Replica la refuz

 Mi-ai spus că nu îţi poţi impune să ai sentimente pentru cineva. Nu tocmai un refuz politicos... M-am simţit puţin jignită. pentru că ştiam că nici tu nu crezi în ceea ce spui. Totuşi, ţi-am dat dreptate, întrucât libertatea gesturilor se trage din libertatea dorinţei. Obligativitatea nu duce la altceva decât la reţineri şi la irascibilitate veşnică... De ce să te contrazic când ştiu bine că în faţa ta nu mai am niciun cuvânt de spus?
 Probabil ar fi trebuit să te îndop cu citate de la bun început. Dar n-ar fi mers aşa, că nici eu nu ştiu prea multe. Dar uneori trebuie să vezi că nu sunt singura cu gândire defectă, ca să înţelegi că, atunci când vine vorba de sentimente, nu ai replică în faţa mea. Poate te întrebi de ce insist, dar ştii foarte bine că pentru mine bătălia nu e pierdută nici măcar în momentul în care toate ies în defavoarea mea.
 De ce cred că ai putea să faci totul, dar nu vrei? Uite:


 "O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără de care, mai târziu, nu mai poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surăsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror alte prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă."
                                                       Camil Petrescu - "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război"



 Dar mereu trebuie să o spună cineva mai mare ca mine, să o afrime un suflet trecut prin ambele stări esenţiale de agregare - fiinţă şi nefiinţă- ca tu să crezi, sau, măcar, să iei în calcul ipoteza că, poate, la un moment dat, ai pierdut esenţa din vedere. Că ai fi putut să mergi înainte şi să nu te uiţi înspre mine, până în momentul în care ai fi simţit că ţi-ai dori să mă cunoşti.
 Dacă m-ai fi iubit cu adevărat, aşa cum afirmai la un moment dat, nu ai fi încetat să speri că voi rămâne în posesia ta. Dacă, într-adevăr, nu m-ai iubit niciodată, puteai măcar să încerci. Din obişnuinţă, din inerţie, ai fi învăţat să o faci. Involuntare. Şi ţi-aş fi devenit dependenţa cea de toate zilele, camuflată într-o altă aparenţă. Născută dintr-o nepăsare cauzată, la rândul ei, dintr-un diagnostic prematur al stimulilor tăi interiori. În cazul ăsta, dorinţa de la început. M-ai dorit atunci prea mult ca să nu te plictiseşti repede de jucăria pe care ai obţinut-o atât de uşor...
 Să ştii, însă, că eu nu-s uşoară. Sunt o nemernică povară demnă de repulsie, atunci când simt că nu ştii să iubeşti. Nu-s o sarcină, sunt însuşi scopul. Nu sunt o oarecare, sunt eu însămi. Şi aici nu mai e vorba de infatuare. E vorba de subconştient. Nu sunt un vis, pentru nimeni. Sunt cruda realitate. Pe care o poţi accepta sau o poţi nega. În ambele cazuri, ea va continua să existe, în paralel cu concepţiile tale şi la unison cu bătăile inimii care o acceptă sau o reneagă, după caz.
 Mai presus de orice, sunt o fiinţă vie. O jucărie de genul ăla, cu multe sentimente, sfori de care poţi trage nestingherit, atâta timp cât eşti un stăpân docil şi blând. Sunt un mănunchi de pănze colectate de pe marginea ramelor dotate cu capodopere nefinisate, legat la brâu cu carne umană, asupra căruia trebuie să sufli, asemenea unui adevărat Dumnezeu, ca să prindă viaţă şi să te slujească cu credinţă...
 Ia seama că tu ai suflat asupra mea dar de viaţă. Acum e prea tărziu să îl mai iei înapoi şi să mă condamni să trăiesc în absenţa ta somnul de veci. Alătură-mi-te cuminte şi nu refuza acest dat suprem. Sau ia-ţi viaţa pe care ai dozat-o în mine şi comercializeaz-o. Că ţi-a dat încredere în tine şi poate sunt mii de alte fetecare vor o viaţă second-hand...
 Ştii ce e cert? Că ţi-am trecut prin viaţă. Şi ţi-am mânjit-o cu sufletul meu doritor de patimă şi răstignire sentimentală. Mi-am lăsat sângele murdar pe faţa ta de pernă, atunci când mă visai şi-ţi curgea din subconştient seva mea, pentru care mă răscoleam eu, chinuită, în orice oră de somn. Ia-ţi viaţa înapoi din mine şi dă-o cui vrei tu. Dar ştii ce? Odată ce te angajezi să i-o strecori şi ei, se va transforma în mine. Că nici eu nu am stat degeaba şi ţi-am schimbat viaţa. Astfel încât să ştiu că locul nu mi-l va mai lua nimeni.
 Deci mult noroc. La un moment dat îmi va semăna. Dacă nu în realitate, atunci în imaginaţia ta jignită de jocuri bolnave cu minţile altora.
 Acum, dacă citeşti asta... Ascultă-i şi finalul, dacă ţi-au penetrat conştiinţa toate cele menţionate:


