Ma gandeam atunci ca e chiar de ajuns. Ca daca ma separa de prietenii mei,daca imi iau ceea ce`mi place,totul se va sfarsi. Ca viata va fi un exil. Eu-sa nu vorbesc?Eram singura,urcand panta. Si incepuse sa ninga. Degetele imi inghetasera. Tineam strans in palma telefonul,care nu mai inceta sa vibreze.Si manusile mele fara degete tremurau de frig. Degetele nu mai tremurau. Mureau silentios,articuland amprenta vibratiilor.
Lumina venita din varfurile innorate ale stalipilor deja nu mai ajungea cum trebuia pana la mine. Si era frig. In acel moment,cand fulgii mi se uscau pe limba si zapada se plimba incet,in valuri,pe deasupra mea si pe sub mine,am simtit nevoia sa`mi lipesc plamanii de asfalt.
Te recuperasem,si asta era tot ceea ce conta.
Mana mea rebele,desi nu mai era,tot nu voia sa intre in buzunar,sa se incalzeasca putin,poate chiar sa revina la viata cu niste tuica fiarta... Voia doar sa se simta ca si cum ar fi acoperita de palma ta.
Raceala era amortizata de fesul meu lung,de pitic insotitor al Albei-Ca-Zapada. Plamanii mei mi se scurgeau afara din gura ca un balon de guma de mestecat... La fiecare tuse,seaca,uscata,se mobilizau si se materializau intr`un cauciuc fin care`mi invelea si`mi ingrosa buzele. Voiam sa dau tot cauciucu` asta nociv afara,.sa se imprieteneasca cu asfaltul.
Si mai voiam ceva: pe tine atunci si`acolo.
De`abia ma mai tineam pe picioare. Dar avand in subconstient vocea ta,mergeam. Suportam. Induram. Inghetam.
Ma incalzea ideea ta.
Drumul nu a fost niciodata atat de lung.
Tu nu ai fost niciodata atat de departe...
Si niciodata nu mi`a fost atat de dor de o entitate ireala. Fiindca tu... Tu... Esti prea departe ca sa fii adavarat.
Iar eu... Eu... Sunt prea des umbra ta ca sa fiu si altceva...
Si uite ca iarna a venit. Si tu nu ai fost acolo,sa ma tii de mana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu