Fapte diverse

   Tot weekendul am alergat după un caiet, cum aleargă proştii ăia din filmele americane după o cabină telefonică în mijlocul pustiului. Şi pe ploaie. Mă ardea mâna să scriu ceva şi eu-s mai conservatoare la capitolul ăsta. Țin la foaie şi la pix. Îmi place cum miroase mina aia a lui, cum curg literele pe foaie, de multe ori scriu numai ca să nu uit literele şi ca să mă las furată de cursul lor. Toate rândurile alea aproape estetice ies din mâna mea, cu sau fără sens. N-am găsit niciun caiet. Aşa că am citit. Regret că n-am citit mai mult când aş fi putut. Habar n-am cum aş fi făcut altfel. Ce-ar fi ieşit dacă mi-aş fi dat seama mai devreme că nu-i 'a bună. Poate aş fi făcut la fel.

   Mi-aş fi dorit să fiu mai înaltă şi mai slabă. Mi-aş fi dorit să am ceva mai mult tupeu. Să-mi placă riscul. N-a fost să fie. Mă văd o dubioasă d-aia în parpalac, pe ploaie, fără umbrelă, lipăind printre guri de canal neacoperite. În drum spre un acasă relativ. Tipele în parpalac n-au casă, sunt ori detective particulare, ori boschetare. Mă-ntreb în care categorie m-aş încadra. Nu-mi pare rău că s-a râs pe seama mea. Nici nu vreau să le dau peste nas, că uite ce bine am ajuns, nu-ți pare rău că ai făcut mişto de mine? Nu. N-o să le pară niciodată. Problema e că nu-s o boschetară în parpalac, sunt o tipă destul de bine, la în jur de 1.65, plină de viață şi de idei. Îmi place să mă plimb printre străini închipuindu-mi ce reacții trezesc în mințile celor pe lângă care trec. Uneori îmi completez jocul uitându-mă în urmă când depăşesc un personaj pe care-l găsesc interesant. Să văd dacă i-am atras şi eu atenția. Jumate-jumate. Uneori da, alteori nu.
   Sunt cam retrasă pentru o rockeriță. Deja nu-mi mai place la festivaluri de profil, toate tipele sunt îmbrăcate care mai de care mai...potrivit pentru eveniment, ca să epateze. Nu i-a ocolit nici pe ei boala asta. M-a întrebat o prietenă odată de ce sunt toate rockerițele roşcate. Habar n-am. Eu am fost roşcată pentru că mi-au plăcut dintotdeauna roşcatele cu ochi verzi. Ochii-i aveam, am rezolvat-o şi cu părul. Într-a noua era să-mi iau bătaie pentru că purtam tricouri cu trupe. Că eu nu-s rockeriță, vreau doar să ies în evidență. De fapt mi-erau dragi trupele, cu muzica am trecut peste toate şi eram mândră să-mi port favoriții la vedere. Oricum ei nu-nțeleg nimic din muzica asta, deci ce le pasă? În plus, tricourile alea lălâi îmi acopereau formele cam prea pline. Nu mi-a plăcut niciodată cum arăt şi împuşcam doi iepuri cu un singur articol de îmbrăcăminte: îmi mascam destul de abil imperfecțiunile şi îmi scoteam preferații la înaintare. Apoi am început să mă îmbrac normal, spre fancy chiar, ca să impresionez privirea imaginară a vreunui tip de care-mi plăcea. Chiar dacă nu mă vedea, voiam să fie mândru că se gândeşte la mine. Ce stupid, să-mi bag...

   Am revenit la vechiul negru. Niciodată nu m-a dezamăgit. Întunericul nu dezamăgeşte, nu te pune niciodată într-o lumină mai bună decât trebuie. În întuneric sunt eu însămi. Îmi place lumina la vremea ei. Iarna nu-mi place. Primăvara, în schimb, e imperios necesară. Să-ți mai ia ochii de la cât de nasol e oraşul şi altele de genul. Să ai o scuză când nu te uiți în ochii ălora pe care îi ocoleşti dinadins cu privirea şi să nu le dai "bună ziua": mi-a intrat soarele-n ochi...
   Îmi place să mă plimb când e soare. Uneori aş citi câte ceva pe o bancă în parc, da' parcul nostru e din ce în ce mai chel şi nu-ți mai trezeşte nicio dorință, ca o tipă care, din obiectul dorinței de acum mult timp, a ajuns cum nu se poate mai rău cu anii. Tu ți-o aminteşti cum era odată şi-ncerci să găseşti în ea ce-ți plăcea pe atunci, dar nu poți să stai de vorbă cu ea cu ochii-nchişi, ca să conversezi cu cea de odinioară. Soarele care-ți intră-n ochi nu mai e o scuză.