 În loc de jurăminte ieftine şi goale de credinţă, mai bine ţi-ai recunoaşte că drumul ţi-e de două ori mai greu de când a devenit mai uşor cu un suflet.

De sub coviltire din de toate.

 Uită-te în ochii mei. Spune tu de nu simţi hăurile căscându-se şi înghiţindu-te. Spune-mi sincer: de asta nu mă poate iubi nimeni? De asta închid toţi ochii când mă sărută? De asta închid ochii când mă uit în oglindă?...
 Destinul meu nu caută apropierea nimănui. Destinul meu caută o groapă. Pentru că a aflat pe căi indirecte că singurul lucru cert din viaţă e moartea. Destinul meu se pregăteşte morbin şi încercănat pentru a întâmpina unica-i certitudine. Destinul meu caută să iubească în paramentri exageraţi. Caută să-şi găsească perfecţiunea în fiecare bucată de tencuială desprinsă de pe zidurile ieftine ale mahalalelor natale. Tinde spre perfecţiune cu abnegaţia de virgină a posesoarei lui.
 Destinul meu caută să îşi satisfacă scurta călătorie prin popasuri pline. Să îşi umple braţele de suflete de copil îmbrăcate în trupuri de bărbaţi. Să mângâie obraji înăspriţi inutil, riduri închipuite. Să sărute false închipuiri. Să plângă pentru suflete goale şi să spere pentru caractere sortite pierzaniei.
 Sufletul meu se cheamă singur la joc. Se îndeamnă cu o dragoste care vine nu ştiu de unde. Se îndeamnă singur să sufere. Ca să fie, mai apoi, fericit. Să iubească pentru a se simţi rănit, să-şi dărâme orgoliul pentru ca, mai apoi, să şi-l reclădească iubind din nou pe cineva care nu merită, să-l mai frământe odată, ca pe-un aluat fără speranţă, să-l inunde cu falsităţi sentimentale, să-l facă terci de gânduri, în speranţa că va ieşi ceva bun si din combinaţia asta... Sufletul meu se îndeamnă la trai.
 E ţinut în viaţă numai cu ajutorul unor aparate sofisticate pe care necunoscătorii le-ar lua drept oameni. El le ia drept suflete. Mucegăite, putrezite, nepromiţătoare, veştede, rupte, panicate, zbuciumate. Suflete. E ţinut în viaţă numai de zvâcnirile lor. Are nevoie urgentă de o inimă care să bată şi pentru el, altfel nu ştie câtă vreme vamai fi în stare să îşi ia învelişul îndoielnic cu asalt ca să iubească fără speranţă iar. Şi iar.
 Destinul meu nu-ţi caută prezenţa. Nu te lăsa înşelat de aparenţe. El se vrea numai fericit. Şi a început să îşi vadă unicul scop ca pe o oglindă a realităţii neguroase... Sufletul meu a învăţat să se confunde cu ego-ul. Nu-mi pasă dacă voi călca pe inimi. O să o fac şi pe asta, dacă e neapărată nevoie, ca să îmi găsesc chipul urât cu suflet mare. Sau chipul urât care nu-i complexat de imagine şi ştie să iubească pe altcineva decât dorinţa şi tendinţa de a exagera. Un megaloman timid. Exagerate pretenţii, nu?...

