Şerbet de-a fi sau a nu fi

   Am ajuns la o vârstă la care îmi fac alte jucării. Sfâşii pluşul de la himere rămase din relaţii niciodată de cicatrizat. Bag cuţitul în jucării şi plâng, cu sângele lor alb şi sintetic, câlţi prinşi între degetele totuşi vii. Adorm cu gândul mort, cum rar se-ntâmplă să rămână gol, ca o foaie de-nceput, poate-mi dă şansa să o iau de la capăt, dar nu. Îşi bate joc, a doua zi mă scutură de umăr şi-mi rânjeşte-ncetişor, după ce mă vede trează: "Du-te-napoi, eu cred, eu sper, eu aş putea, eu vreau, eu simt şi aş avea...". De ce niciodată nu ştie? Mă trezeşte-n ipoteze şi m-adoarme-ntre proteze de sinapse şi speranţe, că pe-ale mereu le amputează timpul când îşi amintească să mai treacă. Şi cică timpul le vindecă pe toate. Halal. Pe ale mele le sterilizează, parcă-s în incubator, mă vindecă şi totuşi mă ţine departe, am boala oaselor de sticlă, mă sparg de prima oară de când mă frământ.
   Nu am o vârstă, dar am învăţat ceva. Am învăţat acum că tot ce mişcă-n mine-i compromis. Am învăţat că foaia cu care sunt tentată să-mi tai venele e singura pe care pot să pun capul la sfârşitul zilei, când totu-n mine intră-n moarte clinică. Ştiu că trebuie să scriu. Ştiu că pot să iubesc, dar nu am când. Îmi împart viaţa între moarte şi somn. De una singură îmi adorm fricile, numai eu n-adorm.
   Copii, eu n-am o vârstă. Nu cer respect şi-ntâietate. Eu umblu printre manechine, pipăi suflete vrac, cântăresc substanţă şi iau forma aerului pe care îl respir. Nu am volum propriu, ocup doar spaţiul care mi se pune la dispoziţie. Îţi mănânc din palmă, te-alung şi mă-ntorc pe genunchi. Îmi dai pâine şi apă şi-mi pui la dispoziţie celula. Şi-aşa mă nasc din tine. Concep ţesuturi, împânzesc organe şi te-acopăr cu o piele groasă. Atât de groasă, cât să nu simţi când muşc din tine cu patos. Sunt şi tu, şi eu. Niciodată defazat. Tot timpul în asentiment. Tot timpul simultan.
   Copii, eu am intenţionat să-mi iau din zile. Dar nu mi le mai dă nimeni înapoi. Aşa că-ntind de ele ca de plastic topit şi mă năclăiesc pe muşchi de secunde-anchilozate. Simt crampe-n muşchi şi ştiu atunci că-i miezul nopţii. Copii, să nu ajungeţi vreodată să căraţi pastile-n suflet şi antibiotice-n creier. Că dacă le administrezi regulat, ajungi imun. Nu mai simţi boală, dar nici uşurarea vindecării.
   Copii, să nu plecaţi privirea. Viaţa nu se termină niciodată când vrea ea. Nici când vrem noi. Că de-aia-i viaţă. Să surprindă. Să nu regretaţi clipe, că nu le mai primiţi înapoi. Greşeşti, ai şansa să te-ndrepţi. Te bucuri, te-aşteaptă fericire şi mai mare. Să nu vă doriţi să creşteţi. Că nu o să mai zâmbiţi curat. Cu ţigara-n colţul gurii, e ori pătat de tutun, ori ruinat de viciu, ori murdăriţi filtrul de ruj, ori zâmbetul de morbid.
   Copii, toţi plecăm odată. Eu plec acum dintre voi, v-am vorbit de la egal la egal. Dar e timpul să cresc şi doare când se-ntind oasele şi când te-nalţi. Vă ştiu pe fiecare-n parte, în parte am simţit ce simţiţi voi acum. Am un trup în care să mă-nchid şi-o chilie-n care să mă-nchid, sfântă până-n Sâmbăta Mare, când mi-e schimbarea la faţă şi mă fac drac, mă torc pe sub uşă din sfinţenie şi nu mă mai văd chiar uşă de biserică, doar nu mi-e locul acolo. Viaţa nu e ce ni se pare nouă, e ceea ce nu ajungem să cunoaştem. Avem o promisiune grea care ne călăuzeşte până la sfârşit, şi-acolo ne e cunoaşterea. Ştii cum e aia? Urâtul are o mie de feţe, pe când frumosul are una singură. D-aia-mi ţin mereu singură de urât, niciodată nu dau pe ochi frumoşi singurătatea, că eu nu cred în frumos.
  Mă-nsumez în atâtea împărţiri, că nu-mi văd restul. Ce-mi rămâne după ce mă dau vouă mi-ajunge de pe azi pe mâine şi mâine mai văd ce mai găsesc prin buzunare peticite, s-o duc aşa de la cap la coadă. Vreau să-i văd cum stau în cap pentru o coadă de cal. De păr roşcat şi de carne care nu se vinde la kilogram. Ia să vă văd, vă-nghesuiţi şi-acolo unde nu-i gratis? Sunt aici să vă plătesc eforturile.
   Copii, să nu faceţi ca mine. Ce-a fost ieri, nu mai e mâine.

