Poate ,uneori, ar trebui să fim recunoscători că nu trăim calvarul celorlalți. Nu mă-ntreb ce-aş face dacă aş fi în locul altcuiva. Mă întreb ce pot să fac ca să îmi doresc să fiu în pielea mea. Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu? Să-ți dau un punct de plecare.
Te-ai trezi la 6:50 şi ai mai zăbovi până la fix, uneori până la şi 10. Continuându-ți un vis care nu şi-ar găsi locul în realitatea imediată. Uneori ai rămâne blocat între vis şi realitate şi n-ai mai vrea s-o continui pe niciuna. Ai vrea pur şi simplu să se uite de tine. Fără voia ta, din inerție sau din puțina responsabilitate cu care ai fost nevoit să te obişnuieşti, te ridici şi-ți iei ziua de unde ai lăsat-o cu o zi înainte. De punctul ăla şi aşa nu treci. Pleci la şcoală sau la muncă, unde te aruncă viața, şi îți petreci de la 6 la 8-9 ore dorindu-ți să te întorci acasă, orice ar însemna asta.
I-ai face pe alții să râdă în speranța că cineva o să-ți ia şi ție cu mâna durerea care nu lasă o noapte să treacă fără să te-apuce plânsul. Zâmbetul lor ar însemna mai mult decât un vis frumos, care să te-ajute să înfrunți realitatea. Şi ți-ar lua puțin gândul de la subiectul pe care-l dezbați în permanență cu rațiunea-ți, al cărei somn probabil a născut monştrii care trăiesc acum în tine: "Oare astăzi am destul curaj s-o fac...?"
Astăzi ai curaj să-ți curmi suferința? Apoi te întrebi dacă merită. Lupta sau întoarcerea armelor. Şi alea sunt momentele în care privirea ta în gol îi ține pe toți departe şi tu începi să nu mai ții pasul cu realitatea, pierzând succesiv minute după minute. Pe care nu ți le mai dă nimeni înapoi. Şi tu tot nu ştii dacă-ți doreşti să trăieşti...
Vrând, nevrând, te achiți şi pe ziua de azi de obişnuitele obligații. Anevoie. Cu ochii pe ceas. Şi mai de-al dracu', timpul trece în ciuda ta. Greu şi zeflemitor. Aşa că nu mai cumperi baterie la ceasul de mână fără de care altminteri nu ai fi putut trăi. Sau doar din prea multă lehamite. Să mai faci un drum şi ca să schimbi bateria acestui pluton de execuție la purtător? Ziua judecății şi-aşa vine. Pe aia n-ai cum s-o ratezi, restul deja nu mai contează. Din inerție, devii punctual după soare.
Iei metroul sau autobuzul şi ajungi de unde ai plecat. Te trezeşti singur şi parcă ai vrea să faci pe cineva să zâmbească. Ai vrea să te plimbi, dar nu-ți ține nimeni isonul. Te simți singur şi să-ți spun şi de ce. Pentru că eşti. Nu din proprie inițiativă. Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Nu eşti ca ceilalți. Noaptea o dormi, nu o bei. Şi ziua mori încet. Acum demonii interiori o iau razna şi ți se zvârcolesc prin toate părțile. Ai zice că ți-e foame, dar nu simți nevoia să mănânci. Simți nevoia să mai treacă o zi. Ca să ajungi mai aproape de...? Nici tu nu ştii ce vrei şi pe ce temei.
Mai citeşti, mai stai de vorbă pe net, mai asculți muzică. Ai mai mulți prieteni pe net decât în viața reală. Eşti conştient şi te întristezi. Totuşi, îți mai alungi singurătatea cu ei. Speri ca într-o zi să apuci să îi cunoşti în persoană şi să le mulțumeşti că te-au ținut în picioare. Desigur, îmi vei spune că ai părinți. Dar ştim amândoi că nu te mai înțelegi ca înainte cu ei. Cine nu ține pasu' cu cine? Devine un război rece din care ambele părți se retrag lezate şi de cele mai multe ori pentru totdeauna. Fără să-şi propună asta sau să şi-o asume. Aşa că sprijinul cel de zi cu zi ți-l cauți în necunoscuți binevoitori care au probleme asemănătoare, fie că o recunosc deschis sau nu. Altfel nu ar sta să te ajute. Nu-i pasă nimănui prin ce treci.