 De sub un coviltir de amăgiri, cu iz îndepărtat de sânge nealterat, se ridică o pereche de ochi imbecili care tind să descopere lumea. De sub un coviltir de idei expirate şi trecute prin prisma unei şatre de nimicuri, se ridică un trup suav, unduindu-se sub povara lui însuşi. El nu va dansa niciodată. Nu-i atât de pur încât să se împace cu sine însuşi. E greu trupul, dar mai greu sufletul. Şi mai greu trecutul. Care atârnă pe o balanţă cu un singur braţ. Pus pe masa de măcelărie. Cântărit brutal. Dezbrăcat golăneşte. Cu o poftă animalică. Dorinţă iluzorie. Şi cu presiunea unei cărni grele, urât mirositoare, care abuzează de frăgezimea celei de dedesubt. Mâini noduroase şi păroase care mângâie obrajii unei fecioare minore. Guri asudate, care-i mormăie sudălmi de cea mai joasă speţă în urechile oripilate. Frânturi de trup care-i răscolesc sigiliile păstrate cu dragoste copilărească... Bucăti de carne care-i penetrează sarcastic corpul mic şi slăbit, care-i cotrobăie prin intimitate, lăsând în urmă damf de mortăciune pofticioasă.
 Rebeliunea unor trupuri bătrâne, care se pregătesc de încăierare pentru inima fecioarei care nu-i vrea. Pentru trupul care se chirceşte, să nu li se dea. Pentru sufletul care nu li se pleacă, aducând ofrandă de buze rumene, perpelite de plăceri aparente. Cum vor ei ca urdorile corpurilor lor colţuroase şi pătate să îî aducă plăcere adevărată? Ea nu li s-ar da nici dacă i-ar depinde sufletul de asta.
 Sufletul ei se va descătuşa numai când vor dispărea inhibiţiile. Iar ea va porni spre curăţenie spirituală, rece, între patru braţe goale, patru feţe tumefiate, servindu-i drept patru scânduri, cu virginitatea luată vamă pentru lumea celor sfinte. Odată ce va plăti preţul, va cere nemurirea.
 De sub coviltire de credinţă, se pleacă un suflet zăcând. Cineva îl sărută pe creştet şi îşi ia rămas-bun de la inocenţa lui. Un sărut rece şi calculat. Un sărut năucitor. Îi proroceşte moartea cu glas patetic şi profetic. Iar pe fată o iau braţe de ţigani şi o îndeasă printre ei, facând-o "poştă", de la unul la celălalt. Până când şatra se va fi distrat în desfrâu şi orgie, ea va fi cunoscut deja împărăţia cerurilor. Primul ţigan care a pângărit-o, i-a trădat venele zvâcninde. I-au pocnit şi l-au împroşcat cu repulsie, iar ea s-a stins în timp ce al doilea se pregătea să o posede...

Tăcerea

 Taci şi ţtine-o de mână. În 95% din cazuri, e tot ce vrea.
 Taci şi nu o împovăra cu gândurile şi problemele tale. Tu habar n-ai câte îţi ascunde... Nu vrea să se dea de gol că-i un suflet slab, printre atâtea altele rătăcitoare. Vrea ca tu să crezi că e o eroină şi că, într-o bună zi, îţi va salva viaţa. Taci şi las-o să creadă că asta aştepţi şi tu.
 Mergi înainte şi nu-i da drumul din palmă o clipă. Te-a ales pe tine, deci vrea ca tu să mergi alături de ea. Nu te opri când simţi că te împiedici. Cel mai precar echilibru se poate transforma într-o linie dreaptă, pe care să o parcurgi mai uşor decât îi urmăreşti ei aberaţtiile. Crezi că ea nu ştie câte prostii spune?...
 Taci şi consideră că de-abia ai cunoscut-o. Aşa. în fiecare zi o să ai câte o surpriză. Având în vedere că e fată, oricum o să te surprindă şi fără să jucaţi joculeţe de cunoaştere reciprocă.
 Gândeşte-te la tine, înainte să o faci pentru ea. Te vrea fericit. Vrea să joci rolul principal în comedia a două vieţi. Şi ar mai dori să fii patronul spiritual al sufletului ei. Poate că nu se va putea vreodată... Lăcaşul ei de cult a fost ctitorit de atâtea suflete pribege în căutare de aventuri fade... Fiecare şi-a scrijelit barbar numele la temelia ei, crezând că timpul se va îndura de el şi-l va lăsa acolo în vecii vecilor. Uneori, ar putea fi numit sacrilegiu. E ca şi cum m-ar obliga să le tatuez numele pe suflet, ca să rămână acolo, dovezi ale trecerii lor impulsive prin "băltoaca" vieţii mele. Inefabil sentiment... Însă o mănăstrire atât de impunătoare nu poate avea decât un singur ctitor. Degeaba încearcă să se mintă că vor rămâne în istorie doar pentru că i-au cucerit sufletul. E doar o amară aparenţă. Nimeni, de fapt, nu i-a ajuns la inimă. Timpul şterge falşii ctitori pe rând, vindecă rănile zidăriei şi pictează noi şi noi fresce în apropierea altarului... E o cronică pictată a timpului pe care şi-l pierde cu atâtea dulci nimicuri!