   Mă-ntrebam mereu ce le place unora la mine. Bine, şi mie-mi place că am simțul umorului şi mai fac câteodată glume deştepte şi e ok că ai ce vorbi cu mine, am şi darul de a plictisi, dar şi pe cel de a ține lumea-n priză. Faza tare e că niciunu' nu m-a apreciat fix pentru asta. Majoritatea închideau ochii la glumele mai inteligente pe care le făceam şi râdeau din oficiu. Nu aveau chef nici de discuții prea răsărite, habar n-au ce voiau. Că altceva oricum nu le dădeam. Poate d-aia plecau. Îşi aminteau că s-a deschis în partea cealaltă, o fi mai ieftin, şi cică-i şi nonstop. Nu te mai ține aia de la casă de vorbă aiurea, să dea bârfa mai departe.
    Îmi plăceau tenişii mei uzați şi blugii tociți, hanoracele largi şi tricourile cu trupe. Mă simțeam în largul meu. O să fie tare trist când o să trebuiască să țin puțin şi la aparențe. Cred că o să fiu o mamă cool. Blugi prespălați, converşi, bluze largi, ochelari Ray Ban şi poate câte o pălărie funky. Ruscac în spate şi căştile-n urechi. Mereu mi-au plăcut tipele elegante, la patru ace, cu genți mari după ele şi pantofiori super sensibili pe care habar n-am cum îi fereau de praf şi noroi. Dârele alea de parfum dulce de le lăsau în urmă, sprâncenele perfect conturate (ale mele au fost mereu asimetrice) şi părul fără cusur. Cu câte ore se trezeau mai devreme dimineața ca să arate aşa? Cămăşi, fuste, cizmulițe de firmă, geci cu ținte (nu din alea de rockeri, d-alea vreau eu), brățări, inele finuțe pe care parcă sclipea prețul exagerat, nu o imitație de dimant şi o gamă variată de coliere care mai de care mai interesante. Eşarfe puse chic pe după gât, zâmbete perfecte. Liceu, într-un cuvânt. Oricât mi-ar fi plăcut, mi-am dat seama la un moment dat că nu m-ar defini. Aia e. Eu voiam veste de blugi pline cu patch-uri cu trupe metal, geci de piele şi bocanci până la genunchi. Niciuna n-am bifat până acum, dar nu-i timpul trecut.

   Nu-s goală ca o umbră, dar nici indiferentă celorlalți. N-am avut totul pe tavă, dar am avut de mică o personalitate puternică. Regatul meu pentru un cal, gen. Toate hainele de firmă nu maschează "infirmitatea" asta. Cel mai mare plus e că-mi place rockul. De pe la 13-14 ani. Cu asta mă mândresc. Cu asta, şi cu hobby-urile mele cum nu se poate mai interesante: fotografia, scrisul, un minim de make-up şi cântatul. Dacă nici asta nu mă face interesantă... Habar n-am ce ar putea. Problema e că le fac pentru propria-mi satisfacție... Nu-ți place ce fac, n-ai de cât s-o faci mai bine. Mă mândresc cu ce-i al meu. Am o familie super deschisă, o viață normală şi aspirații mult prea înalte, logic. Îmi place să fumez şi să car oriunde după mine un rucsac. Nu-mi plac cluburile, barurile să fie dintre cele obscure, aşa e cel mai ok, şi să aibă muzică bună. Oamenii, să fie din cei sinceri şi să rezoneze la ce le zic eu, aşa e cel mai bine. Am puțini prieteni, dar țin la ei. Şi-mi place să cred că reciproca e valabilă. Sunt greu de scos din sărite, dar la fel de greu de băgat înapoi. Sunt o floricică zen, nu din aia hippie, una ceva mai normală, în limitele de bun simț ale normalului, dar zen. Pacifistă.
   Am o slăbiciune pentru tipii cu bărbi şi cei care ascultă muzică bună mă dau pe spate. Dacă-mi recomandă şi o carte interesantă, nu mai scapă de mine. Nu-mi plac în mod special cadourile şi atențiile, gesturile simbolice şi bine gândite mă emoționează pe termen lung. Îmi place să dau tot ce pot pentru oamenii care îmi pare că merită. Dacă mă faci mai târziu să regret asta, să-ți fie ruşine 20 de ani. Îmi place să mă plimb. Nu contează unde, doar să nu stau pe loc.
   Îmi plac oraşele cu specific medieval şi locul meu preferat din toată țara e, de departe, Sibiul. Sper să mă pot stabili acolo într-o bună zi. O conversație bună îmi ține de foame mai bine de o săptămână. Îmi place să leg prietenii pe net, acolo oamenii sunt mai dispuşi să se deschidă decât ar fi face to face. Sunt o romantică tăcută şi fără speranță, uneori o dau în patetism, da' e frumoasă tinerețea, ne iartă rătăcirile.
   Tot ce pot să-mi închipui azi dintr-o căsnicie e norocul ăla imens să poți adormi în brațele persoanei pe care o iubeşti şi să te trezeşti în fiecare dimineață tot acolo. Mai nou i se zice concubinaj, dar, cum am menționat mai devreme, nu-mi plac riscurile, vreau să fie totul ca la carte. În fine, e ok să faci asta şi înainte, ca să fii sigur că aceea e cu adevărat persoana lângă care vrei să te trezeşti în restul zilelor, aşa cred că se face când îți găseşti alesul/aleasa. Eu am zis mereu că cel care îmi poate ține mintea ocupată şi mă poate face să râd de la prima oră a dimineții, când sunt o morocănoasă- una frumoasă, ce-i derept, dar asta nu mă face mai uşor de suportat aşa devreme -nu o să mai scape de mine. Mă mărit în secret cu el. Atât de secret, că nici el n-o să ştie când a spus "da".

   - Ți-am luat deja cadou pentru ziua ta.
   - Nu trebuia. Ce e?
   - Surpriză. Stau şi-l cercetez în pat. O să-ți placă destul de mult, zic eu. La un moment dat ziceai că ai vrea aşa ceva.
   - Mă, tu mi-ai luat o bicicletă.
   - Exact aia ți-am luat. Şi-am zis s-o călăresc un pic în pat, ce impresie-ți faci?
   - E o carte.
   - Fire-ai tu...
   - Hahah. Ce carte?
   - Asta n-o să-ți zic.
   - Bukowski?
   - Dispari. Cum, mă? Cum s-o nimereşti din prima?
   - Hahah. E cumva...?
   - Nah. Mă bucur măcar că nu mă repet, dacă surpriza tot am stricat-o.
   - E cu poezii?
   - Nu.
   - Îmi plac poeziile lui, sunt misogine.
   - Mie mi s-au părut naşpa.
   Am răsfoit puțin cărțile înainte să aleg. Deşi ți-aş fi luat-o p-aia cu poezii, numa' pentru desene, foarte pornache, sigur le-ai fi scanat să le pui de copertă pe facebook. Până şi eu desenez mai realist. Da' am zis "pas". Între noi fie vorba, desenele arătau de parcă erau tristele mărturii ale unei copile molestate. Realiste, dar stângace. Şi perspectiva... Să nu mai vorbim. De parcă bietul copil nici nu l-a privit pe ăla în ochi când a primit bomboana şi următorul lucru pe care l-a văzut... Eh, să nu mai vorbim. Cert e că erau tare aiurea desenele alea. Candoare şi ardoare, cum vine asta? Împreună, aşa? Înțeleg eu destule, da' alea nici nu mă amuză. Mă lasă rece. Rămân la părerea mea: pornografia nu o să poată fi ridicată niciodată ridicată la rang de artă, fie că scrii despre ea, o ilustrezi, o cânți sau naiba ştie cum o mai iei. Citisem undeva că singura pornografie în artă e lipsa de talent. Bine spus.

   Ca să aflu după asta că ar fi avut chef să citească ceva de Llosa. Pe bune? Tocmai ce mă oprisem la o carte cu dialoguri între el şi Liiceanu. Şi ezitam, i-aş fi luat ceva de Llosa, am auzit că e ok. Sau ar mai fi avut chef de Camus. Pe bune? Şi eu am luat Bukowski...
   - Da-mi place, sincer. De-abia aştept s-o citesc.
   - Mda.
   Atunci am început să plâng, ca ultima fraieră. Eram dezamăgită că m-am dat de gol şi că, aparent, am dat-o-n bară. Aş fi putut fi mai inventivă, nu? Îmi place să fac cadouri şi chiar eram încântată de ăsta. Plus că era prima oară când a da cadou o carte nu mai sugera că n-ai avut alte idei şi ai luat şi tu ce ți-a venit la mână din bibliotecă, ai scris o dedicație şi "la mulți ani cu sănătate". Nu. Mersesem chiar la țintă. Şi se pare că nu-l mulțumea. Deşi a zis că nu mai primise un cadou de nu mai ştia când. Că nu se aştepta să îi iau ceva. "Nu mă cunoşti..." Că nu era obişnuit ca o tipă să îl placă atât. Că în general el era ăla cu contribuția sufletească. Mmmbine, trebuia unsă roata mai demult, să se mai învârtă şi ea. Era şi timpul, nu?

   Acum plouă şi eu ascult o compilație de la Enigma. Zicea aseară ceva de Kraftwerk, îmi aminteam vag că am ascultat şi eu, îi plăceau lu' taică-meu. Tata l-ar iubi. Făceam un inventar scurt, din ochi, la colecția lui de discuri. Madonna, Kylie Minogue, Johnny Cash, Enya, Rod Stewart, The Police, Kitaro, Gheorghe Zamfir, ABBA ş.a.m.d. Îmi povestea el de nu ştiu câte curente muzicale şi mie mi-era ruşine, că nici planşa mea n-o stăpâneam ca lumea. Mă rog, eu nici nu sunt ordonată, ştiu destulă muzică, dar n-o clasific, n-o încadrez, nu nimic. O ascult. Că de-aia-i muzică. Mi-ar plăcea şi mie infatuarea aia venită dintr-o largă cunoaştere, dar mă rezum la a face dialog pe fragmente. Cât timp stăpânesc domeniul...vorbesc. Când nu...o dau random şi mă mut pe nisipuri mai puțin mişcătoare.
    Apoi am avut revelația zilei, dacă nu chiar a anului: tocmai schimbasem impresii despre muzică şi cărți cu un tip...! Indeed, there is a God up there, somewhere. Unde-ai fost toată viața mea...? M-am oprit din plâns când mi- am amintit că tipu' ăsta mă place aşa cum sunt. Nu mă mai chinui să caut motive. La urma urmei, fiecare are dreptul la momentele lui de nebunie. Dacă vrea să se apropie de mine, e alegerea lui. Mie oricum îmi place. Mă face să râd şi-mi închide gura cu chestii drăguțe şi istețe. Îmi promite ciocolată ca să-i citesc ce-am mai scris. Îi pasă... Îmi place.
   Am citit şi eu puțin din cartea asta de Bukowski. Cred că-s eu mai încuiată, nu prea-i văd rostu'. În fine, acum scriu execrabil, cum m-am ferit mereu să scriu, da-mi place şi am zis s-o-ncerc şi p-asta. Antrenament la concizie. Acelaşi gust Coca-Cola, zero zahăr. Acelaşi iz de Irina, zero conținut. Se poartă azi. Fraze scurte, ca la jurnalism, vorba lui, care nu zic nimic. Să fie şi literatura cum sunt gândurile unui absolvent de liceu fără perspective: goală, fără şir, cu cuvinte răzlețe, neîmpăcată, neconsolată.

   Pisica toarce-n poală şi mă gândesc la el cum se joacă cu motanii. I se schimbă vocea când îi ia la joacă, ludicu' mamei. Cred că şi cu copiii se întelege bine, deşi se dă mare că-i detestă. De ce vrei tu să fii copil teribil...? De-abia aştept să mă mut la Bucureşti. Îmi place să-mi petrec timpul cu el. O să-mi aducă câte o gogoaşă de fiecare dată când plâng fără motiv. Da' i-am explicat că aşa sunt eu: am rămas cu sechele de când eram mică şi mai singură. Dacă țipi la mine o să vezi imediat cum mi se unplu ochii de lacrimi, îi deschid mai larg ca să întârzii momentul când or să cadă, dar totuşi încep inevitabil s-o ia la vale, eu strâng buzele şi mă simt ruşinată: aşa funcționez. Orice mic nimic trezeşte în mine cine ştie ce bazaconie latentă, amintirile se îndeamnă una pe alta şi până să realizez ce motiv aş avea...încep să plâng. Dar el a fost un scump şi m-am oprit repede, ca de obicei- a reuşit să mă facă să râd. Momente ca astea te fac să iubeşti oamenii însutit. Nu e nimeni dator să te scoată dintr-ale tale şi să te ia cu binişorul, nu e treaba nimănui că tu plângi. Uite, totuşi, că sunt oameni care, dacă nu pot fi acolo să-ți şteargă lacrimile, fac pe dracu-n patru şi ți le opresc instantaneu.

   Tre' să recunosc, e tare greu să-ți concentrezi esența. Frazele scurte... I'm not cut out for that shit. Glumele alea ieftine de Don Juan de colțu' străzii cu "Dă-mi o hartă, că m-am pierdut în ochii tăi" ar trebui adaptate în cazul meu- "Dă-mi o hartă, să găsesc şi eu predicatul în fraza asta. Care-i capu', care-i coada?" Capu' la peşte.

    De când am început să scriu chestia asta am vrut să mă leg puțin şi de Chirilă. Că tot am dat de cartea lui, răzleață, printre multe altele mai atractive în librărie. Mi s-a întâmplat ieri o chestie pe care aş fi vrut-o narată nu de Morgan Freeman, cum şi-ar dori mulți să-şi deruleze filmul vieții în momentul morții, narat de Morgan Freeman, că vezi, Doamne, are o voce calmă şi şmecheră, ci de Tudor Chirilă, cu obişnuita-i ghiduşie şi a sa filozofie jucăuşă, de barman care a făcut pe psihologul cu o duzină de generații de pacienți matoliți. Eram în maxi, dau să-nchid uşa, porneşte maxi, se deschide şi uşa. La fiecare om care se urcă. Una a stat în uşa deschisă vreo 200 de metri, n-ar fi închis-o, feri-o-ar sfântu'. Mi se părea imbecil, da' comic pe de-o parte. Mă durea mâna de la cât trântisem uşa, că stăteam în față şi de câte ori se deschidea uşa în mers se uitau toții ăia la mine cu reproş în priviri, parcă era de datoria mea s-o închid. Şi o închideam. Mi-ar fi plăcut totuşi să văd ce simbolistică i-ar fi găsit Chirilă uşii care nu contenea să se deschidă. Să fie, oare, acel wind of change care ne bate la uşă, ba chiar o şi deschide, să ne intre-n viață, dar noi, purtați de egoism şi de comoditate, i-o închidem concomitent în nas? Ce-ar fi zis filozoful nostru blazat pe tema asta, sunt tare curioasă...? O apologie pe tema convergenței sufletelor apăsate de divergențe...?

   Ia să-mi iau fața-n palme, deasupra chiuvetei, s-o clătesc puțin. Ochii verzi sunt frumoşi după ploaie. Se-nroşesc şi contrastează puternic. I-am zis să vină odată la mine vara, să vadă de deasupra curtea din față, când înfloresc păpădiile şi ne ne deranjează iarba, de-o lăsăm să crească. Un câmp de sori încinşi pe-o plajă verde. E frumos. Atât de simplu că nu-şi au rostul alte cuvinte. Rustic şi primordial- frumos, într-un cuvânt.

