De ce nu te-ntorci...? (Fragment)

   Încearcă să scrii pe uscat.
   După ce muza ta ciungă-a murit înecată.
   Încearcă să respiri aer curat,
   când restul vieţii tale a murit intoxicată.
   Încearcă să te uiţi spre ea,
   când ea se uită cu ochi goi şi orbi la tine.
   Încearcă să te scuzi în faţa ei,
   când ea-şi înghite vocea în suspine.
   Încearcă să treci peste-un trup, fără păsare,
   când ea, pere-se, ţi-a stat doar cu sufletu-n cale.
   Încearcă să-i arunci cu ţărână în ochi,
   când ţărâna a prins-o la timp când cădea.
   Era devreme când destinul ţi-a dat-o pe mână,
   nu ai ştiut cum să priveşti mai adânc în ochi.
   Însă acum e tocmai timpul să-i oferi
   viitorul pe care-l visa când pentru tine era devreme să-ţi revii din vis.
   Atunci e-acum.
   (...)

"Pentru totdeauna"

   - Nu va mai rasari pentru noi, dragule...

   - Atunci hai undeva unde nu se va mai revolta din nimic.

   - Dar n-a fost nimic. Ne arata ca ne-a trecut vremea. El nu mai rasare, ca noi sa nu mai apunem... Te-ai gandit vreodata ca poate ne tine partea?

   - Nu-mi pasa. Pentru totdeauna e si maine, nu crezi?

   - Pentru totdeauna e pana ne trecem...

   - Mai vrei sa plecam?

   - O sa fim altfel acolo?

   - O sa fim noi.

   - Peste tot?

   - Mereu.

   - Nu promite ceea ce nu poti stapani. Ai tu certitudinea zilei de maine? Esti tu stapan pe propriile decizii? Esti tu suficient de om incat sa tii piept tentatiilor? Maine poate sa fie altfel, nu iti desenezi tu destinul. Daca pleci, si apoi imi spui ca asa a fost sa fie, va mai avea oare rost sa te santajez cu conditia noastra actuala? Ce valoare va avea atunci pentru tine sintagma "pentru totdeauna"?... O sa-mi spui ca, la vremea aia, insemnam totul, pentru o perioada groaznic de prost delimitata si definita, care aducea vag cu un "totdeauna" atemporal. Dar nu cu unul real. Nu cu adevaratul sens al cuvantului. O sa fiu tragic de "perfect compusa" in viata ta. Totul se va rezuma la ce a fost. Ce s-a spus. Ce s-a dus.

   - Nu promit ca iti voi fi alaturi pentru totdeauna. Pentru ca timpul nu curge la fel la amandoi. Nici determinarea. Tu spui ca vrei sa fie ca la carte. Totul. Ca la carte vei si uita cat iti doreai sa fie totul pentru totdeauna. Imi vei spune ca eu sunt cel care a denaturat sensul cuvantului, manipuland notiunea in propria-i favoare. Vei rasatalmaci totul astfel incat notiunea ta pentru "totdeauna" sa scape nepatata, iar a mea sa se scurga in neant, ca si cand ar fi fost proscrisa, nu promisa. Pentru ca asa suntem noi facuti. Unul pentru celalalt. Eu sa promit, tu sa calci. Eu sa repar, tu sa renegi. Eu sa sterg, tu sa dezvolti. Eu sa vin, tu sa pleci. Tu sa apari, eu sa te strang in brate.

   - De ceva vreme, ai inceput sa pleci. Unde te duci?

   - Oriunde pot sa-mi dau seama ca nu esti acolo. Ca sa te pretuiesc mai mult. Si sa las distanta sa-mi descante angoasele. Sa indulceasca revederea. Sa lungeasca imbratisarea.

   - Intotdeauna vrei sa vii inapoi?

   - Nu intotdeauna. Oricand imi vine sa respir. Ca "intotdeauna" nu-i la fel pentru amandoi. E mica ta portita spre santajul sentimental.

   - Si cand vii, ce simti?

   - Ca nu am mai fost niciodata acolo...

   - Soarele nu va mai rasari pentru noi, dragule...