Să revenim la tine. Când te alege, o face pentru că vede în tine ceva uitat din frescele astea... Niciodată vreo operă de artă nu va fi perfectă, în măreţia ei. poate că în asta îi constă farmecul. În faptul că imperfecţiunea ţi conferă atâta farmec, încât face pe oricine să se îndragostească de părţile ei lipsă, le aminteşte tuturor cât de frumos poate fi un suflet căruia-i lipsesc bucăţi... Te alege, încet-încet, pe tine ca să îi desăvârşeşti sufletul atât de frumos schingiuit de dragoste nesinceră. În cazul sufletului ei, aici stă farmecul. A suferit atât de frumos încât acum, când se bucură, e frumoasă cum nu e nici măcar fericirea. Şi când plânge, e şi mai frumoasă. Pentru că o face aparte, ştiută numai de ea.

 Nu te abţine de la nimic. Ea nu vrea să se ştie ştreang al libertăţii tale. Ea vrea să se ştie veşnicul tău liman. Să ieşi mereu la ea, când te vei simţi apuizat de căutări şi neţnţeles de soartă. Ea nu vrea multe. Vrea totul. Dar nu din partea oricui. Din partea ta. Taci şi simte-te flatat...
 Sunt reguli ale tăcerii... La rândul ei, le respectă şi îşi respectă sufletul primenit şi uns cu toate alifiile. În incinta lui, tace mereu. Mai demult, era o catedrală a deznădejdii. Acum ce a mai rămas din ea? Un frumos zid al plângerii, în faţa căruia toţi îşi spun oful. Iar asta o face mai tare şi o face fericită. Încrederea lor renaşte în ea.
 Taci şi nu-i spune unde ai citit asta. Aminteşte-ţi doar că ai aflat. Acum că ştii că ea e mai puternică decât ţi-ai închipui şi mai slabă decât ar da vreodată dovadă în faţa ta, când ştii de luptele lăuntrice care se dau în sinea ei, de ce, cum şi cât iubeşte, cum uită să pună stavilă cuvintelor când stă roşind în faţa ta, cum soarbe clipele de parcă ar trece fără ea... Mergi şi sărut-o.
 Dar nu trage de clipă mai mult de o infinitate de gemene de-ale ei. Căci, oricât de grăbiţi am fi în ziua de azi, o clipă nu se va prelungi niciodată numai ca să ne dea nouă mai multe de trăit într-un timp prea scurt.

Paria.

 De azi sunt ferm hotărâtă să îmi vând sentimentele. Scump. Mă gândesc chiar să cer pentru ele preţul vieţii. De atâtea ori m-am vândut atât de ieftin, încât am regretat până în cele mai adânci cotloane ale sufletului. Şi uneori nu e suficient să ai doar remuşcări pentru bucăţile de suflet comercializate cu atâta uşurinţă, trebuie să le retragi de pe piaţă şi să le revoci infima valabilitate. Eu voi stopa imediat producţia de "suflet pentru muritori" şi voi înceta pomparea sângelui către organele vitale. Voi tăia orice conexiune cu piaţa de desfacere a "mărfii mele intelectuale", care mi-a adus întreprinderea sufletească în pragul falimentului.
 Departe de a-mi putea controla viaţa, am uitat chiar de unde am plecat. Am uitat de unde a pornit furia. Şi de unde izvorăşte toată dragostea asta pe care o dau la pachet la orice solicitare... Mă plimbam printre prietenii de ieri şi de azi... Şi am realizat cu regret că prefer să fiu o umbră în propriu-mi trecut... Căci ştiu cum am iubit, chiar dacă nu mi-a stat scris pe frunte... Îmi amintesc clar cum îmi ţineam mâinile, cum fugeam copilăreşte înspre cel iubit, cum îi luam faţa în braţe şi îi sărutam obrajii, cum îl priveam în ochi şi-i dădeam de înţeles că am mai crescut de ieri până azi...

