vineri, 18 ianuarie 2013

Infinit paralelism

   Trup feminin fertilizat cu invective, blazat și bazat pe revocări ale memoriei. De fum și scânteie. De sus și dinăuntru.
   E sufletul...
   Curtenia cu care acesta face curățenie între oaspeți e ceva de speriat. Și niciodată nu se lasă gol, nici golit.
    De ce e sufletul un apogeu al femininului? Pentru că se regenerează nu din sine însuși, ci din cei care l-au cianurat. Pentru că închide ochii atunci când simte că ar trebui să-i lase-n jos. Și te privește în ochi când îi faci rău. Nu fuge, dar înjunghie telepatic mai greu decât oricine. Pentru că își face rău singur, știind că e unica metodă de a rămâne treaz. Pentru că veghează pe când toate trupurile dorm; și nu se lasă adormit atunci când minte rațiunea că e trează.
   Pentru că doare când îl dezbraci nevrotic și se lasă anesteziat când îl minți blând.
   Pentru că nu capătă sens decât atunci când e analizat independent de orice fenomen sau aspect paralel. El nu e decât singur. Nu există în asocieri. Pentru că plânge înăuntru și dispare înafară. Pentru că nu e de văzut noaptea, în întuneric, radiază energetic doar în plină zi. Că nu se lasă descoperit decât celor care au răbdare să îl caute. Și nu alină atunci când trebuie să mustre, nici nu mustră când ustură, sau cade, se pierde, alunecă. Nu sepretează la meschinării. Se conjugă elementelor asemeni lui, din aceeași sau din cu totul altă mulțime. E o funcție unică, definită pe infinit, cu valori în eter.
    Funcția asta e inversabilă. Și are aplicabilitate în realitatea imediată. Printr-o banală asociere, în sens invers de astă dată, cum sufletul e femeie, poate ar rămâne valabil dcă am recunoaște că și femeia, la rândul ei, e suflet. Cel puțin. Dacă nu chiar însuși sufletul. Nu se amețește cu narcotice nenaturale. Nu funcționează decât pe vise. Cu cât mai autentice, cu atât mai valabile... Nu ați văzut că femeia e păstrată vie dacă i se oferă, din când în când, un minim de reverie, de fantezie, de frenezie, halucinație mijlocie...? Căutătură antiseptică, cuvânt antiinflamator, dorințe fumigene, pase proaste, reveniri în forță... Poate sufletul să se descrie pe sine altfel? Poate femeia să fie alta...?
   Pot să existe unul fără de celălalt? Bărbații care au pierdut pe vreunul pe drum s-au trezit aproape concomitent și fără celălalt. Nicio femeie nu prinde rădăcini acolo unde clima nu e udată cu suflet. Și niciun suflet nu rămâne atașat de trup când acesta nu mai gravitează în jurul unei femei. Că ei pot exista și fără suflet, e clar. Ele nu. Sufletele, femeile...