   Îmi plac oamenii curioşi, care pun întrebări. Îmi place să mi se răscolească trecutul, habar n-am de ce. Memento-uri sugestive care-ncep să mi se-aprindă-n suflet şi-mi amintesc să nu-mi repet greşelile. Îmi place să caut în trecutul oamenilor. Cei fără amintiri sunt trişti şi periculoşi, îți sugerează de la-nceput că nici măcar asta nu o să devii pentru ei, dovadă stând anii-ntregi din spate de care nici măcar nu aduc vorba. Cei care nu vorbesc despre plăceri şi neplăceri trecute nu sunt misterioşi sau atrăgători prin felul lor laconic de a vorbi despre ceea ce nu le face plăcere, ci pur şi simplu dubioşi. Ce-a fost, a fost. De ce n-ai aduce asta în discuție...?
   Mai presus de orice, îmi place să-mi închei fiecare seară şi să-mi încep fiecare dimineață cu câte un zâmbet. Mi-am făcut un crez din a-mi induce fericirea. Într-un final, se mai bagă şi ea-n seamă, nu trebuie numai s-o invoc eu. Îmi place că mă face să zâmbesc în fiecare seară. Ce spirituali suntem noi după 10 seara, nu mai putem. Toate replicile parcă-s memorabile. Aşa că le țin minte, să-mi facă plăcere şi mai târziu. Până ajung la Bucureşti, astea or să fie pupicii mei de "noapte bună". Nu-i rău nici aşa. Totuşi, de-abia aştept să pot să-l văd mai des (aproape tot timpul). Şi să-i luminez ziua cu tot felul de tâmpenii, să debitez utopii şi să-mi închipui cu voce tare imposibilul, în fundul gol, urlând din toți porii că se poate. Vreau să-mi aduc şi eu contribuția la rația zilnică de voie bună. Pentru că, mai presus de toate şi mai simplu decât "îmi lipseşti", trăim ca să îi ajutăm pe ceilalți să trăiască şi ne vedem nevoiți să recunoaştem că singurul scop al vieții este viața în sine.

   Şi eu tot n-am găsit blestematul ăla de caiet, după care alerg de vreo 3 zile.

Vin.