 Sincer, încerc să mă detaşez. Azi nu-i cea mai bună zi a mea... Azi e ziua în care-mi regret deciziile şi indeciziile. Ezitările. Paşii care mi-au şovăit pe inimi străine. De ce? Pentru că niciodată nu am fost sigură că iubesc, dar aproape întotdeauna se vădea ca îmi păstram sentimentul bine ascuns prin sânge...
 Poate că n-am fost forte din prima. Şi mi-am lăsat pentru prima oară în viaţă mândria prin colţuri străine, ca să învăţ cum se face şi asta. Şi să învăţ corect, fără reţineri sau resentimente. Să învăţ sentimentul ca şi când eu l-aş fi trăit prima. Şi toată această situaţie e cu dus şi-ntors. Odată ce înveţi să simţi, îţi vei dori să o faci încă o dată. Apoi din mou. Pentru ca, într-un final, să îţi dai seama că e mai de dorit să uiţi de unde ai pornit şi să dai naibii orice sentiment şi orice plăcere de moment. Orice suflet părăsit care se refugiază la tine şi orice fărâmă de demnitate care te-ar convinge să le mai dai apă la moară amorezilor.
 Nu-i regret îmbarcarea pe trenul problemelor. Iniţierea mea a fost lungă şi dureroasă şi nu aş mai repeta-o pentru nimic în lume. N-aş mai lua sentimentele la mână, să le verific veridicitatea şi probabilitatea de a deveni fertile sau măcar utile într-o bună zi. Nu aş mai iubi niciodată aceleaşi persoane.
 Deşi, uneori, le-aş ruga să mai treacă pe la mine, să-mi întrebe sufletul transformat într-un paria al societăţii sufleteşti contemporane de sănătate. E greu să fie întemniţat şi smuls din sine, fără drept de recidivă...

 Uneori, mi-aş scoate fanteziile la liciaţie şi aş permite chiar ca sufletul să îmi fie încătuşat de către un pervers anonim şi plimbat pe culmile perverse ale extazului. L-aş închiria, aşa cum o damă de companie îşi închiriază trupul. Doar pentru distracţie. Doar pentru un altfel de moment. Ca să văd cum ar arăta "acum" din altă perspectivă.
 Alteori, m-aş abandona în uitare, ca să simt cum îmi prinde sufletul rădăcini şi mă imploră să mă trezesc şi să-l mai ud cu câte o picătură de condiment. Să-i dau, în loc de balsam pentru răni, oţet care să-i ţină de sete până la o viitoare răstignire.
 Şi uneori v-aş da pe toţi acolo de unde aţti venit, ca să nu-mi mai împuiaţi capul cu tot felul de idealuri irealizabile... Ca să nu-mi mai daţi de ales şi să nu mă mai puneţi în faţa vreunui fapt împlinit. Ca să nu vă mai cereţi dreptul la inima mea când, de fapt, voi nici n-o vreţi.
 Poate că teatrul vieţii e doar un bâlci al deşertăciunilor. Eu, însă, vreau să fiu târfa care îl pune la punct.
 Nicio remuşcare şi niciun pas înapoi. De acum îmi voi accepta soarta de reţinută într-un lagăr de prejudecăţi şi mă voi târî prin josnicia lumii într-o nesfârşită penitenţă... Şi mă voi simţi normală, în ciuda sufletului înaripat prins în zăbalele sorţii unui trup predestinat decadenţei.

Pe viitor

 Pentru mine, viitorul este o mână de lumini. Fiecare se aprinde la momentul ei. Fiecare se stinge când îi vine ceasul... Însă n-are chiar nicio importanţă cât de strălucitoare sunt toate, dacă nu pică în mâna unei minţi luminate, care să le preţuiască la adevărata lor valoare. Ceea ce înseamnă că şi viitorul are un schepsis... Că pică el în mâinile tuturor fraiereştenilor...asta-i altă poveste. Mai pică şi pe mâini bune, uneori.
 Viitorul tău e pe mâini bune, cu mine, te asigur.
 Şi viitorul meu?... Are vreo importanţă în lumea ta?...
 Mi-ar plăcea să fie totul în felul următor: să fim unul singur. Să ne contopim viitorul, ca într-un armistiţiu favorabil din toate punctele de vedere... Să gândim separat pentru amândoi. Să ne dorim separat aceeaşi soartă. Să visăm din paturi diferite aceleaşi orizonturi... Nu mai spun că mi-aş dori să curgă prin mine doar sângele tău... Ca să-mi alunge temerile şi să mă arate în propriii-mi ochi aşa cum mă vezi tu...

