Garderoba cu flash-backuri

   Hai să vorbim despre noi. Despre ceea ce tu nu o să accepţi niciodată. Despre faptul ca ne vom găsi într-o zi. Şi, fie că îţi va conveni sau nu, ne vom iubi Nu pentru totdeauna. Ci numai atât cât îmi va fi necesar cât să îmi intri în creier. Şi să-mi populezi circumvoluţiunile. Să le acoperi din tine... Ghici ce se va întâmpla atunci. Voi rămâne nu numai oarbă, ci şi inconştientă. Voi uita totul. Mă voi naşte din nou, matură la chip şi goală pe dinăuntru. Gata să o iau pas cu pas numai ca să mă umplu cu tot ce-mi face rău din tine.
   E ca şi cum m-ai reprograma. Fără să ne dorim asta, aş deveni sclava ta umilă. Condamnată să mă slujesc de tine ca să-mi recapăt memoria şi să te uit.
   Eu nu port rochie. Te-aş întâlni în rochie. Ca să ştiu că nu se va mai repeta vreodată şi că faci parte dintr-o realitate alternativă, pe care, în cazul în care nu aş mai putea-o accepta, aş nega-o. "Nu am cum să te iubesc. Nu te cunosc." ; "Ba da, purtai o rochie când ne-am găsit." ; "Imposibil, aş zice, eu nu port rochii."
   Şi totul ar reintra în normal.
   Aş putea să îmi rescriu oricând trecutul. Hotărând în câte o fracţiune de secundă, în funcţie de dispoziţie, dacă am purtat atunci rochie. Dar nu am purtat niciodată rochie... Sau...
   Sau depinde de tine. Dacă mă faci sau nu să îmi doresc să nu te fi cunoscut.
   Ştii ce? Ai multe şanse să nu îţi uit vreun cuvânt. Aşa că ai grijă cum le foloseşti.
   M-aş putea preface că nu-mi pasă, dar n-aş putea nicicând mima indiferenţa pe care o exersezi tu cu atâta naturaleţe. Mi-ar plăcea să îţi tragă vreodată vântul un colţ de suflet afară. Să te dezgolească puţin, nesemnificativ, ca eu să văd cum eşti de fapt. Să sper că îţi pasă.
   Îţi pasă? Sau doar mă arunci, dezarmată, într-altă ceartă cu a doua mea personalitate? Eşti iarăşi doar un "eu" întors pe dos...?

   Cine eşti, de fapt? Şi ce anume ai vrea de la mine?

   Nu e nici azi, nici mâine momentul potrivit să intri în viaţa mea. Momentul ăla îşi are locul numai când eşti tu decis că vrei să-ţi încurci viaţa în părul meu. Şi mâinile în viaţa mea. Eu aştept. Că viaţa mea e o suită de nereuşite aşteptări prelinse printre ambiţii utopice de voluptate închegată în picuri de rouă... Şi viaţa mea e o reuşită pe cale de a se împlini. Te-a lăsat, însă, în urmă, odataă, pe când nu ne cunoşteam şi de atunci tot aşteaptă să prinzi ritmul şi să revii în joc.
   Vezi ce cuminte e inima mea??? Stă în loc ca să te aştepte. Deşi poate că tu nu o să mă ajungi niciodată. Şi stopul cardiac se va transforma în vis. În vis... În întuneric... Nu voi mai vedea. Nu voi mai simţi. Nu voi mai cunoaşte. Şi va fi târziu, deşi dimineaţă...
   Atunci îmi voi aminti cp eu nu am purtat niciodată rochie, deci nimic din ce m-a durut nu s-a întâmplat. Iar tu vei fi în continuare în urmă, rescriindu-ţi prezentul astfel încât să îmi placă. Şi să nu te mai iau de la capăt atât de insistent. Şi o să mă faci să mă mai gândesc dacă am purtat sau nu vreodată rochie :)