Ai fi în depresie de luni de zile şi cei din jur n-ar observa nicio schimbare. Şi dacă ai spune cuiva, în speranța că ți-ar da vreun reper peste care tu ai trecut cu vederea... ai afla că e vina ta. La tine e problema. Suferi de "mania persecuției". Refuzi ajutorul lor imaginar. Aparent, a te simți inferior, bun de nimic, lăsat în urmă, singur, neînsemnat nu e o problemă reală, ci una autoindusă. Dar pace nu ai nici acasă, nici în suflet şi a cuiva trebuie să fie vina. Dacă toți ceilalți sunt curați, trebuie să o iei asupra ta. Şi asta te îngreunează şi te încetineşte. Încerci să le rezolvi pe toate, dar ceva nu se potriveşte. Şi un decor perfect cu o piesă lipsă se transformă într-un adevărat haos, lacuna se simte cu atât mai pregnant cu cât atmosfera generală sugerează o perfecțiune tangibilă, dar totuşi greu de cucerit.
Începi să crezi că ai înnebunit. În fine, încă nu-i târziu, aşa că dai o tură de cartier, dacă nimeni nu s-a avântat cu tine până mai departe. Îți aprinzi o țigară şi speri să găseşti pe cineva la telefon, ca să-ți mai treacă timpul. Dacă termini ziua vorbind cu altcineva decât cu tine ai impresia că ziua n-a fost chiar pierdută, chit că n-ai făcut nimic notabil. Parcă ți-e dor de trotuarele răsuflând uşurate după o ploaie. Totul e atât de uscat că tuşeşte prin toți porii, ca şi tine. E frig şi tu n-ai pe tine decât un hanorac. Acelaşi. Țigările se termină şi nu ştii când o să mai ai iar bani de pachet. Te simți oarecum uşurat când îți iei pachet, confunzi uşurarea asta cu o fericire temporară. Şi te bucuri de el până ajungi la jumate. Apoi le numeri şi vezi cam cât ar trebui să-ti ajungă, până când îți cumperi altul. Nu te-nduri să iei la bucată, nu-ți dau mereu ce vrei tu. Şi zilele tale-s mici, ca şi motivele de bucurie. Nu te-ncumeți să-ți fixezi țeluri mai mari de frică că nu le-ai putea atinge. Teama de eşec, printre altele, te face să plângi uneori. E un cerc vicios.
Din care te scoate iubirea, din când în când. Autodepăşire în doi. Vă țineți de urât şi deveniți mai frumoşi. Dar vezi că nu poți avea pe nimeni. Şi cei care te vor, te afundă mai adânc în întunericul din care te zbați să ieşi. Te uiți în jur şi vezi fericire. Te întrebi dacă vei avea şi tu parte vreodată de asta. Apoi un zâmbet răzleț îți luminează fața pentru câteva clipe. Îți aminteşti de momentele când ți-a fost şi ție bine. Şi trăieşti pentru ele. Uite, ai un motiv. Să speri că se vor repeta. Dar îți aminteşti că la sfârşit ai suferit. Şi nu mai ai curajul să îți fugăreşti fericirea. În termeni banali, poți spune că o laşi să treacă pe lângă tine, tu uitându-te în jos.
În fine, am cam divagat. Dacă ai fi în locul meu, n-ai vrea să adormi, pentru că e greu şi durează puțin. Dar nu ai ce face. Uneori plângi până când devine un efort să ții ochii deschişi. Nu întotdeauna înțelegi ce a dus până acolo, dar nu te mai oboseşti să-ți explici. Sunt prea multe, oricum. Mai bine le reduci la absurd şi nu te mai concentrezi pe niciuna. Dar se năpustesc toate odată asupra ta...
E 12, 1, 2... apoi, imediat, se face 6:50.
Dacă ai fi în locul meu, aşa ți-ai număra zilele. Dar într-o zi vei reuşi. Vom reuşi. Altfel nu se poate. Nu degeaba nu găsim în nicio zi curajul să terminăm cu toate. Sau poate doar pentru că zilele sunt identice, la fel ca şi emoțiile, motivele, stările. Trăieşti ori la modul relativ, ori la modul absolut. Când vom reuşi să renunțăm la constantă, vom răsturna şi valorile. Şi tot ce a zăcut în imponderabilitate, în relativitate, se va reprofila şi va apuca o altă cale.
Nu m-am născut să fiu un eşec. Nimeni nu s-a născut pentru asta. Nu pot mereu să scriu. Sau să rețin ce mi se spune. Să fiu o prietenă bună sau un om bun. Nu sunt mereu "pe val". Nimeni nu e. Starea asta de tranziție va trece. De-aia stăm pe loc. Ca să avem de unde ne avânta, când ne va veni vremea. Nimeni nu e singur pentru totdeauna. Când râzi, râd toți. Când plângi, plângi de unul singur. Nu mai plânge. Zâmbind, îți amâni sentința. Te apropii de absolut.
Dar dacă eşti ca mine... numai în delir mai găseşti zâmbetul ăla convins că de partea cealaltă se găseşte absolutul. Cel puțin acum. Mâine poate o să fie sincer şi sănătos. Dar zilele sunt toate la fel şi visele au început să se repete...
6:50. Ce ai de gând să faci?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu