Cum ar fi dacă ai putea rămâne veșnic tânăr? S-a căutat răspunsul la întrebarea asta în toate părțile, am încercat cu piatra filosofală, cu scriitorii care să asigure nemurirea celor pe care-i admiră între paginile cărților pe care le scriu și, în ultimă instanță, chiar și cu ajutorul bisturiului și al elixirurilor minune. De ce nu s-a gândit nimeni că tinerețea fără bătrânețe se ascunde în spatele vioiciunii spiritului?
Cei îmbătrâniți prematur nu se împacă niciodată cu viața. Nici măcar atunci când ar fi prea târziu s-o facă. Dar alții o iau așa cum e și o trăiesc până nu mai rămâne nimic din ea. Pentru ei, viața începe în fiecare zi, cât timp încă mai există pe lume oameni de iubit, amintiri de depănat, idei de discutat, lucruri de învățat. Dar asta-i poate cel mai greu, deși Riri Sylvia Manor face totul să pară atât de ușor.
Pentru mine, probabil, una din cele mia grele încercări e să termin o carte care nu-mi place. Și la fel de greu îmi e să accept că o carte bună are și un sfârșit. În general, ca să amân inevitabilul, citesc în paralel 3-4 cărți, ca să am mereu alternativă și să mă enervez cu rânduri mai proaste atunci când tind să mă înec în butoiul cu melancolie prea mult timp după ce s-a terminat ceva ce-mi plăcea. Dar am făcut o excepție și am dat gata dintr-o suflare cartea asta plină de o viață palpitantă, împlinită și banal de anonimă, O viață de toate zilele care totuși nu ne e dat tuturor s-o trăim.
Probabil aveam mare nevoie să-mi amintesc de vremuri pe care n-am apucat să le cunosc. Și să mă plimb pe străzi care azi nu mai există și pe care cu greu le mai poți găsi printre fotografii vechi pe care, cu deosebită amabilitate, le pun la dispoziție paginile de facebook ale celor care iubesc Bucureștiul și vor să nu fie uitat așa cum a fost înainte- mai romantic, mai aerisit, mai visător. Să citesc memoriile acestei fabuloase femei a fost ca și când aș fi răsfoit un album de fotografii din interbelic, pentru ca mai apoi să dau drumul la un film cu hoții și vardiștii, în varianta cu lupta de clasă și dușmanii ei.
N-am avut norocul ca bunica mea să-și amintească prea multe din timpul războiului- era destul de mică. Apoi, în vremea comunismului, n-a avut prea multe griji să-și facă. A avut un post călduț și o viață ca oricare alta. Când eram mică, îmi plăcea să mă uit prin cutiile ei cu bijuterii care, deși ieftine, păreau comoara dintr-un cufăr pe care mi-l imaginam când mi se citeau povești. La fel de mult îmi plăcea să mă uit în albumul cu poze vechi, cu rude îndepărtate de-ale ei, mai mult prin alianță decât de sânge. Mi-ar fi plăcut mai degrabă să aud povești cu oamenii din poze, decât să mi se citească din Creangă sau 1001 de nopți. Însă bunica nu știa mai nimic, iar eu rămâneam neconsolată, încercând să imaginez scenarii pe marginea pozelor și să recompun în minte peisajele fragmentare pe care le vedeam acolo. Era, în mod clar, o altă lume pe care din ce în ce mai puțini mai trăiau ca să și-o amintească și să vorbească despre ea.Străbunicul meu a fost coleg de clasă cu regele Mihai. Se zice că ar exista o poză cu clasa din vremurile alea, dar nu-i la mine acasă. Iar mie n-are cine să-mi povestească cum era regele când era mic, cum arătau orașele când nu le invadaseră încă acest cancer al betoanelor infinitului, cum era când mesele cu familia de duminică și de sărbători erau adevărate ritualuri, care era atmosfera la un bal sau cum se purta lumea din înalta societate. Bineînțeles, există cărți despre Intimitatea secolului al XIX-lea, despre Bucureștiul interbelic, despre orice. Dar nu toate sunt o poveste romanțată la care povestitorul a participat activ, desfășurând cu afectivitate dinaintea copilului captivat o suită de imagini care n-au supraviețuit arhivelor sau nici măcar nu au avut suficientă importanță ca să fie consemnate.
Autoarea Bucuriei de a nu fi perfectă e bunica înzestrată cu darul memoriei și a povestirii care-mi spune acum, la 20 de ani, povestea vieții ei, a părinților ei, a bunicilor ei. Îmi spune istoria din spatele fotografiilor pe care le-a lăsat cu grijă la finalul cărții, îmi spune despre cum era să fii evreică atunci când asta era considerată a fi o crimă, despre cum mesele astea ritualice și fastuoase au fost înlocuite cu cenușiu și tăcere (auto)impusă, despre gustul cărților pe care ți-era interzis să le citești, despre iubiri și capricii din spatele ușilor închise ale unei case de oameni car au trăit și-au murit în anonimat și despre aventura de a-ți lua viața de la capăt din nou și din nou. Cum să n-o ascult cu înfrigurare și cu sufletul la gură până la ultimul cuvânt?
Am mai spus că nu mi-a plăcut istoria pentru că mi se părea foarte rece și impersonală. Cât despre memorii, biografii și autobiografii- nu le știam decât pe ale oamenilor de vază și eram sătulă de bătălii importante, convorbiri la nivel înalt și alte chestii oficiale. Însă, de când am descoperit istoria alternativă, aceea a oamenilor obișnuiți, a chinurilor și a ambițiilor lor, mi-am recăpătat apetitul pentru poveștile pe care nu le-am auzit în copilărie. Într-adevăr, astea sunt altfel de povești, pentru oameni mari, pe care doar dacă ai un noroc deosebit ți le pot spune bunicii sau străbunicii. Chiar dacă n-o să știu anii de grație, ziua exactă la care au fost semnate tratatele sau în care s-au desfășurat bătăliile decisive, mă mulțumesc cu un alt gen de repere. Pentru mine, istoriile personale fac mai mult decât orice istorie oficială. Amintirile încă vii sunt mai sincere decât cărțile care-ți oferă fel de fel de fețe ale aceluiași eveniment, sunt mai sincere, poate, decât istoria în sine.
Oricât aș încerca să-mi depășesc condiția, sunt un om al literelor și al ideilor, nu al datelor și al dăților. Pot învăța doar prin prisma afectivității și orice altă încercare s-a dovedit zadarnică. Strecoară-mi cifre, ani și nume mari într-o poveste de budoar sau într-una lipsită de oricare importanță politică aparentă, iar eu voi învăța și voi ține minte. Spune-mi o poveste, iar eu o voi duce mai departe. Cred că și asta face parte din Bucuria de a nu fi perfectă.