Caldarâm cu vise, gene, irişi

   Îmi pare rău că nu pot fi o oarecare. La fel de rău cum îmi pare că las privirea să vorbească de la sine, să lege şi să dezlege destine, să blesteme şi să mântuie, să aibă şi să-i piardă. Îmi pare rău că intru-n vieţi ca în muzee : prea săracă de mine ca să-mi mai permit să ies după aceea. Şi de ce mi-ar mai părea rău? De feptul că-mi las ochii să cuprindă ceea ce inima se zbate să scoată afară. Adică pe tine, coproprietar nelegitim al unui trup urgisit de soartă şi de sorţi.
  Poţi să mă câştigi prea uşor. Secretul meu e că nu mă las cucerită. Mă cuceresc singură, fiind oglinda unor gesturi menite să acapareze. Greşeala e numai de partea lor. Dacă vor să mă subjuge, nu le voi da şansa. Ochii mei, însă, da. De aceea nu mi-i simt ca şi când ar fi ai mei, îi alung departe de torentele mele interioare, de teama de a nu reflecta vacarmul, zbuciumul, indecizia, groaza, dorul, orbirea... Mă tem că, dacă voi rămâne oarbă tentaţiilor, voi orbi până la capăt...
   Atunci, îmi e de ajuns un singur moment de slăbiciune ca această parte din mine să nu mai divulge niciodată comediile care mă trag spre interior...
   Mi-ar părea rău să mai iubesc. Şi asta pentru că,iubind, mi-aş aminti cât de bine era când mă zbăteam, neştiutoare, în lichidul amniotic al vieţii pre-sentimentale. Pe de altă parte, am iubit. Şi cum poţi să te laşi de aşa un sport...
   Mi-aş lăsa ochii să decidă, dar mi-ar trăda vălmăşagul de intenţii neprielnice...

   Mă las la voia întâmplării. Fortuna caeca est. Şi poate loteria sorţii îmi va lăsa ochii să tragă un bilet norocos. În timp ce suflete sălbăticite ce-mi dau târcoale, în intenţia de a mă cotropi temporar şi temporal, ochii mei se reduc la instinte primare care le inundă pupiele şi le umplu de ură. în timp ce sufletul musteşte de frică. Ochii ma vor distruge. Că reflectă o atitudine primordială, netrecută prin prisma pragmatismului... Dacă i-aş lăsa întotdeauna să vorbească pentru mine, aş fi iubită crunt, silenşios, fără pretenţii, cu ardoare, infinit şi fără cauză. Însă, în rest, m-aş târî singură printre amintirile unor vremuri când ochii mei nu stăpâneau nimic, nu reflectau nimic, tăceau din   
retină şi mă slujeau paşnic.
   Şi dacă ochii mei ar putea fi înţeleşi atunci când vor să-ţi vorbească, poate ai înţelege că nu vor decât un sărut. Atât de scurt, incât să-mi acopere supus singurătatea. Atât de infim, încât să fie replica fidelă a intimităţii. Atât de ieftin, încât să-mi pot procura o doză la fiecare sfert de oră. Şi atât de tăcut, încât să-mi răsune pe buze până la sfârşitul vieţii mele deja compromise.

"You look a lot like my next boyfriend" :)

   Sunt zile in care nu mai crezi. In care se termina totul. Desi, in adancul sufletului, stii ca totul va reincepe a doua zi. Sunt zile in care te pierzi pur si simplu. In ochi, detalii, sentimente sau cuvinte. Cand te abati de la sens si cauti un consens. In favoarea unui nonsens... Sunt momentele tale de liniste-n restriste. Si te abati de la tine insuti si te-ntrebi, ca-n cantec, "De ce dracu'  toate astea?!"
   Ca sa ajungi la zilele alea minunate in care durerea capata un chip bine definit si un motiv de a-ti merita lacrimile. Se gaseste cate un moment izolat. Unul singur. Care sa-ti rasplateasca toate nereusitele trecute... Uneori nu se gasete chiar decorul perfect sau persoana potrivita... Dar se nimereste tocmai doza de adrenalina prescrisa de catre demiurg ca sa te scoata din apatie si sa te readuca in vechile simtiri.
   Se intampla ca un sarut sa iti aduca inapoi cheful de viata si speranta nu demult pierduta. Se intampla ca o pereche de ochi sa se abata pe deasupra ta si o pereche de buze sa ti se lipeasca de frunte, soptindu-ti nimicuri atat de dulci, incat parca le-ai trece cu vederea inutilitatea. Incat parca te-ai increde in ele. Incat parca ai face un pact cu Diavolul, ca sa traiesti intr-o minciuna care sa te poata pune pe picioare...
   Sunt atatea luni de-a lungul carora am renuntat sa sper. Erau notpi in care imi proiectam viitorul pe o panza de pe un sevalet. Si, cum nu am deloc talent la desen, sevaletul se umplea de nonculori, combinate intr-o partitura sumbra... Problemele mele deveneau capuse pe albul vietii. Ii sugeau sangele, se hraneau din ea si planuiau sa o puna la pamant... Imi proiectam un viitor sumbru. Nu ma mai asteptam la nimic. Nu ma mai asteptam la brate. Ochi. Buze. Soapte. Ma asteptam la singuratate.
   Categoric nu ma asteptam la o padure. La un amic. La un sarut. La o dupa-amiaza. Culmea e ca nu intelege. Si nici eu. Dar pentru prima oara, in multe luni, m-am trezit zambind. Si m-am gandit sa-i multumes pentru asta. Chiar daca am platit fericirea asta vremelnica printr-o lacrima. Numai una..
   El nu va intelege de ce am gasit de cuviinta sa plang. Nu va intelege ca nu ma asteptam sa gasesc reactia aia chimica aproape de mine, dupa ce o cautasem pe tot cuprinsul tarii... Nu va intelege ca am avut un moment de slabiciune in care mi-am pus 3/4 din toata increderea intr-o cauza complet necunoscuta. Nu va intelege ca ii multumesc pentru ca m-a readus la viata dupa un colaps emotional in care am zacut timp de mai bine de 3/4 de an...