 Viaţa mea a stagnat. Stranie formulare, dar viaţa mea a nimerit într-un punct mort... Toate merg în gol, toate se repetă ciclic. Aceleaşi feţe pe care le iubesc mi se arată zilnic în acelaşi moment. Deschid ochii la aceeaşi oră. Îmi ating apogeul, inevitabil, în acelaşi moment. Ţip în mine zilnic de la 12 după-amiaza pânâ la 7 seara. Mă calmez în intervalul orar 7.30 - 10.30. Mă urc pe pereţi între 10.30 şi 12 noaptea, când dau cu telecomanda în televizor şi se opresc unul pe celălalt... Încerc, din timp în timp, să dorm. Dar parcă nu mai e la fel... Parcă mi-ar trebui o muză a mea şi ca să trec cu bine nopţile...
 Acelesşi locuri. Aceleaşi poveşti. Aceleaşi ceşti. Aceiaşi oameni. Aceeaşi viaţă... Habar n-am de ce mă aştept în fiecare dimineaţă la un miracol şi la un cu totul alt trup... Parcă mi-aş dori să fiu în fiecare zi altcineva... Doar un trup nu-i suficient pentru toată energia din el. Viaţa o să se scurgă singură din el, prin crăpături, în momentul în care n-o să-i mai priască rutina... Poate şi din cauza asta mi-aş dori să mă alipesc la trupul tău. Să-mi bată inima în două locaţii diferite şi să fug de la o faţă la alta ori de câte ori simt ca mă paşte rutina... Să mă trezesc în gândul tău în fiecare dimineaţă, lăsându-mi în părăsire propriul corp, aflat deja în paragină...
 Merit, oare, să mă mai ridic? Să o mai iau vreodată de la capăt? Şi chiar dacă merit...o să pot?
 Mi-a pierit cugetul, alungându-se şi îndemnându-se cu sufletul meu. Au plecat împreună, călăuzindu-se unul după paşii celuilalt şi m-au lăsat în urmă, depăşită de situaţie...
 Tu ce ai face în locul meu? Te-ai reîncarna? Şi eu, dar n-am murit încă... Ai spera? Aş face-o şi eu, dar am menţionat anterior că a fugit cugetul afară din mine, iar luciditatea m-a părăsit, deci nu-mi mai permit nici să fiu sceptică, nici să mai sper. Freamăt goală într-o lume care n-are timp de mine... Care se împiedică de aiurelile mele ritmice şi ritmate la fiecare pas... Mă împiedic şi eu de actualul meu ego. E o fărădelege să mă atace şi să mă pustiască de mine însămi...
 Viaţa nu stă după mine... Viitorul se croieşte singur... Mâinile mele nu mai sunt suficient de încăpătoare pentru ziua de mâine... În ele de-abia dacă mai intră clipa... Mâna aia de lumini...ştii...a devenit rutină. Toată mâna aia s-a redus la o singură rază. Care e indecisă. Să mai rămână să mă călăuzească, sau să lumineze pe altcineva?...
 E aproape ora 9... Mă încadrez în intervalul de calm... Stau în faţa veşnicului monitor aprins şi îmi debitez depresia în cuvinte lungi şi monotone. Lungi şi aceleaşi... Plutesc în derivă pe o mare de certitudini deja palpabile. Viitorul meu mai atârnă doar de capriciile vremii. De mofturile sezonului. Dacă nu aş şti ca e ianuarie, aş confunda luna cu iulie... E totuna pntru mine. Ar trebui sa trec "indigo" pe lista de preferinţe în materie de culoare, pentru că aşa sunt toate zilele. Trase la indigo...
 Cum se simte trupul tău azi? Îl mai doare de mine? Mai ţipă de noi? Sper să nu te dezamăgesc vreodată. Am făcut-o de mii de ori cu mine, şi nu-i plăcut seentimentul... Sper să nu înşeli nici tu aparenţele... Rămâi aşa, te rog frumos! În visele mele nu ai învăţat cum să mă dezamăgeşti. Încă...
 Îmi vezi golul din inimă? Deja creşte, se face vortex, care absoarbe orice fărâmă rămasă din fosta "eu". Care mă antrenează într-o atemporală rătăcire de lume, într-o banală hoinărire intergalactică, care mă scufundă într-o plagă trecută, predispusă la recidivă... Îl vezi cum creşte? Vezi cum mi-l asum? Îl simţi când mă pipăi seara, înainte de culcare? Astupă-l! Eşti cel mai în măsură să-l judeci dar, mai presus de toate, eşti cel mai în măsură să-l vindeci...
 Va... va urma...

