Peste noapte călcăm peste noi

   Poate ,uneori, ar trebui să fim recunoscători că nu trăim calvarul celorlalți. Nu mă-ntreb ce-aş face dacă aş fi în locul altcuiva. Mă întreb ce pot să fac ca să îmi doresc să fiu în pielea mea. Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu? Să-ți dau un punct de plecare.
   Te-ai trezi la 6:50 şi ai mai zăbovi până la fix, uneori până la şi 10. Continuându-ți un vis care nu şi-ar găsi locul în realitatea imediată. Uneori ai rămâne blocat între vis şi realitate şi n-ai mai vrea s-o continui pe niciuna. Ai vrea pur şi simplu să se uite de tine. Fără voia ta, din inerție sau din puțina responsabilitate cu care ai fost nevoit să te obişnuieşti, te ridici şi-ți iei ziua de unde ai lăsat-o cu o zi înainte. De punctul ăla şi aşa nu treci. Pleci la şcoală sau la muncă, unde te aruncă viața, şi îți petreci de la 6 la 8-9 ore dorindu-ți să te întorci acasă, orice ar însemna asta.
   I-ai face pe alții să râdă în speranța că cineva o să-ți ia şi ție cu mâna durerea care nu lasă o noapte să treacă fără să te-apuce plânsul. Zâmbetul lor ar însemna mai mult decât un vis frumos, care să te-ajute să înfrunți realitatea. Şi ți-ar lua puțin gândul de la subiectul pe care-l dezbați în permanență cu rațiunea-ți, al cărei somn probabil a născut monştrii care trăiesc acum în tine: "Oare astăzi am destul curaj s-o fac...?"
   Astăzi ai curaj să-ți curmi suferința? Apoi te întrebi dacă merită. Lupta sau întoarcerea armelor. Şi alea sunt momentele în care privirea ta în gol îi ține pe toți departe şi tu începi să nu mai ții pasul cu realitatea, pierzând succesiv minute după minute. Pe care nu ți le mai dă nimeni înapoi. Şi tu tot nu ştii dacă-ți doreşti să trăieşti...
   Vrând, nevrând, te achiți şi pe ziua de azi de obişnuitele obligații. Anevoie. Cu ochii pe ceas. Şi mai de-al dracu', timpul trece în ciuda ta. Greu şi zeflemitor. Aşa că nu mai cumperi baterie la ceasul de mână fără de care altminteri nu ai fi putut trăi. Sau doar din prea multă lehamite. Să mai faci un drum şi ca să schimbi bateria acestui pluton de execuție la purtător? Ziua judecății şi-aşa vine. Pe aia n-ai cum s-o ratezi, restul deja nu mai contează. Din inerție, devii punctual după soare.
   Iei metroul sau autobuzul şi ajungi de unde ai plecat. Te trezeşti singur şi parcă ai vrea să faci pe cineva să zâmbească. Ai vrea să te plimbi, dar nu-ți ține nimeni isonul. Te simți singur şi să-ți spun şi de ce. Pentru că eşti. Nu din proprie inițiativă. Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Nu eşti ca ceilalți. Noaptea o dormi, nu o bei. Şi ziua mori încet. Acum demonii interiori o iau razna şi ți se zvârcolesc prin toate părțile. Ai zice că ți-e foame, dar nu simți nevoia să mănânci. Simți nevoia să mai treacă o zi. Ca să ajungi mai aproape de...? Nici tu nu ştii ce vrei şi pe ce temei.
   Mai citeşti, mai stai de vorbă pe net, mai asculți muzică. Ai mai mulți prieteni pe net decât în viața reală. Eşti conştient şi te întristezi. Totuşi, îți mai alungi singurătatea cu ei. Speri ca într-o zi să apuci să îi cunoşti în persoană şi să le mulțumeşti că te-au ținut în picioare. Desigur, îmi vei spune că ai părinți. Dar ştim amândoi că nu te mai înțelegi ca înainte cu ei. Cine nu ține pasu' cu cine? Devine un război rece din care ambele părți se retrag lezate şi de cele mai multe ori pentru totdeauna. Fără să-şi propună asta sau să şi-o asume. Aşa că sprijinul cel de zi cu zi ți-l cauți în necunoscuți binevoitori care au probleme asemănătoare, fie că o recunosc deschis sau nu. Altfel nu ar sta să te ajute. Nu-i pasă nimănui prin ce treci.
   Ai fi în depresie de luni de zile şi cei din jur n-ar observa nicio schimbare. Şi dacă ai spune cuiva, în speranța că ți-ar da vreun reper peste care tu ai trecut cu vederea... ai afla că e vina ta. La tine e problema. Suferi de "mania persecuției". Refuzi ajutorul lor imaginar. Aparent, a te simți inferior, bun de nimic, lăsat în urmă, singur, neînsemnat nu e o problemă reală, ci una autoindusă. Dar pace nu ai nici acasă, nici în suflet şi a cuiva trebuie să fie vina. Dacă toți ceilalți sunt curați, trebuie să o iei asupra ta. Şi asta te îngreunează şi te încetineşte. Încerci să le rezolvi pe toate, dar ceva nu se potriveşte. Şi un decor perfect cu o piesă lipsă se transformă într-un adevărat haos, lacuna se simte cu atât mai pregnant cu cât atmosfera generală sugerează o perfecțiune tangibilă, dar totuşi greu de cucerit.
   Începi să crezi că ai înnebunit. În fine, încă nu-i târziu, aşa că dai o tură de cartier, dacă nimeni nu s-a avântat cu tine până mai departe. Îți aprinzi o țigară şi speri să găseşti pe cineva la telefon, ca să-ți mai treacă timpul. Dacă termini ziua vorbind cu altcineva decât cu tine ai impresia că ziua n-a fost chiar pierdută, chit că n-ai făcut nimic notabil. Parcă ți-e dor de trotuarele răsuflând uşurate după o ploaie. Totul e atât de uscat că tuşeşte prin toți porii, ca şi tine. E frig şi tu n-ai pe tine decât un hanorac. Acelaşi. Țigările se termină şi nu ştii când o să mai ai iar bani de pachet. Te simți oarecum uşurat când îți iei pachet, confunzi uşurarea asta cu o fericire temporară. Şi te bucuri de el până ajungi la jumate. Apoi le numeri şi vezi cam cât ar trebui să-ti ajungă, până când îți cumperi altul. Nu te-nduri să iei la bucată, nu-ți dau mereu ce vrei tu. Şi zilele tale-s mici, ca şi motivele de bucurie. Nu te-ncumeți să-ți fixezi țeluri mai mari de frică că nu le-ai putea atinge. Teama de eşec, printre altele, te face să plângi uneori. E un cerc vicios.
   Din care te scoate iubirea, din când în când. Autodepăşire în doi. Vă țineți de urât şi deveniți mai frumoşi. Dar vezi că nu poți avea pe nimeni. Şi cei care te vor, te afundă mai adânc în întunericul din care te zbați să ieşi. Te uiți în jur şi vezi fericire. Te întrebi dacă vei avea şi tu parte vreodată de asta. Apoi un zâmbet răzleț îți luminează fața pentru câteva clipe. Îți aminteşti de momentele când ți-a fost şi ție bine. Şi trăieşti pentru ele. Uite, ai un motiv. Să speri că se vor repeta. Dar îți aminteşti că la sfârşit ai suferit. Şi nu mai ai curajul să îți fugăreşti fericirea. În termeni banali, poți spune că o laşi să treacă pe lângă tine, tu uitându-te în jos.
   În fine, am cam divagat. Dacă ai fi în locul meu, n-ai vrea să adormi, pentru că e greu şi durează puțin. Dar nu ai ce face. Uneori plângi până când devine un efort să ții ochii deschişi. Nu întotdeauna înțelegi ce a dus până acolo, dar nu te mai oboseşti să-ți explici. Sunt prea multe, oricum. Mai bine le reduci la absurd şi nu te mai concentrezi pe niciuna. Dar se năpustesc toate odată asupra ta...
   E 12, 1, 2... apoi, imediat, se face 6:50.
   Dacă ai fi în locul meu, aşa ți-ai număra zilele. Dar într-o zi vei reuşi. Vom reuşi. Altfel nu se poate. Nu degeaba nu găsim în nicio zi curajul să terminăm cu toate. Sau poate doar pentru că zilele sunt identice, la fel ca şi emoțiile, motivele, stările. Trăieşti ori la modul relativ, ori la modul absolut. Când vom reuşi să renunțăm la constantă, vom răsturna şi valorile. Şi tot ce a zăcut în imponderabilitate, în relativitate, se va reprofila şi va apuca o altă cale.
   Nu m-am născut să fiu un eşec. Nimeni nu s-a născut pentru asta. Nu pot mereu să scriu. Sau să rețin ce mi se spune. Să fiu o prietenă bună sau un om bun. Nu sunt mereu "pe val". Nimeni nu e. Starea asta de tranziție va trece. De-aia stăm pe loc. Ca să avem de unde ne avânta, când ne va veni vremea. Nimeni nu e singur pentru totdeauna. Când râzi, râd toți. Când plângi, plângi de unul singur. Nu mai plânge. Zâmbind, îți amâni sentința. Te apropii de absolut.
   Dar dacă eşti ca mine... numai în delir mai găseşti zâmbetul ăla convins că de partea cealaltă se găseşte absolutul. Cel puțin acum. Mâine poate o să fie sincer şi sănătos. Dar zilele sunt toate la fel şi visele au început să se repete...

   6:50. Ce ai de gând să faci?

Gemini

   - Atât îți mai spun înainte să plec: nu uita niciodată să-ntrebi, poate așa o să mai dai de mine.
   Așa i-aș fi spus dacă l-aș mai fi avut vreodată în fața ochilor. Eu, pe de altă parte, pot pleca fără ca măcar să fi venit. Ascultam versuri fără șir, găsisem oameni care rezonau la tăcerea mea mai bine decât mă luptam eu cu temerile nefondate. Îl ascultam pe băiatul ăla, Oza, de parcă mi-ar fi ghicit în palmă. Parcă un străin ar fi pus în cuvinte neliniștile mele, pe care apoi a început să le strige cu mai multă artă decât mi-aș putea juca eu propria tragedie.
   Adevărul e că m-am temut pentru viața mea. M-am temut când n-am mai avut despre ce să scriu, m-am gândit că nu peste mult mi se va lua și dreptul de a mai fi. Am încheiat anul împăcată cu restul și certată cu mine, adormind în zori cu zeci de planuri ambițioase. Vreau să fac un scurt-metraj. Vreau să mai iubesc o dată, că nu m-am învățat minte încă. Vreau să scriu din nou. Și vreau să cânt. Dar nu mai știu cum să mă-mpart și mi-e frică să nu rămân pustie de atâta infidelitate în pasiuni.
   Habar n-am când a plecat și când a venit altul. La mine-n viață e ca-n gară, vine cine vrea, pleacă cine poate. Mulți vor, puțini știu și de ce. Acum mi-e mai greu ca niciodată. Aplecată peste caiet în timp ce scriu, mă hipnotizează propria caligrafie născocită, atât de aproape stau încât simt mirosul cernelii din pix. Așa miroase, în visele mele, vinul. Și nu-mi mai pasă ce scriu, atâta timp cât scriu. Mă las cuprinsă de nostalgie și scriu cu narcisism, îmi place cum scriu, nu-mi place ce scriu, ci doar înșliruirea aia nebună de litere. Apoi mirosul... îmi amintește de dorințe pe care le-am uitat înainte de a mă trezi la viață.
   Bun. Respir adânc. Nici în seara asta nu se moare, s-a găsit una bucată motiv de prelungire a convalescenței. Am cunoscut pe cineva. E prea repede? Nu e. Niciodată nu-i decât târziu. Devreme nu e decât ca să murim. Ori eu nu mor, mă-ndrăgostesc. Când privești din exterior, pare simplu. Când încerci pe pielea ta, e-al dracului de complicat. Cel puțin în cazul meu. Că n-are mereu finalitate. Și de când m-am golit pe dinăuntru, nu știu dacă întunericul mi-a ascuțit celelalte simțuri sau le-a atrofiat. Știu numai că greșesc. Și asta-mi place la nebunie.
    Sunt acum multe seri în care încerc să fiu cât mai convingătoare în fața mea, să mă conving că viața merită trăită, dar sunt atât de obosită încât uit să mai pledez în favoarea cuiva. Și cel mai adesea adorm pe o parte, cu viața-n coasta stângă și moartea atârnând lugubru de lobul urechii drepte. Mă trezesc cu frică și adorm iar obosită de a nu fi găsit nicio explicație. Mi se pare absurd să trăiești împotriva propriei voințe, dar totuși să nu ai curaj să-ți impui un punct de vedere în fața destinului.
   În orice caz, încerc să mă-ndrăgostesc, cum am mai spus, ca să-mi iau gândul de la alte prostii. Dar în conflictele astea meschine de interese, n-are nimeni câștig de cauză. Și mie mi se revocă sau măcar suspendă temporar, din când în când, dreptul la pereche. Am încins firul telefonului vorbind în dreapta și-n stânga, în speranța că din toate cuvintele, unul măcar îmi va vibra în coaste. Faza e că al mi-a dat fluturi în stomac. Acum, când am cea mai puțină nevoie de complicații și cea mai mare greață de palpitații. Cum am spus, totuși, niciodată nu-i decât târziu. Și-ntre ”târziu” și ”niciodată”, ar fi momentul să fie ”la timp”. Zic și eu...

   Îl ascultam pe băiatul ăla, Oza, cu poeziile lui triste. Tot respectul. Am scris și eu odată poezii. M-am lăsat. Și nu te lași decât de cele ce-ți fac bine. Poate d-aia, ascultându-l, simt nevoia să revin asupra deciziei și să mai croiesc un stih sau două. Dar nu, nu mai am aceeași substanță, aceeași fluiditate, mi-am pierdut talentul de a scuipa scurt și la obiect puroi din mine, ca să-l modelez la cald în flori de mucegai. Așa că mă deschid din nou, rozetă de carne vătămată, în fața aceluiași auditoriu absent, dar dedata asta din cel mai pur egoism: ca să-mi arăt mie însămi că încă mai pot.
   Curând o să intru-n viață. Irevocabil. Și mă gândesc că până atunci mai e timp de-o dragoste scurtă, cum e mereu timp la finele pauzei de-o țigară poștită în doi. Mereu e timp, mai puțin atunci când nu vrem. Dar eu vreau, deci nimic nu ar trebui să mă-mpiedice. Fantomatic și deloc enigmatic, îl urmăream în vânt prin autobuze, nu voiam să știu unde stă, voiam doar să sper că-i bine. Întâi de toate, mi-a vrut binele, ca mai apoi să-mi facă rău. Ăsta-i, în general, semnalul la care știu că trebuie să mă îndrăgostesc. Ca o comandă înnăscută, însușită pe deplin de-a lungul unui cantonament pe vară la dresaj. Deci am zis să mai încerc o dată, că n-o fi foc. Și-l urmăream, și voiam să fiu mare, s-ajung la el înainte să poată veni el la mine, să am destinul în propriile mâini, poate m-aș fi decis să mi-l pecetluiesc cu al lui. Dacă m-ar prinde că visez în secret la el, poate că n-aș ști ce să-i spun. M-aș înroși și i-aș întoarce spatele. Și s-ar mai duce unul. Fără ca să-mi pese, fără ca să-i pese.
   Îmi doresc să fiu suficient de mare încât să pot să suport ce se-ntâmplă în mine. Dar, din păcate, când ajungi suficient de puternic ca să înfrunți ceea ce ți-e dat, ca prin miracol se oprește tot și destinul îți mai joacă o festă.
   Are părul lung... și nu prea iese din casă, decât ca să-și amintească unde stă. Nu-l iubește nimeni, poate, în afară de mine. Și nici eu nu știu cât și dacă mai pot să-l iubesc. Dar îmi place vocea lui. E vocea mea, dar masculină. El e un fel de eu întors pe dos. Tot ce sunt eu la suprafață, e el pe dinăuntru. A scris și el, acum e-n lumea celor care uită, dar nu uită de unde a plecat. Cum nici eu nu uit că-ntr-o zi a vrut să scriem împreună. Și din ziua aia a rămas pentru mine tipul cu blogul. Deci nu-i un oarecare, e un oarecare eu aleatoriu asimilat de mulțime. E un punct oarecare pe o axă deșartă, dar nu e un oarecare pe axa dinamismului meu. Am în mine curbe seismice care-mi spun că nu-s departe de-o ciocnire între două pietre tari. E firesc, niciodată nu m-am mai certat cu mine.
    Îi ascultam pe băieții ăia faini de la Steleverzi (gata, au devenit laitmotivul postării și-al noii povești) și mă gândeam că fără ei nu l-aș fi cunoscut. Nu știu acum dacă mi-ar fi părut bine sau rău, las rândul ăsta cu precădere pentru zilele de după furtună, când voi căuta în nisipul începutului urmele primelor mele senzații. O să zic atunci cum mi-ar fi părut. E prematur să mă fi îndrăgostit și el e pre-matur, a luat-o, la o adică, înaintea maturității și-i ține de șase cât timp ea scrie cu spray de graffiti pe Casa Poporului o cerere impertinentă în căsătorie. Așa e el. Grijuliu din fire. Chiar și cu ceea ce nu-i aparține.
   Două steleverzi, gemenii din acuarelă, stropii de noroi din noi, de sub umbrelă.
   Acum și pururea, dar mi-e frică de vecii vecilor.