar creştem. Ne maturizăm în zig-zag, din rău în mai rău. Idolii noştri din poze au ţigara în mână şi scrumierele pline de chiştoace. Făt-frumos fumează. Bărbatului ideal i s-a îngroşat vocea de la tutun, iar femeia perfectă are în inflexiunile vocii gravitatea anilor de viciu din spate.
   Le numărăm şi niciodată nu-s destule. Câte consumăm până ne iese o poză cât de cât reuşită cu fumul... Câte clipe reuşite, atâtea ţigări strivite pe borduri, iarbă, pervaz, bănci, scrumiere sau chiar pachete goale. Câte momente tăiate pe calapodul nostru, atâtea ţigări fumate pe jumate şi lăsate pe mai târziu, în speranţa că odată cu ele se vor repeta şi momentele dragi. Câte plăceri, atâtea arome. Câtă spontaneitate, atâtea mărci. Câte regrete, atâtea fumuri.
   Vreau şi eu să mă găsească cineva fascinantă pentru că fumez într-un fel. Ca-n filme. Vreau să spună şi despre mine ceva modul în care fumez. Vreau şi eu misterul! De ce fumez? Mi-aţi sugerat toate avantajele astea prin reclame cu mesaj subliminal, de ce nu primesc în schimb ceea ce am cumpărat? Îmi vreau timpul înapoi.
   Ba nu. Poate o să cunosc pe cineva la o ţigară. Dimineaţa, pe brumă, în Piaţa Mare, la Sibiu. Poate un tip cu mănuşi din alea cu două degete, cu paltonul încheiat strâmb şi cu şapca îndesată pe cap. Cu căştile-n urechi, bocanci în picioare şi restriştea-n priviri. Să fumeze aceleaşi ţigări şi să-i scape din buzunar şerveţelul pe care a reuşit să ia cu o seară înainte autograful unei trupe underground de rock româneşti. Să se caute comic de foc prin toate buzunarele şi să îmi atragă atenţia cu un semn că are nevoie de unul. Să-i dau bricheta şi să-i privesc cu subînţeles nasturii, ca el să se încheie din nou sub privirile mele amuzate. Să-i zic care e melodia mea preferată de la trupa de pe şerveţelul pe care i l-am ridicat cu două degete de pe jos. Şi să stăm la o discuţie scurtă, concisă, ca fumul de ţigară plecat metodic din furnalele la purtător pe care le tot frecăm îngheţaţi între degete. Să aibă cu 3 ani mai mult decât mine, să-i placă oraşele medievale şi să-şi urmărească trupa preferată în turneu prin ţară. Când va fi prea târziu pentru mai multe, să-i strecor o carte de vizită în palma cu două degete cu model norvegian. Blogul meu va fi ajuns undeva, sus. Iar eu lucrez în domeniul publicitar. O carte de vizită simplă, cu fum de ţigară pe colţuri şi mirosind a gumă de mestecat cu struguri. Le ţin pe toate la un loc. Şi el chiar să mă sune. Să mă cheme în părculeţul ăla de pe marginea drumului unde mă opream să fumez când veneam verile la festivalul meu prefrat de rock. Să-mi spună că şi el crede în reîncarnare. Că a avut déjà-vu-uri cu mine şi cu fumul de ţigară.
   Că-şi aminteşte când m-a văzut în dimineaţa aia la Braşov, în gară. Târam de bagaje şi-mi cumpăram ţigări. Ţine minte portofelul meu original. Nu mai văzuse pe nimeni să-şi ţină banii pe post de semn de carte. De fiecare dată când primeam restul, puneam câte o bancnotă aleatoriu între paginile cărţii şi ce-mi părea mai răsărit de acolo păstram ca motto. Ţine minte c-ar fi vrut să mă abordeze, dar trenul lui pleca în vreo 3 minute. Eu ştiu că nu l-am cunoscut, dar ştiu şi că mi-ar face o plăcere teribilă. Îl cheamă Octavian. Coincidenţă? Nu cred. Îi spun că unul din fiii mei va fi Octavian. Poate să-i fie naş? Ar putea să-i fie şi tată, gândesc în sinea mea.
   Îmi place cum îşi aprinde ţigara. Îmi aminteşte de ziua când am aprins-o şi eu după ce am citit vorbe de duh. Şi-a mi-am dat duhul la primul fum. Cu cât eram mai încărcată spiritual, cu atât mai natural era actul meu preferat.
   Îl văd cum se uită după oameni pe stradă.
   - Chiar îi cunoşti pe toţi?
   - Nu, dar mi se pare fascinant ce poartă-n ei.
   - Şi tu încerci să le ghiceşti povestea?
