Ce-avem de pierdut?

   Iartă-mă.
   Adună-mă.
   Culege-mă. Adulmecă-mă. Alungă-mă.
   Aruncă-mă.
   Ascultă-mă.
   Iartă.
   Culege. Împrăştie. Iubeşte.
   Taie polenul de pe genele mele încruntate.
   Culege inflorescenţele ochilor mei vii.
   Adulmecă viaţa când mă ţii de mână
   şi părul mi se veştejeşte pe pat.
   Adună un câmp de vorbe ca mine
   şi aţă cu ani ca să ne legi.
   Iartă doar timpul că trece
   şi trece, şi vară, şi iarnă
   şi ne transformă în duşmani.
   Găseşte puterea să rupi ce ne învrăjbeşte,
   să coşi ce ne desparte,
   să zbori ce ne rupe,
   să ai ce ne are...
   Găseşte puterea să te-ntorci când te-alung,
   să clipeşti când plâng,
   să mă ţii când râd.
   Adună un an de sentimente ca mine,
   un fir de păr de al meu.
   Şi-nchide ochii când stai lângă mine,
   ca să mă pierzi într-un colţ de unde să ştii să mă iei,
   să mă găseşti.
   Şi când stai pe marginea patului, iar eu dorm,
   ai răbdare.
   Va trece. Şi somnul, şi vremea noastră.
   Găseşte puterea să mă chemi când îţi va fi rău,
   ca să coagulez sângele care va curge din tine
   când mă voi rupe.
   Găseşte voinţa să plângi când nu mă vei mai avea,
   că şi eu plâng noapte de noapte,
   ca să nu-mi pierd viaţa în lacrimi
   când vei pleca.
   Când nu mă vezi şi eu nu vorbesc,
   ascultă-mă.
   Poate că te chem mai spre mine.
   Când eu nu dorm şi tu stai sprijinit pe gânduri,
   suflă.
   Şi voi pica veşnic în graţia ta.
   Şi când capul îl ridic de pe pernă,
   o dată dintr-o mie eşti aici.
   Taie-mi firul de păr care mă leagă de via-ă.
   Culege-mi degetul cu care mă mai reazem de pat.
   Pune-mi palma pe umăr şi mângâie-mi
   clavicula plânsă.
   Mai sus, spre pomeţi. Apoi caută-mi ochii.
   Şterge-mi lacrima.
   Pune-mi geană pe geană.
   Culcă-mă pe spate. Împreunează-ţi mâinile cu ale mele
   pe piept.
   Deschide ochii şi nu plânge.
   E timp să mă-nvii. Să mai speri. Să mă mai ţii.
   Dar, mai întâi, ai răbdare să treacă.
   O zi, o moarte, un an.
   La urma urmei, ce-avem de pierdut?
   O viaţă.