Drept la tinta.

 Piatra calda sub picioarele ei. Asfalt de`abia turnat. Talpile ei se topeau mai incet decat curgea amiaza de vara. Timpul nu mai curge la fel cand iubesti... Apar incertitudinile... Apare frica... Apar spinii. Apare ura.
 Cand avea trei ani, ii placea rochita rosie cu buline albe. Nu avea acum mai mult de 15 ani. Imbracata intr`o rochie rosie, in amintirea celei de odinioara, se plimba desculta prin mijlocul orasului. Pierduta de propriile`i ganduri, straina de fostele`i convingeri. Din panza de pe mana curgeau ate imbibate cu sange. Daduse cu pumnii in pereti multa vreme, pana sa`si dea seama ca nu o ajuta cu nimic ca sa se lamureasca. Cel mai bine i`ar fi facut o cafea. Pe dealul acela impadurit, pe coasta aia verde pe care statea vara cu alter egou-ul ei masculin, la povesti pana pe inserat. Amintirile nu fac bine, dar nici impostura prezentului. Si rochita asta jerpelita... Parul valvoi... Avea, insa, niste ochi atat de limpezi, incat parca ar fi fost zdravana la minte.
 Se indoia si ea asupra acestui aspect al fapturii ei neinteresante... Ducea dupa ea o ramura de vasc. Din iarna in care isi dorea sa primeasca sub el binecunoscutul sarut, conform traditiei. Nu era chiar atat de jalnica. Imaginea ei era de pomina. O fotografie indrazneata pusa in carca realitatii fade.
 Pe ochi i se prelingea sudoarea venita din par. Pareau lacrimi, care se continuau pe obraji si ii alunecau pe brate,  pana se scurgeau prin varfurile degetelor. Intreaga`i faptura era decolorata. Stoarsa de vlaga. Goala de ea insasi.
 Si ce daca iubea? Avea si ea dreptul asta. Insa nu putea sa mearga inainte, de frica sfarsitului. Viata si`o traia in umbra temerii de sfarsit. Dragostea, o imbratisa plina de frica despartirii. Din cand in cand, isi amintea de asta. Si plangea singura, pentru ca stia ca e nedrept sa mearga sa planga pe umarul lui pentru o vina care, cel putin inca, nu`i apartinea. Se voia perfecta in ochii lui, si asta a scazut`o enorm intr`ai ei. Facea fiecare pas cu gandul la el. Sa`i placa lui. Sa nu`l dezamageasca. Sa`l faca mandru. A uitat sa mai traiasca pentru ea. Si pur si simplu era placut. Sa se piarda in dulci nimicuri care s`o faca fericita. Sa se multumeasca doar cu imaginea lui fantomatica, si ziua sa`i curga natural si frumos... Asa era ea in vremurile ei de glorie. Iubea neconditionat. Marea ei problema era ca nu stia sa puna suflet cu portia intr`o legatura de ordin strict sentimental. Ea il punea pe tot, dintr`o suflare, in joc. Si uneori e o miza mult prea mare, nu ai mereu habar impotriva cui joci. Se mai intampla sa joci chiar impotriva ta... Si sa`ti pierzi sufletul in incercarea de a ti`l recupera din ghearele cunoasterii sinelui.

 Incotro mergea? Hmmm... Nici ea nu stia. Important era sa ajunga undeva. Adica, de fiecare data cand pornea undeva, nu se gandea la destinatie. Spera doar ca parcursul sa fie plin de surprize. Totusi, mereu avea planuri si versiuni de rezerva... Un fel de pliculete imaginare de "speranta instant", ca sa`si revina daca vreuna din iluziile ei dadea gres si nu se implinea la momentul potrivit. In dragoste, insa... Uita mai mereu sa`si lase cuvenitele rezerve. Se arunca in torent cu prea putina cunostinta de cauza... Porbabil subconstientul ii impunea sa iubeasca fara incetare, ca sa nu uite sentimentul. Stia si ea prea bine ca iese mereu sifonata din toate povestile astea. Dar pur si simplu nu putea trai fara toate aceste tarasenii. Sa sufere din dragoste ii facea bine. Era, la urma urmei, scriitoare. Doar din nenorociri isi lua seva poetica, altfel nu mai era ea...