   - O ştiu dinainte, am luat parte la ea.
   - E mai frumos să nu cunoşti şi să dai cu presupusul.
   - Preocupare de ţigănci escroace.
   - Preocupări de oameni cu imaginaţie.
   - Cu mult timp liber.
   - E frumos să le dai dimensiunea pe care o vrei tu, poate că ei nici nu visează la ea.
   - Tocmai d-aia nici nu-i bine să le-o vânturi pe sub nas. Unii poate au complexe de inferioritate.
   - Dar ei nu-mi citesc gândurile.
   - Ţi-ai fixat ghiocul chiar sub nasul lor. E la îndemăna tuturor să-ţi ghicească-n el.
   - ?
   - Citesc în fumul de ţigară.
   - Nu-nseamnă nimic.
   - Aici te-nşeli. Mai ţii minte când ai scris pe ţigări şi le-ai fumat? Acum plămânii tăi sunt cărţi deschise şi cine ştie să vadă-n ele te citeşte.
   Ştie. Ştie. Sufletele pereche se găsesc la o ţigară amicală. Ca-n vremurile bune. Ca-n adolescenţă. Poate nici nu creştem atât cât ne dorim. Lucrurile importane se întâmplă ciclic. Copilărie-adolescenţă-copilărie-adolescenţă. Chiar dacă nu mai ţinem minte nimic de atunci, au fost cele mai frumoase momente. Şi se repetă. Devin memorabile.
   Păcat că astea se întâmplă numai în filme.
   Eu rămân cu ţigara. Mă-nchei la geaca de piele şi scriu povestiri din gară. Până vine trenul, îmi trăiesc viaţa pe un peron. Şi îmi uit intenţionat bricheta acasă sperând că jumătatea mea aleasă arbitrar din mulţimea navetiştilor şi turiştilor îmi va oferi un foc şi va rămâne să-mi ţină de cald până când va trece toamna zorilor vieţii mele. Şi să mă tragă în faţa şemineului când frigul şi-ntunericul vor trage de mine-n iarna fiinţei.
   Dar astea se întâmplă numai în filme.
   Nu mi-a spus nimeni că dacă fumez, nu e neapărat posibil să intru-n pielea personajelor pe care le admir. Aştept, totuşi, ca viaţa să bată filmul.
   Dar asta se întâmplă numai în filme.

Cenuși de gri dorian spălate de ploi...

   Simt că ceva anume mă trage spre inerție, dar nu știu exact ce. Uneori am tendința să contemplu prea mult stările astea de tranziție. Dacă mă simt cumva încărcată, în vreo manieră metafizică, țin neapărat să detectez sursa de provenință a acestor inconveniente... Simt uneori că pierd câte puțin cu fiecare zi ce trece din puținele minți ce mi-au rămas. Scobesc în ele ca-ntr-un colț de pâine, când, de fapt, am în ele ultimul colț de lume valabil. Mi-e dor de oameni pe care nu i-am cunoscut și mă dor povești care nu mi-au aparținut. Exact ce spuneam: alienare. Junglă prost încadrată, cu liane de opal, nemișcare colectivă, resorturi organice ruginite. La raionul de confecții nu se mai găsește ”om”. Așteptăm să bage marfă.
   Dinăuntru văd foarte bine lumea de afară, ca un spectru în care se reflectă convenabil spectacolul, sunt un spectator plăcut, zăcând în expectativă și dictând didascalii celor din scenă. În mine se bat doi. Nu mai sunt ce am fost. Nu mă mai recunosc ca atare. Eu, independentă de mine. Prin mine trăiesc simultan două suflete azimutale, convexe, deloc convergente, nu tocmai diametral opuse, însă discrepante. Prin mine și în mine. Dacă mor eu, se duc și ele...?
   Îmi iese fum din gură și parcă-ar intra în pământ. Parcă mestec aer și cum să mesteci ceva atât de rarefiat încât parcă nici n-ar exista...? ”- Dacă nu-L văd, nu există. Nu există Dumnezeu. - Dar aerul? Îl vezi? - Nu. - Atunci de unde știi că există?” ... Îmi place să mă joc cu buclele unui abur cu destul mai greu decât aerul încât să-și poată desluși pe fondul lui siluetele fantasmagorice. Parcă m-aș juca cu buclele unei copile viciate. Față de porțelan și păr sintetic îmbâcsit de praf, pânze de păianjen și aer stătut. E atâta mizerie în tinerețea asta decrepită de cât e de statică, încât simt că pot să extrag penicilină din ea. Penicilină pentru infecția care nu ne mai răpune odată.
