Da,da! E Renasterea mea!

 De ceva timp...Ma paste ideea mortii...E greu de crezut ca la varsta mea conteaza ceva mai mult decat ideea de a trai din plin momentul...

 Dar da...Ma obsedeaza ideea ca,intr-o zi,voi disparea de pe fata pamantului,devenind o irecuperabila bucata de pamant...

 Ma mai obsedeaza si ideea de a ma grabi sa fac ceva durabil,care nu se va sterge dupa disparitia mea...

 Ma gandeam...Oare de ce suntem noi lasati in viata?...Ca sa suspinam mai tarziu dupa ea,cand deja nu vom mai fi si orice urma de regret ca ne-am ratat planurile e zadarnica?...

  Trezindu-ma,ma gandesc ca,odata si-odata...Nu va mai fi la fel...Si ca ma voi trezi prea tarziu,cand negrul m-a invaluit deja,iar eu sunt plecata mult prea departe pentru a mai putea reveni...

 Ma agat disperata de orice clipa frumoasa,facand un chin din a trai din plin momentul...Cate ganduri de genul "Carpe diem" or sa ma mai trazneasca pana sa realizez ca sunt mai mult decat tanara,si ca moartea ma va invinge doar dupa ani greu de numarat,care se vor scurge incet,spre a ma lasa pe mine sa simt ca traiesc?...Poate ca niciodata,cu toate motivele din lume,nu ma voi simti mai optimista...

  In fiecare zi ma trezesc spunandu-mi ca o sa fie mai bine decat ieri...Dar niciodata nu e altfel...Mereu e la fel...Si incep sa ma gandesc daca asemenea ganduri nu se nasc din plictiseala,murind numai in momentul in care se gaseste ceva sa imi distraga atentia?...

 Sunt satula sa ma gandesc la mine...Totusi...Parca nu mai traiesc viata mea,parca am devenit spectator la propria piesa,la propriul film,la propriul concert...Pentru ca,momentan,orice numai viata nu se poate numi starea mea...Cant,ma simt actrita,ma indragostesc si uit de mine...Iar mai tarziu,ma desprind de trupul obosit,care se odihneste,in pat cu visele,si privesc tot ce a fost pana acum,admitand ca mai bine va fi ce va fi...

  Ma roade filozofia:)):))...Groaznica stare...Pentru ca.vorba unei bune prietene,"PROSTUL CEL MAI PROST E PROSTUL ALTERAT DE FILOZOFIE"...E,intr-adevar,grav daca am ajuns sa ma cred nu numai proasta,ci si "filozoafa"...

  Ca spectator la propriu-mi drum prin viata,ma simt ca intr-o sala goala de teatru...Deja s-au spus toate replicile,si un singur spectator intarziat a mai ramas sa suspine dupa vreo actrita intangibila...Eu sunt spectatorul poposit pe treptele salii,suspinand dupa ceea ce pot face,dar imi lipseste energia...

  Ce imi trebuie,oare,sa ma refac?...

  Nimic in mod special...Doamne,cine naiba sa ma-nteleaga!!!!!Daca nici macar eu nu sunt in stare sa fac rost de ceea ce imi face bine...de ceea ce imi trebuie,,,de ceea ce imi poate alunga starea asta...

  Prefer ca unic antidot...visul...si muzica...Ma afund in mine,in strafundurile mintii mele,si ma vad aievea,ca si cum as sta langa mine...Cand sufletul vibreaza,renasc si ies la suprafata cu forte noi...

  Ma ridic din mine,si fug inspre fericire,cu bratele larg deschise,ca o nebuna,cu parul fluturand plin de viata in urma mea,cu pasii apasati de graba fericirii si cu zambetul strapuns de vinovatia regasirii...Da,am reinviat...

  Mi se par secole momentele in care "absentez motivat" din lumea celor intregi la minte...

  Alerg teafara spre scapare...Daca a fi normal inseamna a fi ca ei,prefer sa fiu ca mine...Ceata mea de copii ageri la minte,cu ciudatenii vizibile si cu un comportament energizat de nepasare paseste grava in lumea voastra...Nu suntem ca voi!Sac!Invidiosilor!...Si sa nu care cumva sa ne invinovatiti ca suntem noi insine...Ca ne permitem sa aratam cine suntem,fara a fi orbiti de frica ridicolului,frica aceea care v-a facut pe toti la fel...Va temeti ca,daca aratati cine sunteti,daca sunteti altfel,veti fi izolati de o societatea care nu viseaza sa iasa din tipare?...Va inselati!Viata era nevoie sa mai fie si altfel!Si daca nu se gaseste cineva care indrazneste sa se rupa de realitate si sa arate cum e sa te mantuiesti de cotidian...nu intelege nimeni...nu vrea nimeni...si ramanem la fel...iar si iar...

  Iar eu o iau de la capat,innebunita de o lume prea la fel peste tot...

  Am gasit ce imi trebuie ca sa fiu fericita!O lume care sa inteleaga ce inseamna sa traiesti,care sa ma faca sa nu ma gandesc la moarte prin insasi viata ei...

  Am nevoie de o mica nebunie care sa-mi dovedeasca normalitatea firii mele...Pana atunci,insa,firea mea contagios de altfel va ramane bolnava de nepasare...Si nu e bine...Dar e pe drumul spre vindecare,acum ca stie ce e cu ea...

  Deatainuirile astea in fata monitorului(inca nu m-am invatat cu ele) imi fac la fel de bine ca si cele in fata foii de hartie,de altfel mult mai eficiente si mai...normale pentru mine...Stiu ca niciodata nu o sa fiu ascultata sau citita de ceilalti,dar tot imi face placere sa ma vad scriind intr-una...Mica nebunie congenitala...:)):)):)):))Pasiune inascuta...

 Ce-ar fi sa fim amandoi nebuni?...Si sa ne comportam asa pana toata lumea va vedea cat de bine e?...Sa fim noi insine...Pana la sfarsit...Sa ne stim doar pe noi,sa nu ne pese de ceea ce zic altii...Sa fii acelasi,sa fiu aceeai si sa ne regasim in fiecare miscare?...Pentru ca tot ceea ce face,facem la fel...Tot ce simtim,simtim la unison...Suntem doar doi,dar de ajuns incat sa molipsim o lume intreaga...Dar de ce sa o MOLIPSIM???Mai bine zis...sa o MANTUIM!!!...