Sentinţă

   Azi scriu din nou. Ce ar putea să mă aducă înapoi printre cuvinte, când am căzut în prozaic şi am ţinut cu timpul, fără să mă mai obosesc să-i neg ireversibilitatea? Ce ar putea să mă încredinţeze că mă mai primesc printre ele, că nu se ascund acum? Într-adevăr, uneori mi-e greu să le găsesc. Ne-am pierdut reciproc...
   O să încep simplu: aş fi vrut să iubesc. Candidat am găsit. Însă nu mai găsesc în mine puterea de a o lua de la început. Fetiţa aia pe care o ştiam a crescut. Şi-ar cimenta golul din stomac cu fluturi asortaţi cu membrana de care e căptuşit, dar vidul alege mai degrabă să se hrănească cu zilele celui ce mi se alatură. Un sărut pe frunte, o şuviţă răvăşită copilăreşte, palmele lui puse drasupra privirii mele în gol nu mă mai ating. Am murit o dată. Şi nu mai am vieţi de risipit. Mă aşteptam să mi le dea el. Să lase de la el un an, o picătură de sânge, să-mi facă o transfuzie cu apă vie şi apă moartă şi să-mi crucifice sufletul pe trup cu cele trei smicele de măr prevăzute de acel basm al fiinţei mele neterminate.
   Încerc să-mi clădesc un trup puternic, casă portativă a unui şarpe cu ochi verzi care se crede suflet. Asemeni lui Icar, termin şi-mi contemplu de sus templul ăsta fragil, adăpost de moarte şi morbiditate. Nu reuşesc să mă mai întorc la vreo bază aşa că-mi pun pe tâmple aripi de ceară pe care mi le modelează o căldură venită de departe. Şi se desprind de lobii urechii, în care rezonează încă fiorii ultimului sărut, pleacă de capul lor şi mă lasă să mi-l pierd pe al meu în cădere liberă. O secundă pare alta. Timpul se dilată şi eu nu mai ajung la bazele creaţiei. Mistificată, atemporală, uit să mai ajung la mine şi o bornă kilometrică mă anunţă c-am căzut în el.
   Dar nu vreau. Nu-i o cutie de rezonanţă propice viselor mele nedestăinuite... Vreau să tai lianele care-mi leaga carnea de carne si osul de frumos, mlădiţele care-mi vascularizează fiinţa de prisos. Vreau să adorm odată şi să nu mă mai trezesc. Opera să-mi rămâna neterminată şi să ma definesc om postum. Acum vreau să fiu apă. Aer. Foc care-l străbate odată înainte să se prefacă-n fum şi să părăsească lumea. Vreau să fiu vânt, gaz, vânătă, străvezie, slabă, ruptă. Şi după ce mor vreau să ma văd de sus umanizată. Dar nu aş mai putea să fiu Icar. Sufletul nu-mi cade din cer- pomană nesăţioasă pentru trupuri carnivore, împrăştiate, oarbe. Sufletul nu mi-l ia nimeni. Trupul mi-l înghite pământul. Se luptă pentru el vulturi, carii, prădători. Dinspre partea mea, li-l las moştenire, în consens nescris.
   Tot ce vreau e să iubesc. Nu pot acum. Voi putea odată. Acum singurătatea pare soluţia optimă. Parcă-mi place să fiu cu mine şi să mă-ntreb de ce nu găsesc ecou în sufletele în care bat, prieteneşte, ca în diapazoane stridente în liniştea unei capele înalte. Parcă mi-e uşor să mă resemnez şi să mor noapte de noapte. În vis. Să mă întorc apoi la viaţă şi să aştept să mor din nou. De ce trăiesc, la urma urmei? Dacă Dumnezeu nu admite sinucigaşi, de ce nu m-a cenzurat înainte să văd lumina tiparului? Fie-mi iertate greşelile, dar aspiraţiile îmi atinseseră apogeul când ceilalţi m-au dărâmat şi acum începe declinul. În regres, merg de-andoaselea, dreaptă, inutilă verticalitate în calea unui destin căruia i-am întors deja spatele. E doar o chestiune de timp până când raţiunea mea va naşte monştri atât de puternici, încât or să mă sperie de moarte. Singurul regret e că voi fi împământată păgân, niciun preot nu stă să-şi bată capul cu motive, oricât de pertinente. Scriptura nu  a lăsat cale de mijloc. Ori eşti după lege, ori împotriva ei. Celor îndepărtaţi, nelinişte veşnică. Măcar aşa voi vedea cu sufletul ceea ce ochilor le e imposibil să vadă. Prinsă, după legendă, la pragul dintre moarte şi-altă moarte, o să scot capul în lume, nevăzută, aşa cum mi-e dorinţa şi voi purta o cruce cu braţe şi entru aripile care mi-au căzut. Şi viaţa-i o moarte, mai senină decât cealaltă, promisă din eter...
   Dar nu o să mor. Şi mă macină gândul că pe lumea asta nu e loc şi pentru mine. Unde-i cenzura, Doamne? Dă-mi cenzura transcendentă şi lasă-mă să urc până la Tine, fie că n-am cale de întors. Ştiu. Ştiu că nu ştiu. D-aia, poate, nici nu mi-e dat să fiu.