   Pentru un singur moment din toata suita de senzatii traite cu el, as fi in stare sa lupt pana cand va ceda. Dar nu sutn convinsa ca mai am resurse suficiente... Poate ca nu m-ar crede daca i-as spune ca nu am mai trait asemenea senzatii langa nimeni... Ca nu mi s-a mai intamplat sa simt ca imi gasesc locul atat de repede langa cineva pe care nici macar nu il cunosc... Dar stiu ca ma grabesc sa pun cu negru pe alb toate astea... Mai bine as astepta sa se cristalizeze pe inca o foaie de suflet... Sa pun turnesol pe ganduri pana cand se va arata daca au caracter acid sau bazic... Daca ustura sau vindeca...
   Dar aleg sa le pun acum. Pentru ca nici nu pierd, nici nu castig nimic. As lupta, pe bune. Sa fiu martira unei cauze pierdute. Dar macar sa stiu ca incerc pana cand mi se pune in soarta inca o cruce greu de dus pe dealul fara de sfarsit...
   Dar nu o sa lupt. De data asta nu. Pentru ca se pare ca am pierdut din start. Si jur ca daca voi lupta ma voi mai pierde o data. Voi perpetua intr-o greseala sordida si sortita faramitarii sufletului meu deja fragmentat in vesnicii injumatatite... Nu voi lupta pentru ceva in care cred. Ma voi adanci in aceleasi vise care mi-au dat putere de fiecare data. Imi voi visa un viitor frumos. Voi visa la momente ca asta...
   Si voi visa un baiat mai dispus sa traiasca astfel de momente alaturi de mine. E gresit sa cred ca a fost bine? Ca era o poveste ce merita sa continue? Nu. Insa tot nu voi lupta. Voi visa la vremea mea. Care sunt sigura ca va veni, desi nu odata cu el.  Nu voi lupta. Voi visa la lupte pe care nu indraznesc sa le port.
   Condamna-ma. Dar nu uita niciodata cat bine-ai pus in raul pe care mi l-ai facut.

Blanc

   Si ca sa fim intelesi, nu se mai poate asa.
   L-am inghesuit intre patru pereti, am schimbat yalele si am zavorat fersetrele in speranta ca nu va mai iesi de acolo. Nu e genul care sa se bata ca sa se elibereze. Pur si simplu aluneca pe dedesubt. Patrunde acolo unde e prea stramt pentru intreaga mea fiinta. Eram in stare sa il zavorasc si in lanturi, doar sa nu mai scape. Doar sa nu ma impiedice de data asta...
  Sa nu ma impiedice sa alunec pe podeaua umeda si sa zac inconstienta, brutal de atrasa de viziunea unei reincarnari iminente. Sa nu ma impiedice sa ma invinovatesc lent, in subconstient, de o letargie sora cu moartea. Sa nu ma impiedice sa-mi imprastii respiratia intre Dumnezeu si neamul meu. Sa nu ma alunge de unde ma trage pumnalul ascutit. Sa mor? Nu. Sa adorm o vreme. Cu durere care sa nu ma lase sa visez. Mi-e frica sa mai visez aceiasi oameni morti care ma cheama catre ei. Nopti la rand m-am plimbat fara voia mea prin cimitire populate de oseminte dezgolite de tarana, pe alei imprejumuite cu marmura alba, sculptata identic, intr-o armata de cruci demonice, care ranjeau impaciuitor la granita dintre sminteala si vis. Nu le pasa daca ma mai trezeam sau nu... Dar mie da. Nopti la rand, m-am luptat cu niste proiectii diabolice ale subconstientului, care ma secau de viata din ce in ce. Ma trezeau epuizata si gata sa parasesc definitiv lupta. Ma trezeau gata sa vad lumea la fel de populata de maduva putreda ca si cimitirele pe care le colindam involuntar.
   Si mi-era din ce in ce mai frica. Slabita, fara prea multi prieteni, cum pierdeam oxigen din fiecare moment de respiro, asa mi se parea ca pierd sange la fiecare vis. De parca un Maestru al Jocului ar fi trasat o harta a lumii mele din vis si ma obliga sa strabat in fiecare noapte un alt traseu, legat de cel precedent printr-un fir al Ariadnei dureros trasat... Parca pe zi ce trece, completam cu propriul sange un simbol satanic pe un pamant virtual, rasarit din oase. Si nu ma mai recunosteam. Pierdeam din mine si castigam din altii. Parca facusem un pact dezavantajos cu Diavolul. Sa pot sa le intru altora pe sub piele si sa ii inteleg ca pe mine insami, in schimbul unei dualitati mistuitoare, care sa-mi arda subconstientul seara de seara, cu o regularitate mecanica, studiata... Preferam sa raman izolata. Sa nu cunosc nicio taina adanca a niciunui prieten. Si sa-mi visez, in schimb, o viata ideala. Sa nu ma chinui si-n cosmar cu o viata care nu-i a mea, cum fac si pe timp de zi...
   Parca rezistam cu indarjire unui cosmar diurn ce se prelungea de-a lungul unor clipe menite reflexului, inconstientului. De-aia imi zavorasem si incatusasem subconstientul. Ca sa ma lase. Sa nu ma opreasca si de data asta. Sa ma lase sa intru intr-o coma atat de profunda, incat nici lacrimile celor din jur sa nu se mai auda. Cautam un loc unde sa pic, sa cad aproape pentru o vesnicie. O vesnicie scurta. O vesnicie dramuita de un somn fara griji.
   Si mi-am ales un loc bun.
   "Curata campul, sa aiba loc sa aterizeze ingerii." spunea Nichita Stanescu.
   Eu am curatat un asternut si l-am pus pe pat. Te-am chemat langa mine. Si am asezat lama unui cutit alaturi, indreptata cu varful catre mine. Te-am avzut acolo si nu am putut rezista. Acalmia ma surzea. Simteam vidul ala care imi colora privirea pe dinauntru, cand inchideam ochii. Vidul ala care-mi strangea toracele ca-ntr-un corset si ma lega de maini si de picioare, asa incat sa nu mai pot sa ma zbat, si sa cad acolo unde mi-e dat. Fara sa-mi aleg pozitia sau momentul. Simteam vidul ala care se strangea asemeni ghipsului, intarindu-se pe mine si zbarcindu-mi fiecare centimetru de piele. Simteam cum mi se face somn. Si plumbul subit al asternutului de matase ma chema, ca un psalm cantat de vocile din vis, de care nu mi-era niciodata dor... Senzatia aia de asfixiere, de cand ma urmareau blesteme prin vis, se repeta si in timp real. Era delirul. Lesinul. Voluptatea chemarii. Senzatia atemporalului. Lumina unei alte vieti. Bataia incordata a inimii. Pulsatia diserata a creierului ce plutea dispersata in aerul dintre noi. Batea cu indarjire. Gata sa ma sparga, sa ma strapunga. Lesinul... Adineaori era o lama indreptata spre mine. Acum nu mai vad nimic...
   Si cad. Ca-n vis, peste sicrie, peste oameni, peste cruci. Cad, cu el langa mine. Desi in plin lesin si in cadere libera, tot reusesc sa ma intreb ce face. Ma salveaza? Sau asteapta sa vada cum picura din mine? Asteapta sa-mi puna giulgiul asternutului neprihanit pe deasupra coastelor strapunse de ascutisul vietii?... Macar de as fi apucat sa-i simt unghiile in mine. Infipte in carne, in scalp, in brate... Macar daca apucam sa ma lipesc atat de strans de el, incat sa-i pot simti vibratiile corzilor vocale tremurandu-mi pe firele de par...
   Si, deodata, nu  am mai simtit nimic. Poate ca ma salvase. Dar nu aveam de unde sti. Pentru ca atunci cand m-am trezit, nu mai era langa mine si totul arata asa cum imi inchipuiam Lumea de Dincolo. Doar cu mine si lipsita de el.


   Era un ricoseu al sortii la care nu m-am asteptat niciodata. Surzeau in mine reverberatiile destinului atins de degete straine, ca un diapazon inclinat catre distrugere. Firul vietii mele se asemanase mereu cu un pendul, care gravita in mod misterios intre viata si moarte, ramanand mereu suspendat la limita. Insa acum parca se dereglase. Inclina catre viata cu o vioiciune care mi-a dat de gandit. Ma intalnisem cu un zid de care nu puteam trece. Ma intalnisem cu iubirea care ameninta sa nu treaca odata cu viata. Si asta ma inspaimanta mai mult decat craniile lucii care ma torturau cu reflexele lor de fildes lucrat de maini pagane...