   Cu fum împac aceste două creaturi care se zbat în mine, le țin ocupate într-un front comun. Mi se pare echitabil. Vând sănătatea trupului ca s-o cumpăr pe cea a minții. Am uitat, în ansamblu, cam tot, dacă se poate spune că am știu vreodată ceva cu adevărat. Și nici nu vreau să-mi amintesc. Doar atât: mă mai iubește cineva? Sau viciile mi-au atras antipatia partidelor sufletești favorabile? Societatea matriarhală din mine caută un pretendent valabil, cu o genealogie sănătoasă. Patriarhatul, pe de altă parte, îi dă dracului pe toți, nici originea nobilă nu-i salvează pe ăia care-s porci din naștere și nimic nu-i bun pentru fata pe care a conceput-o în parteneriat strict spiritual cu partea feminină a sufletului, care nu face altceva toată ziua decât să întocmească tot felul de cataloage ale viței sufletești nobile, din care să aleagă produsul lor organic umlător, respectiv subsemnata. Două fantome s-au ținut de mână și imediat au fost prinse sub o epidermă care s-a întins întâi fără vergeturi, după aia nu i-a mai păsat. Un copil se naște dintr-un suflet ambivalent. Atunci la ce rost căutarea jumătății, dacă ți-l reîntregești prin tine însuți? N-ai părinți, ai prea multe suflete. N-ai Dumnezeu, ai îndoieli.
   Contează cât mă ramific? Contează că fiecare tunel care-mi sondează adâncimile tenebroase duce spre inimă, așa cum toate drumurile duc la Roma? Cine sunt? Chiar atât de dezagreabilă...?

   Mă întreb cui o să lipsesc dacă o să mor. Mă întreb cum e moartea în sine, mai lungă sau mai scurtă decât viața împărțită mizerabil între două destine? E identitate măcar în moarte, sau e totul un conflict de interese meschine? Dincolo mă așteaptă cineva cu sufletul ieșindu-i pe gură (fumul meu...), sau mă confundă toți, ca aici? Mă confundă vag cu amintirea unei colectivități a reveriei. Sau cu imaginea comprimată-ntr-una singură a unui demult pierdut sacru feminin, poate... Eu sunt tot ce nu au apucat să cunoască și să simtă în vise, de vreme ce ele se termină tocmai în momentul în care încep să prindă contur real pentru mințile obosite. Am cu toți un numitor comun în spațiul oniric, unde sufletele rămase fără casă se zbat să-și ocupe un loc.
   Și dacă le-aș strânge eu pe toate? Frânt orfelinat de ambiții spulberate, casă cu care timpul nu ține, în care își abandonează toate bătăliile și cauzele pierdute. De unde știu eu păpușa aia de porțelan cu ochii șterși și roșul obrajilor ciobit...? Cu părul smucit în jurul prafului, cu haina totuși vie, deși cu gura rămasă strâmbă, a moarte...? De unde-mi amintește mie fumul din țigară de ea...? ”Gorgona, nu mai vreau la ea în suflet, e pustiu ca acasă, de când n-au mai venit mami și tati...” Gorgona fuma o țigară. S-a uitat în ochii ei și ea a căzut, din faianță, pe podeaua de lemn. De atunci stă în pod și o confund în toate visele confuze cu un suflet valid. Totuși, nu-i decât un tribut adus fumului de țigară...
   Și toate sufletele astea, pe care le prind în mine ca și când aș fi o plasă de vise, trebuie ori să le renasc, ori să le sting pe piele, cum mi-aș stinge una din țigările cu care mă joc în vârful degetelor. Și carnea arsă are mereu miros de mandarină, piersică, lăcrămioare, tuberoze, flori de portocal, iasomie, mosc, ambră, vanilie și lemn de santal. Și arsura mi se urcă la vedere, ca o protuberanță indecentă, ca un memento cu alzheimer, care uită de câte ori și-a amintit să se repete și zvâcnește continuu, ca să fie sigur că-și împlinește menirea...
   Sting pe piele epidemiile de care am suferit înainte să mă nasc. Un suflet umblă pe mai multe coclauri și violează multe curve, în speranța că se va înfige în vreuna. La urma urmei, poate că nu strâng suflete într-un borcan, poate că sufletele pe care le simt în conflict sunt de fapt unul singur, care a marcat mai multe destine, care acum se revoltă că le-a fost luat. Și-a deschis două perechi de ochi pe două meridiane opuse ale aceeași ființe și atitudinea lor ostilă mă face să cred că am să cad în demență și curând după aceea am să mor.
   Și dacă o fi cumva să mor, ziceți-mi de deochi și lăsați-mă să dorm, nu încercați să mă treziți. Cele două ființe dinăuntrul meu au căzut la pace în sfârșit, înseamnă.