Jurnalul adolescentei mioape

   Și sufletul ei se deschise de-odată, cu un sunet de sipet vechi din lemn, neatins de secole. A trosnit din toate încheieturile și s-a îndoliat. Dacă puneai mâna pe el se auzea zgomotul ăla atât de cald și familiar al parchetului din casele mari, de modă veche. Dacă-l pipăiai, ieșea praf, o fi fost alergic la strângeri de mână nesincere în vreo viață anterioară. Toată schela aia șubredă care dansa în vânt cu muzicalitate de esență tare, tot angrenajul ăla îmbrăcat în suflu, s-a deschis ca la un semn: credea din nou în iubire.
   Nu-i moarte mai vie ca cea a letargiei din care te trezește doar fatala realitate a despărțirii.
   Vai, ce le-aș da dracului de sentimente! Adevărul e că nu mai pot să rămân în umbră, în postura asta naratorială omniscientă. Vreau să fiu părtașă. Sunt sătulă să îmbrac păpușile de paie în tot felul de hăinuțe din stambă colorată, să le sic pe nume suflete, oameni, fată, băiat, când, de fapt, ar trebui să primeze egoismul. Da, este vorba despre mine, camuflată într-o mie de ipostaze deficitare. Niciuna nu-mi priește, pentru că sunt, după caz, ori mai fericită, ori mult mai tristă ca-n realitate, niciun etalon nu e conform cu realitatea și așa îndoielnică. Parcă mă mint pe mine când scriu, deși tot pentru ale mele consum caracterele. Vezi tu, tind să exagerez când mă aflu în umbră. Nu să păcălesc, nu să înșel, ci pur și simplu să impresionez prin măreția unor trăiri care nu sunt nici pe departe așa cum le descriu. Or fi, dar mă îndoiesc. Cât timp nu sunt eu suprafața mediană, pe parcursul căreia să se răsfrângă toate cele menționate, simt că sinceritatea mea e incompletă.
   Sunt, într-adevăr sătulă. Cine nu e? Cine nu cochetează cu extremismul, cine nu se-nfruptă din teribilism? E vârsta. Lumea o ia razna, de ce aș sta tocmai eu pe loc. N-are nimeni nevoie de-o constantă, material umil proiectat să suporte frecarea devenirii. Eu și așa nu am fost ca voi. Am ars în mine mai mult gaz decât centrala care ne încălzește liceul.
   Nimic nu-mi mai dă apă la moară. Am uitat cum e să iubești ca să-mi mai trag seva creatoare din asta. Și fără asta sunt moartă, înțelegi tu? Nu mai am nimic. Doar despre asta știu să scriu, nu-i vina mea că adolescența nu m-a învățat o serie de alte trucuri pentru supraviețuirea în cazul unei pauze în inspirație. Mai știu să scriu despre teama de moarte, dar și cu asta m-am corupt prea mult ca să pot s-o mai întind.
   Constat cu un amar regret că sunt genul de persoană care nu suportă singurătatea. Mai degrabă aș suporta-o pe cea în cuplu, decât să mi-o asum pe cea voluntară. Constat că am crescut mult și labilitatea asta emoțională și veșnica nevoie de atenție s-a născut demult, de când a murit în mine stima de sine. Îmi amintesc de cum am început să iubesc, să scriu, pentru toate a fost nevoie de un ABC. Cel al iubirii a fost cel mai greu de învățat, pentru că în cazul silabisirii inocente de la început de drum, caietele tip I erau brațele și picioarele mele, pe care scriam cu ură fiecare dezamăgire, mușcând sau zgâriind, lăsând urme pe propriul corp doar ca să nu mă arăt vulnerabilă celui care tocmai renunțase la mine. Sau la care tocmai renunțase. Oricare din cele două, eu tot prost mă simțeam, intuiam singurătatea imediat următoare. Îmi amintesc cum n-aveam nicio reticență în a-i plânge-n telefon ”alesului” și a-i spune cât de mult mă doare atitudinea lui. Ironia vârstei de 14 ani. Când mă uit în urmă, chiar și la postări de blog mai vechi, râd de una singură și mă mir cum autodisciplina asta m-a întors la aproape 180 de grade în numai 3 ani.
   Constat cu amar regret că îmi lipsesc copilăria, vata pe băț, baclavaua aia care-mi strepezea dinții, bomboanele sau acadelele cu ambalaje colorate, care nu-mi plăceau la gust, dar pe care le voiam datorită învelișului atractiv, soarele mai cald, orașul mai gol, frunzele moarte- mai tinere, lumea care-mi aparținea în întregime, lipsa oricărei griji, pinguinul gonflabil, roaba ruginită din curtea verde plină cu păpădii, plăcerea cu care inspectam albumul cu fotografii de familie, presiunea în minus, întreaga perioadă în care nu-mi păsa de personalitatea în curs de dezvoltare și de vreun viitor.
    Acum le-aș transpune într-o jumătate de măsură de maturitate, alinată de atingeri dantelate și voalate ca vata pe băț, compensată cu săruturi cu gust de baclava, le-aș schimba cu experiențe la fel de fascinante ca și bomboanele alea interesante, cu o perspectivă la fel de senină ca și cerul pe care se lăfăia soarele ăla mai cald și mai apropiat sufletelor, cu un suflet la fel de calm ca și orașul în care nu vedeam mai pe nimeni când eram mică, cu fiori care să scrâșnească din mine mai ceva ca frunzele moarte ce păreau mai tinere pe atunci, cu o lume mai tolerantă și mai ancorată în realitate, precum aceea care stătea la picioarele unei minți de copil naiv și neinițiat în mârșăviile realității cotidiene, cu senzația de zburdălnicie asociată lipsei grijilor, cu o predispoziție către infantilismul al cărui simbol a fost pinguinul meu gonflabil, cu o imaginație debordantă și expansivă, gata oricând să mă permute în curtea verde de odinioară, în care părinții sau bunicii mă plimbau printre păpădii cu roaba cea ruginită, cu nevinovăția nealterată a ochiului care privea cu drag și fascinație dovezile colore ale unor vieți trăite înainte de a mea. Le-aș da pe toate la schimb pentru senzațiile care mi le readuc în minte. Risc să șterg amintiri, dar am șansa să primesc altele și mai și în loc.
   O dau pe melodramă comercială. Dar ce să faci când mintea ți-e suprasaturată de toate nonsensurile care ți se predau în societatea asta dorit dogmatică? Decât să-mi las capul împuiat cu tot felul de aberații, prefer să visez la norișorii mei pufoși, la absolut, la nemărginit, la... , la... , și la...
   Mi-am pierdut confident după confident, credință după credință, încredere după durere. Încerc să arăt că nu-mi pasă, încerc să scriu când, de fapt, nu mai pot. Nu mă mai definește parcă. Sau... Growing up sucks. The least I can hope is that I will not grow old too soon...
   Apelez la caritate și la destin să-mi mai dea o poveste de dragoste pe care s-o iau în tragic și din care să-mi mai trag ceva sevă creatoare din când în când. Până atunci o să rămân în contemplație, atentă la fiecare mișcare din jur, doar-doar o ieși de-un bestseller. Că romanul n-a vrut încă să iasă la suprafață. De fapt... cu dragoste îmi populez eu existența măruntă. Îmi dă un sens. Să mă simt dorită este ceea ce-mi luminează diminețile și îmi spune să nu mă machez măcar o zi, pentru că zâmbetul mi-a astupat deja cearcănele făcute într-atâtea luni. E motivul pentru care mai îndrăznesc să sper că există un bine și pentru mine. E motivul pentru care mi-am păstrat credința. Dezamăgirea nu-și are locul într-o conștiință al cărei unic țel e să se-nconjoare de suflete. E egoism să cer suflete pentru propria-mi bunăstare, dar poate reușesc să dau și ceva în schimb, pentru ca ambele părți să rămână satisfăcute.



    Profit de această postare pentru a-mi cere scuze din nou celor care au răbdare și încă mă citesc pentru faptul că nu o să mai postez o perioadă, pe același motiv: trebuie să mă regăsesc și să regăsesc o fărâmă de inspirație. Sper să revin imediat ce or să mi se aprindă călcâiele după cineva, pentru că scrisul rămâne cea mai fidelă manieră de exprimare în cazul meu, deasupra fotografiei și încă puțin superioară muzicii. Sper să revin repede. Mulțumirile de rigoare că mă citiți, fie că ajungeți din întâmplare pe blogul meu, că sunteți în trecere sau sunteți ”vizitatori fideli”. Mulțumită vouă am ajuns la aproximativ... 50 000 DE VIZUALIZĂRI!!! dintre care 1000 în numai o săptămână. VĂ MULȚUMESC și sper să-mi rămâneți alături, la fel și eu, prin tot ceea ce simțim la fel. Cei ce mă citesc mă motivează să o țin tot așa și să-mi privesc evoluția scrisă alături de ei. Ne revedem la următorul ”flash” inspirațional! Până atunci... rămâneți la fel!

Dama de pică-n dizgrație

   Canat de buze vinete, pătrat nostalgic pătat cu nicotină, se vrea zâmbet, deși e perfect geometric, nici urmă de rotunjime, de profunzime... Se vrea zâmbet fără o undă de mister. E pătrat în perplexitatea simetriei lui goală de conținut. Își amintește cum odată fusese și el zâmbet. Nu mai știe...
   Unde dracu' stă gându' ăsta? Îmi bag picioarele-n parodia asta de realitate. Pică pic-pic-pic, ploaie pe piatră, carne pe mochetă, buze pe parchet, palme pe fereastră - ”Salvează-mă!”. Și el din umbră îi face cu mâna, sperând c-o să moară înainte să iasă el pe poartă. Pic-pic-pic... sânge din tavan. Crimă după crimă, moarte după moarte, cadril suspendat în aer de septembrie.
”Taci!”. Tace pieptul în locul ei.
Aștept să mă iubească și pe mine cineva, cum mi-am iubit eu călăii.
Pic-pic-pic de milă n-am. Mi-e scârbă de ce-am devenit.
”Arșiță.” își spune, învârtindu-se haotic într-un altar de trupuri unduindu-se. Pic-pic-pic, lacrimi pe lespedea rece. Aburește cu glasul care nu vrea să iasă din ea, limitându-se la o jalnică răbufnire caldă, geamul unui cavou și-și citește crucea.
Ca-n visul ăla al meu, când tata mă conducea la propriu-mi mormânt. Își citește epitaful și constată că-i stă bine moartă. Pe pietriș se-aude ultimul pas, în plânsul ei- ultimul dangăt de clopot.
”Adio...” și el îi face cu mâna din spatele unei cruci de mormânt - ”Am terminat-o cu tine.” Nu era nevoie să moară. Îl vede și-i pare rău. Își înfige unghia-n buză, buza vânătă care-i închide pătratul viciat al amintirii unui zâmbet. Și-ncepe să curgă vin, ”Tai tu în carne vie și apar basme, lasă-mă pe mine, să-ți arăt cum se face.”
Și-a cântat cântecul de lebădă. A iubit înainte de a muri. O mântuiește asta de restul zilelor pierdute din egoism? Niciodată. Și-a iubit moartea pe care-a văzut-o zilnic, a sărutat-o, a îmbrățișat-o. I-a transpirat în brațele leșinate și a invocat-o în delir. Și ultimul orgasm i-a fost și ultim reflux. Când el s-a retras, ea s-a agățat de perdea. El a coborât scările, toc-toc-toc, ea a implorat milă. Mâinile i-au înghețat pe geam, pic-pic-pic. Și vânătaia aia tumefiată pe care ar fi numit-o odinioară gură i-a încadrat ultimul răcnet, strâns decisiv pe marginea unui rictus de plăcere amară. I-ar fi dat oțet dacă ea ar fi cerut apă. Convulsii. Plăcere. Vid.
Se vede moartă. ”Uite-o poartă. Unde duce?” Și-a intrat pe ea. Și nu duce... nicăieri.
”Mulțumesc.” Mulțumește pentru gol în suflet și pentru sufletul care cerșește izbânda zvârcolindu-se-n gol. Mânăncă toată cârpa aia de doliu, o îndeasă pe gât și moare-n visul despre moarte. Moare-n moarte. Îi moare moartea. Dar nu se trezește. E negru, nu aude, nu vede, nu simte, plutește, stă pe loc, nu se simte pe ea, nu știe cum arată, nu știe cum e. Nu s-a născut. E moartă cine știe de când.
”Acum știu cine sunt. Sunt moartă.” Pentru asta a așteptat ea o tinerețe întreagă. Pentru asta și-a răpit zilele. S-a regăsit în sfârșit. Să-i fie sufletul reciclat și povara ușoară la dus și năprasnică la-ntors. Se mai întoarce? Nici pe ea nu se mai aude, în mintea ei bolborosește un ocean și se interferează glasul ăsta nedefinit cu o mie altele, își plâng soarta, fie ea vie sau moartă. Apoi nu mai aude nimic.
”Mor și-mi trece.” Dar în fața propriei morți nu a putut rămâne altfel decât nemișcată. Cum rămânea în brațele lui, crezând că așa-i binele.Tot binele spre rău.
”Adio...” nici nu-i mai pasă. Acum chiar că pentru el a devenit de domeniul trecutului. Viitor pentru ei nu avea cum să mai existe... Asta doar dacă...
”Iartă-mă, am păcătuit!...” Ultima spovedanie, apoi vid. L-a tras după ea.
”Scăparea nu e-n moarte. Scăparea e în tine. Dacă tu mi-ai adus moartea, vreau să scap înainte să mă-ntorc la viață. Citește-ți crucea cu voce tare și asumă-ți ce mi-ai făcut. Fie-ți somnul dulce. Eu mă-ntorc.”
Și din vid lumină, din lumină-n vid... Nimic nu-i nou sub soare. Am senzația că am mai văzut-o de atunci. Dar pe el nu. Sinucigașii nu mai au dreptul să se vadă-n oglindă. Nu li se face slujbă, sunt îngropați la o parte... De ce să faci un paria din cel ce și-a recunoscut vina și nu și-a mai putut duce povara? Pentru că pedeapsa a fost să zacă sub piatra gândurilor, nu să-și ușureze singur cugetul... Aberez. Nu l-am mai văzut pentru că e mort. Nici nu știu dacă l-am cunoscut vreodată. Dar l-am iubit, în mod cert. Avatar nebun, zici că scria singur, respira poezie prin toți porii și mă iubea în ploaie. În mintea mea...
Știi ceva? Mi se rupe de tine. Nici nu te-ai născut încă și eu aștept să te iubesc. Vezi să nu te reinventezi când oi fi pe patul de moarte. Atunci nu-mia mai folosești la nimic. Vino la mine cât sunt încă în viață.
Mori, mă... Nu mă omorî pe mine.
Am o cămașă și multă voință. Ploaia e făcută s-o treci cu pasul, ca și lumea asta, în căutarea a ce-i mai bun. Și din fantoma asta seminudă care stă s-o iubească ploaia au rămas numai moaștele zâmbetului de odinioară, care-i acapara trupul întreg, într-un dans macabru, dar plăcut vederii totodată. Din pânza de păianjen care se-ntinsese din creionul negru de pe pleoape până i-a acoperit tot ochiul iese praf, paiele din păpușa asta romantică s-au risipit demult, încă de când era folosită pe post de sperietoare de ciori într-un lan de imaturi plecați la agățat.
Mi se rupe de tine. Iadu-i acolo unde-ți cauți Raiul, jurând pe toți sfinții că n-o să mai calci pe cadavre ca să-l atingi.