   - Atata timp cat ma voi trezi dimineata pe o fata de perna alba, cu parul rasfirat in oglinda de alaturi, cu plapuma cazuta pe covor, cu cearsaful mototolit sub mine, cu mainile indoite pe coapsele tale si cu pulsul tau vascularizandu-mi genele, nu-mi va pasa. Pentru mine asa arata vesnicia. Nu-mi pasa daca ma iubesti. Conteaza ca eu te iubesc. Nu-mi pasa pe cati vei vrea, daca eu te vreau numai pe tine. Si mi-e de ajuns sa te sorb cate o seara pe zi, intreaga, a mea, adormita, ca sa nu-mi mai pese ca in restul timpului te au toti ceilalti. Daca vreodata vei hotari sa pleci, eu iti las cheia de la apartamentul meu. Sa te intorci in fiecare seara sa dormi la mine. Promit sa nu-ti fac niciun rau. Doar sa te privesc cand dormi. Si sa te las sa pleci incotro vrei tu, a doua zi, dimineata...

Ce-avem de pierdut?

   Iartă-mă.
   Adună-mă.
   Culege-mă. Adulmecă-mă. Alungă-mă.
   Aruncă-mă.
   Ascultă-mă.
   Iartă.
   Culege. Împrăştie. Iubeşte.
   Taie polenul de pe genele mele încruntate.
   Culege inflorescenţele ochilor mei vii.
   Adulmecă viaţa când mă ţii de mână
   şi părul mi se veştejeşte pe pat.
   Adună un câmp de vorbe ca mine
   şi aţă cu ani ca să ne legi.
   Iartă doar timpul că trece
   şi trece, şi vară, şi iarnă
   şi ne transformă în duşmani.
   Găseşte puterea să rupi ce ne învrăjbeşte,
   să coşi ce ne desparte,
   să zbori ce ne rupe,
   să ai ce ne are...
   Găseşte puterea să te-ntorci când te-alung,
   să clipeşti când plâng,
   să mă ţii când râd.
   Adună un an de sentimente ca mine,
   un fir de păr de al meu.
   Şi-nchide ochii când stai lângă mine,
   ca să mă pierzi într-un colţ de unde să ştii să mă iei,
   să mă găseşti.
   Şi când stai pe marginea patului, iar eu dorm,
   ai răbdare.
   Va trece. Şi somnul, şi vremea noastră.
   Găseşte puterea să mă chemi când îţi va fi rău,
   ca să coagulez sângele care va curge din tine
   când mă voi rupe.
   Găseşte voinţa să plângi când nu mă vei mai avea,
   că şi eu plâng noapte de noapte,
   ca să nu-mi pierd viaţa în lacrimi
   când vei pleca.
   Când nu mă vezi şi eu nu vorbesc,
   ascultă-mă.
   Poate că te chem mai spre mine.
   Când eu nu dorm şi tu stai sprijinit pe gânduri,
   suflă.
   Şi voi pica veşnic în graţia ta.
   Şi când capul îl ridic de pe pernă,
   o dată dintr-o mie eşti aici.
   Taie-mi firul de păr care mă leagă de via-ă.
   Culege-mi degetul cu care mă mai reazem de pat.
   Pune-mi palma pe umăr şi mângâie-mi
   clavicula plânsă.
   Mai sus, spre pomeţi. Apoi caută-mi ochii.
   Şterge-mi lacrima.
   Pune-mi geană pe geană.
   Culcă-mă pe spate. Împreunează-ţi mâinile cu ale mele
   pe piept.
   Deschide ochii şi nu plânge.
   E timp să mă-nvii. Să mai speri. Să mă mai ţii.
   Dar, mai întâi, ai răbdare să treacă.
   O zi, o moarte, un an.
   La urma urmei, ce-avem de pierdut?
   O viaţă.

Raspuns la post-restant

   Si cand a intors spatele, s-ar fi asteptat ca el sa fi plecat deja. Ea si-a dezamorsat furia ce statea pe cale sa ii faramiteze trupul si sa-l imparta in mod egal miilor de zari... El se uita in urma si o vedea aruncand pas dupa pas pe trotuar. Usor, ii parea lui. Dar nu vedea lupta ce se dadea in ea la fiecare miscare. Ceva ii spunea sa revina. Altceva o trimitea pe lumea cealalta, a vietii fara nimic. Ii ardeau buzele, pe fata. Pe ceafa, o ardeau ochii lui.

   Ca o cicatrice care ii tinea lipiti unul de celalalt, chiar si dupa ce firul vietii comune s-a rupt. Pe ea o ardea, Pe el il durea arsura ei.