   El fără ea e ea fără trup. Ea fără el e sufet și atât. Ea alături de el e ea toată. Toată fără suflet e moartă. El lângă ea e, la rându-i suflet. Sufletul fără el doarme. Fără ea, pleacă. Departe, se plimbă. Aproape, adoarme. Ei fără alții sunt doi. În lume sunt noi. În noi suntem alții. Cu alții suntem ceilalți. Ceilalți nu-s printre noi. Noi nu avem de-ai lor. Ei nu ne vor printre ei. Sufletul e cu noi. Deci ei nu au suflet. Înseamnă că doi au. Noi suntem doi, avem, ținem, păstrăm, creștem suflet, apărăm, nu dăm.
   Am găsit femeia. Creștea la umbra unui suflet noduros, cu rădăcini proeminente și ramuri vineții, încă puternice, însă pe cale de a se usca. Am găsit femeia la umbra bărbatului. El s-a udat de ea pe la rădăcini, atât cât i-a trebuit ca să se ridice, să plece. Ea a așteptat. El nu a mai venit. Ea și-a găsit un alt suflet adăpost. El s-a întors înapoi la locul fertil, a găsit deșert, a încercat să cultive pasiune și a murit înecându-și sufletul absent de la apel cu apa dintr-o oază proiectată în amintirea vremurilor cu iubire. Ea nu a știut. Nici sufletul ei. Dovadă că unui suflet adevărat nu-i trebuie replici, ci îi trebuie fidelitatea nudă. Cât timp îl îmbătăm cu apă chioară, îl imobilizăm la Patul lui Procust. Apoi, când îl aruncăm direct în căutarea adevărului, cumva, instinctiv, reușește să-l găsească. Prinde rădăcini acolo și nu mai simte cum se stinge unda de deznădejde care îi cere doar puțină speranță.
    Femeia poate să trăiască cu autenticitate. Replicile nu fac altceva decât să o adoarmă, să o facă mai puțin femeie decât este. Și sufletul poate să respire cu credință. Minciuna nu face altceva decât să îi taie din proeminențe, să-i netezească din circumvoluțiuni, să-l niveleze modernist și să-l expună pe o tarabă voită soclu vulgar de furnizare a grotescului. Hai să nu facem negoț în casa sufletului și să nu chinuim zadarnic femeia care ar putea să nu ne răspundă chemărilor, atunci când sufletul ne plânge de cât de departe a alungat-o... Hai să nu punem reflectorul pe artera aortă pulsândă a ceva ce nu vedem, doar ca să îi prelungim o anomalie, să-i găsim o amprentă necorespunzătoare. Hai să nu deschidem un suflet ca să-l înjumătățim, în loc de a-i transfera un ceva cu specific sufletesc. Mai bine îl închidem, îl închistăm în unghii roase și buze umede și îl lăsăm să moară chiar acolo unde s-a și născut. Pe brațele femeii care se stinge odată cu el.

4 comentarii:

  1. Ce faci, urato? :) Vrei sa uitam ce-a fost si ce n-a fost, si sa fim iar prieteni? :(

    On topic: Cand mai scrii, fa-o mai simplist, mai lipsit de cuvinte de o complexitate prea mare. Textul trebuie sa inspire emotie pura, nascuta din lucruri simple, pentru oameni simpli care gandesc siplistic, nu pentru academicieni cu ochelari, care mereu vor dori mai mult si mai complex. La urma urmei, starile tale nu sunt nici pe departe la fel de complicate ca textul asta... Daca o mangaiere te face sa te simti mai bine, inseamna ca nici starea negativa care te stapaneste nu poate fi prea complexa. Tot ce-i spiritual e simplu. Iar in biologie si chimie niciodata sa nu intri fara 2 tablete de Extraveral, cel putin. :D Inteligenta mica... :(

    RăspundețiȘtergere
  2. Am mai scris si eu ceva crampeie de nimicuri... Daca vrei si nu esti prea suparata pe mine, intra si vezi...:

    http://copilmare.blogspot.com

    Merci...

    RăspundețiȘtergere
  3. Bell, eu scriu cum vreau, cum simt, cum stiu :) Altfel nu pot, nici nu concep. Asemenea lui Camil Petrescu, scriu doar ceea ce ma priveste in mod direct. Altfel s-ar compromite totul prin fals. Singura mea realitate e cea intrinseca, pe care o patrund zilnic, pe care o stiu. Pe de rost as putea spune. Iti voi citi si eu cateva postari la schimb, drept multumire ca inca imi uramaresti activitatea asa-zis lirica. Iti multumesc ca nu m-ai uitat, cum nici eu nu te-am uitat de prieten. Dar, odata masura intrecuta, ai ajuns sa nu ma mai recunosti si am sfarsit prin a deveni straini. Sa lasam, asadar, scrisul sa ne uneasca. Ca cea mai de pret pasiune cumuna.

    RăspundețiȘtergere