 Si avea rastimpuri in care isi infigea unghiile`n carne, de ciuda ca a parasit`o muza`i harazita la nastere, dimpreuna cu darul talentului de a scrie... Odata chiar a crezut ca s`a terminat. Ca zeii nu au mai avut indurare si i`au luat cea mai de pret abilitate. Ca nu i se mai cuvenea sa bea abrozie cot la cot cu ei, ca a fost, cum s`ar zice, condamnata sa redevina umana si sa nu se mai evidentieze cu nimic. Se intampla ca cineva sa o dezamageasca, iar viata ei capata din nou un sens...
 Tragicomica situatia ei... Numai dezamagirea era punctul de pornire al desfasurarii unui ciclu foarte ambiguu. Toate se invarteau in jurul disperarii, al exaltarii sinelui pana in punctul colapsului... Atunci ii era bine. Suferea atat de placut, atat de tainic, incat se refacea din ea insasi. Ii cresteau aripi la fiecare depresie, avea acum cat sa dea intregului oras... In ea totul se declansa de la o lacrima. Era scanteia aia de care avea ea nevoie ca sa porneasca.
 Nu m`am uitat in ochii ei ca sa`mi dau seama. Dar tinea pumnul strans, ca sa`si tina bandajele, sa nu`i cada. Si i se zareau, printre degete, pete de cerneala si biletele pe care nu se indura sa le arunce, ca sa`i presare drumul. Si am mai vazut asta in zambetul ei. Era genul ala de zambet care infloreste numai dupa ce`l curata lacrimile de toata intinarea. Dupa ce mania ii mantuieste sufletul. Dupa ce spaima o purifica de abjecta inselaciune... Ea se reinventa toata dupa ce`si rupea constient inima. Sapa in ea, si sapa...de parca ar fi facut in ciuda cuiva... De parca ar fi facut altcuiva rau decat propriei persoane... Probabil, tot dand cu dalta`n bietu`i cord incerca sa faca niste canale de irigatie, care sa i`l umezeasca atunci cand lacrimile nu or sa poata sa`i mai curga din ochi...
 Dar m`am uitat la ea mai bine.
 Nu era chiar asa cum o vazusem inainte. Intr`adevar, era desculta. In rochia aia care semana cu cea de la trei ani. Cu parul frematand in vant. Cu bratul bandajat. Insa radea. Radea si soarele in ochii ei. Radeau si maci in parul ei saten. Radeau si fostele ei idile in palmele micute, cu urme de fiecare inlauntrul lor. Radea si el, inclestat intre dintii ei stransi intr`o grava si palpitanta imbratisare. El! Da! El ii facea lumea sa se invarta. Desi ravasita, zambea, acum ca avea de ce. Si ziua ei, am vazut, tocmai devenise mai frumoasa. Ea insasi devenise mai frumoasa...
 Copilule, ai grija de sufletul ei predispus la astfel de incizii umplute cu cinism... Sa ai grija de mutrita ei zambitoare, care se lumineaza cand aude de tine. Sa ai grija si de inima ei, nu i`o mai da pe mana, ca si`o distruge, cu atata abnegatie si desfranare... Ai grija de ea, ca te iubeste si nici ea nu stie cat de mult! Iubeste`o si tu, macar atat sa faci ca sa nu se mai invarta in cerc, in jurul dezamagirii distorsionate... Iubeste`o, mai, ca nu ti`e greu sa pui suflet intr`o astfel de copila, care iubeste chiar si dupa ce nu mai are de ce... Iubeste`o, copilule, ca`ti va fi dor sa te mai imbratiseze cineva ca ea. Si n`o s`o mai gasesti si altadata... Ia felurite si diverse forme de`a lungul existentei voastre... Asa ca, daca o lasi acum si o mai vrei peste ani, se poate sa ti se arate, dar nu se stie daca ai sufletul atat de tare incat sa o mai recunosti atunci...