   S-a rupt viata in doua. Pentru a nu stiu cata oara. Si el pleca, simtea si ea cum se ingusteaza trotuarul, cum face lumea carare, cum il lasa toti sa plece de langa ea. De ce nu il tineau? Nu stiau ca ea nu are destul curaj incat sa-l mai prinda de mana? Asa a plecat. Asa si-au intors spatele. Asa vor muri. Ea va muri singura. Ii e frica. Sa nu fie chiar asa... Cum sa nu o tina nimeni de mana, cand convulsiile ii vor usca sufletul de viata si cand broboanele de sudoare de pe frunte ii vor rupe filmul vietii derulat intr-o secunda pe sub pleoapele insangerate...? Cum sa nu o ia nimeni in brate dupa ce inima ei va fi incetat sa bata...? Cum sa nu incerce un suflet sa dea de la el o suflare ca sa o incalzeasca, atunci cand ea se va fi racit...?

   Ii era frica. Sa moara uitata de lume. Uitata de el. Pentru ca l-a lasat sa plece. Pentru ca si-a gasit pe altul. Pentru ca se cauta si nu-si gasea locul. Pentru ca nu-l iubise, dar il iubea. Pentru ca voia pe altul, in timp ce il cauta pe el. Pentru ca nu stiuse ce-si dorea...

   Isi proiecta ultimul drum. Pe care el nu avea sa-l stie. Accidente crunte. Rezerve de spital... El nu avea sa stie. Avea sa o mai caute. Sa se intoarca la ai ei. Si sa afle ca ea plecase sa se caute pe sine intr-un alt cuvant. Si sa-l caute el pe un drum mai lung. A facut un ocol pe deasupra lui, l-a studiat inca putin, i-a mai vegheat somnul, i-a stapanit furia oarba, i-a redat sensul, i-a dat puterea sa se indragosteasca din nou... El nu stia ca ea nu mai traia. Poate ai ei au fost vagi. Poate ca se refereau la altceva. Poate ca plecase departe, ca sa-l uite.

   Dar nu. Ea l-a ajutat sa iubeasca din nou. Ea i-a ars amintirile. I-a smuls imaginea lor, sarutandu-se pe marginea unei rape, cand vantul le trecea pe langa buze... Insa el s-a impotrivit. Si a plecat sa o caute. Sa fie sigur ca ea nu mai simte nimic, inainte sa se avante intr-alta calatorie catre centrul pamantului, dupa atatia ani de repaos...

   Ea murise de ani buni. El era prea batran ca sa isi mai poata reveni. Asteptase 20 de ani. Sa-si faca curaj sa mai plece in cautarea iubirii... Si atunci si-a amintit de seara aia. Cand ea i-a spus ca ii e frica sa moara singura. Ca ii era frica de neant. Ca voia sa simta ca cineva incearca sa o traga inapoi in lumea noastra, cand pasul se va largi spre lumea umbrelor. Ca cineva se va lupta, alaturi de ea, pentru viata pe care nu a trait-o cum si-ar fi dorit... Ii fusese frica sa se desparta de ei toti...

   Si el nu a crezut-o. Credea ca o va astepta o zi. O saptamana. O luna. Poate un an. Dar niciodata nu s-ar fi pus chezas in afacerea asta a vietii... Nu ar fi banuit vreodata ca atunci cand ii va vorbi, ea va fi in pura incapacitate de a-i raspunde... S-a culcat la linistea inimii ei, care batea slab, undeva, sub el, incalzindu-i mana pornita spre adancuri, ca sa o scoata din intuneric si sa o invie la lumina... Ii batea inima... Sau era a lui, oprita in clipa in care nu a mai batut langa a ei...

   Ar fi vrut sa-i fi spus totul la timp. Sa nu o invinovateasca pentru ca a avut indrazneala de a fugi, speriata, de langa el. Acum stia ca a plecat trista ca i-a paraginit destinul. Si-i parea rau ca nici macar acolo unde s-a dus nu se putea odihni, de vacarmul amintirilor care nu se sting nici dupa ce sufletul inceteaza sa se zbantuie prin lumea lor...

   Nu era vina nimanui ca ei s-au vazut. Era vina lui ca a plecat in ziua aia, atat de devreme si, totusi, atat de tarziu. Pentru ei era sfarsitul. Pentru ea, era urmarea care o ducea intr-acolo unde plecase. El inca o mai cauta. Nu voia sa accepte faptul ca nu mai putea sa-i arda alaturi. Dar nici nu putea sa o urmeze. Trebuia sa aiba curajul sa il doara pana in momentul in care ea va considera canonul ca fiind dus la indeplinire si-l va chema din nou langa ea.

   Era atat de senin... Poate ca ea era fericita sa il vada pentru ultima oara aproape de ce mai ramasese din umbra ei pamanteasca... Era cald. Si batea vantul, adiind printre buzele lor, ca-n ziua cand au fost, o data, fericiti. Fusese atat de tanara... Oare acum... mai arata la fel...?