   În curând fac 18 ani. Şi mi-e din ce în ce mai greu să scriu, aşa că mă urnesc acum, ca să-mi las ceva amintiri pentru mai târziu. O să fac un mic bilanț. Ultimii doi ani au fost de povestit, păcat că n-am eu tragere. Mă gândesc să-i mai trăiesc puțin şi după, dacă-mi mai rămâne vlagă, o să şi scriu despre ei. Cert e că am cam simțit pe propria-mi piele cum e să treci de la agonie la extaz cu viteza cu care-ți uiți visele imediat ce te trezeşti. Au fost plini, totuşi nu în sensul în care se aşteaptă un adolescent.
   Mi-am dat seama în timpu' ăsta, de când am căscat mai bine ochii, că am de ce să fiu mândră de mine. Mi-am lăsat loc de bună ziua prin toate viețile pe la care am trecut. Am marcat câțiva oameni. Am fost marcată, la rându-mi. Nu m-am plimbat cât aş fi vrut, dar am făcut ce mi-a făcut plăcere. Ani plini de muzică bună, versuri penetrante şi oscilații între poezie şi proză, m-am simțit atrasă de cea din urmă, am început să şi lucrez la un roman, da' nu se leagă nimic, probabil sunt prea tânără ca să am timp să am răbdare. Şi ce-i bun cere răbdare. O să revin asupra chestiunii. Cum spuneam, ani plini de muzică bună şi de flash back-uri din cărți şi filme ale căror nume nu reuşesc niciodată să mi le amintesc şi asta mă frustrează la culme. Asta, şi faptul că n-am trăit adolescența comme il faut, da' nu-i bai. Timpu' se mai abate de la normă pentru ăia care-l sfidează. Mi s-a spus că sunt genul de fată pe care nu o poți uita. Azi, pentru prima oară, o cred. Pentru cei care-mi citesc blogul nu e o noutate faptul că, în general, nu mă simt extraordinar în pielea mea, sunt mai degrabă melancolică, întunecată, bacoviană. Aşa cum programatorii sunt numiți în glumă instrumente care convertesc cafeaua în coduri, şi eu sunt un fel de unealtă care preface frustrările şi depresia [în mod de viață...] în poezie. Genul ăla de lectură care te prinde mereu, pentru că oricât de bine ai fi, mereu e loc de empatizat cu suferințele bine puse-n frază ale cuiva care ştie să meargă la țintă. Sper că v-am mers la inimă.
   Da, astăzi cred, într-adevăr, că sunt specială. Ani de-a rândul mi-am căutat nod în papură, mi-am zis că sigur tre' să fiu responsabilă pentru toate relele de pe pământul ăsta, că-i fac umbră degeaba şi altele-n spiritul ăsta. Ei bine, nu. Mi-am mai dat o şansă şi-o să iasă bine. N-are cum altfel.
   Prin vara anului trecut am cunoscut un tip. Al naibii. Rău. Habar n-am cum de l-am suportat. Îmi plăcea să-mi întind nervii pe pâine, tartine cu sinapse, specialitatea casei, gen. L-am auzit prima oară în noaptea în care gândul la R. m-a ținut trează. Asta, precum şi cel de-al şaselea simț, numit generic intuiție feminină, care mi-a pâlpâit prin fața ochilor până a doua zi şi care-mi semnala că e ceva în neregulă în desfăşurare în sânul familiei mele. În seara aia, ca de obicei, R. se întorsese, chipurile, şi parcă m-ar fi vrut. Dar eu eram cu cineva. Şi nu ştiam ce să fac. S-a rupt chestia de la sine, cu R. tot n-a fost să fie. Şi am vorbit cu tipu' ăsta o bună bucată din noapte. Amuzant. Genul meu, da' cam departe. Normal, cum îmi place mie. Cu cât mai imposibil, cu atât mai bine. Mi-a dat blogu' lui, zic "Bravo, degeabistule! E bine, tot aşa!", da' mi se terminase netu' şi n-am mai apucat să-i trimit şi lui replica asta. Scrie bine, haotic, dar bine. Poate odată o să ne dăm replica în scris. Faină carte de dialoguri ar ieşi. Tipul nu suportă lumea. Ia viața la mişto, şi-aşa şi ea a făcut un hobby din asta. Şoarecele şi pisica timp de luni de zile. O dădea în nesimțire şi parcă n-aveam chef să mai fiu bătaia de joc a cuiva. Prin decembrie-ianuarie eu am terminat-o definitiv cu R., care a conchis apoteotic cu o maximă tragi-comică: "Nimeni nu-şi doreşte lângă el o nebună!", iar tipu' se gândea serios să-şi vină-n simțiri.
   Am avut şi divina revelație: R. a fost purgatoriul, da, da. După anii ăştia infernali, a fost chinu' suprem care mă despărțea de tot ce-i cald şi bun. De ce să mă supăr pe un pixel de pe un monitor? Dacă dai în holograme te faci de râs, ca un Don Quijote modern care se bate cu aeru', nu cu morile de vânt. Aşa că am încuviințat la mărețele-i sentințe şi i-am dat pace. Ca să primesc şi eu puțină. Cam aşa s-a încheiat ultima mea obsesie nefondată din adolescență, o fantezie care făcea concurență maturității ce încerca să-şi facă loc în personalitatea mea. Ce să-i faci? La urma urmei sunt încă mică. Şi drumul de-abia acum începe. Ce-a fost mai greu a trecut. A trecut o lună de când tipu' care ia lumea la mişto e prietenul meu. Cea mai plăcută senzație e să fii agreat de cineva care urăşte pe toată lumea. Asta mi-a redat toată încrederea în mine, aş putea spune, dacă într-adevăr am avut vreodată încredere. În semn de mulțumire, vreau să las cât mai mult din mine-n el. Să-i spun tot, ca să împart la doi tot ce n-am chef să mai țin doar pentru mine, că simt că nu prea mai e spațiu de stocare aici, mă ramific spre exterior. Vreau să fac tot ce se poate cu el. Vreau să-l învăț să înoate. Şi franceză. Să fim de 8 ori într-o săptămână, cum îi place lui să zică. Să las timpul în pace şi tipul mască. Vreau să nu mă mai gândesc ce să fac cu el. Lasă aşa, are timpul milă de noi, în toate formele lui de manifestare.
   În al unşpelea ceas m-am trezit şi mă simt norocoasă, norocoasă că am ajuns la vârsta majoratului teafără şi nevătămată, fără cicatrici pe încheieturi sau dependențe, fără scene şi drame vizibile, şi fără prea mulți prieteni, dar cu multă perseverență. Norocoasă că uite, până la urmă îşi doreşte cineva o nebună aproape, că sunt cine sunt, că îmi place turcoazul, că trăiesc să aud păsările cântând şi zarzării înflorind, să văd lumea trecând pe lângă mine, că apuc să mă bucur de orice mic nimic, norocoasă că m-a aşteptat cu frezii în gară şi ne-am plimbat prin Bucureşti, că am stat pe iarbă şi l-am privit în ochi şi-am văzut sinceritatea la față, că ne-am învârtit ca doi copii pe alee, apoi am mâncat covrigi calzi, că nu ne-a prins controlorul fără bilet. Norocoasă că îl aud cu o ureche pe el, iar cu una stropii de ploaie care cad metodic pe tabla mansardei, în timp ce în sobă doineşte o flacără slabă, care-a ars în cripta acestei eroine ierni întregi, neobosită. Norocoasă că îmi plac fotografia şi muzica şi că am tot ce-mi trebuie ca să-mi fructific pasiunile. Că am timp de pierdut şi-l pierd cu folos. Că citesc şi bune şi rele. Că încep să-mi deschid corola sub un cer potrivnic de aprilie aparent şi că în scurt timp îmi iau zborul drept în viață. Norocoasă că ce-a fost a trecut şi că ce va fi merită tot stoicismul de care am dat dovadă până azi. Norocoasă că am avut răbdare şi n-am cedat niciodată primului impuls. Decât în dragoste. Ceea ce voi face şi de acum încolo. Din greşeală se naşte ce-i frumos. Din greşeală, am dat pe-alături. Scuză-mă, am dat din greşeală din mine. Acceptă-mi umilele scuze, curăț imediat. Doar dacă vrei, bine-nțeles. Norocoasă că am dat şanse egale tuturor şi m-am şters pe preş de reticență. Că în sfârşit sunt acceptată, cum mi-am dorit de mică. Că ai mei au un copil reuşit, de care pot fi şi sunt, în mod sigur, mândri.
   Din tot ce am acum, vreau să păstrez odată cu intrarea-n tunel zâmbetul. Şi capul sus. Nu vreau să mai ajung vreodată unde am fost. Tenebrele sunt pentru şobolani, nu pentru şoimi. Vreau să păstrez pofta de viață, care azi s-a trezit, după mult timp. Îmi fac cadou şansa de a-mi îndeplini toate visele, oricât de îndrăznețe ar fi. Şi-mi dedic melodii peste melodii, gen John Legend - You & I (Nobody in the world), Poets Of The Fall - All the way for you şi Fragile, The Calling - Wherever you will go, Alexander Veljanov - Because of you şi altele de genul, pentru că le merit, fiecare din noi merită, fiecare are un loc, al meu s-a eliberat mai greu, dar acum măcar nu va mai trebui să stau în picioare. "Vine 69, e-al nostru, hai! Iartă-mă c-am deschis ochii când te pupam, da' nu voiam să-l pierdem! Mă duc eu în față, să prind loc."
   De azi înainte promit să mă bucur de voi toți, cunoscuți şi necunoscuți, să scriu, să citesc, să cânt şi să fac poze şi, mai presus de toate, să dăruiesc zâmbete. Nu pe ale mele, normal. Să fiu motiv de zâmbet pentru cine-o vrea, poftim, rectific. Promit să iubesc ca-n filmele de acțiune, cu sufletul la gură şi-n palmă la fiecare secundă şi să mă bucur ca-n filmele de dragoste- la sfârşit, când nu mai ai nimic altceva mai bun de făcut.
   Vă mulțumesc tuturor care m-ați marcat până acum. Familie, apropiați, profesori, prieteni şi foşti prieteni. Dacă nu erați voi, nu era nimic aşa. Era puțin altfel. Sau diametral opus. Non, je ne regrette rien! Şi-mi doresc ca şi voi să simțiți ce simt eu când fac bilanțul ăsta: f-e-r-i-c-i-r-e. Atât şi nimic mai mult. Să găsiți puterea de a accepta datul firii şi tăria de a nu vă lăsa doborâți. Orice se întâmplă ne merită efortul, fie ce-o fi, pentru că, în final, efortul e oricum făcut, rămâne doar să ne bucurăm de urmări. Şi nicio dată nu e ultima. Mai e şi zi după noapte. O exista şi viață după moarte.
   Fiat lux! Alea iacta est. Finis coronat opus. Carpe diem! Ş.a.m.d.
   Mă retrag acum unde mi-e locul, în brațe sau lângă pisică, după caz, mă duc să-mi îmbrățişez gândul bun şi să-i spun cât de mult mi-a lipsit. Şi pe el. Da, pe tine, nesuferitule! Nu mai fi hater. Hai în lume. Fac 18. Debordez. Pe locuri, fiți gata... nu plec nicăieri fără tine.

   Sfârşitul primei părți.
   Va urma.
    A nu se aştepta vreo continuare până după majorat.

   Fiți cuminți. Ne revedem la vară.