Jurnal intim, #1 ("În contra direcției de astăzi în cultura română")

   De multe ori ești prea ocupat cu altele ca să mai vezi ce e în jurul tău. Nu e de condamnat. Dar știm cu toții unde se ajunge de acolo... Uneori îmi place să-mi ridic capul din pământ și să mă mai uit pe lângă mine. Alea-mi sunt clipele de liniște în care observ de ce merită să trăiești. Îți faci atâtea griji pentru ceva de care vei uita peste o zi-două, o lună-două, încât pierzi din vedere că există pe lumea asta lucruri care te fac fericit.
   La sfârșitul unei zile pline, cu glume, caiete, cărți, dureri de încheietură de la prea multe pagini scrise, dureri de cap și vedere încețoșată de la prea mult învățat, mă retrag în sanctuarul meu. Mă întind în pat și mă dezmorțesc. Pun mâna pe telefon și-mi sun prietenul ca să vorbim până adorm. E mereu acolo la sfârșitul zilei. În restul timpului e în mintea mea.
   Când vine un prieten de la facultate, vorbim dintr-o singură suflare despre tot ce se poate și-mi amintesc cât de nașpa e să stai printre ignoranți. În zilele alea îmi amintesc că știu mai multe decât aș fi putut bănui. Și-mi face bine să vorbesc despre chestii pe care nu le bagă nimeni în seamă.
   Dar în marea parte a timpului suntem doar eu și muzica. Eu, muzica și cartea. Îmi place să cred despre mine că am câte o melodie pentru foecare gest, situație sau stare de spirit. Cât despre cărți... Citesc uneori chestii care mă bagă în ceață. Sunt autorii ăia atât de zeloși în descrierea personajelor, încât mă aruncă înapoi la stadiul de ignoranță. Tipa cutare din cartea "X" se dă cu un parfum marca Y, poartă haine făcute de creatorul Z, pantofi de la casa de modă "Alfa", fumează țigări "Beta", conuce o mașină "Gamma"... Mă simt vinovată că nu știu despre ce e vorba. Omul ăla încearcă să redea atmosfera unei epoci și niște mentalități, iar eu nu pot înțelege devăratul farmec al lersonajului pentru că nu știu toate mărcile alea. Apoi, autorul mai spune despre personaj că rostește o anume replică în stilul lui Habarnam Cinenaiba Ofi și mă pleoștesc de tot. Actori, personaliăți mărunte, trupe mai underground decât metroul...aș vrea să le știu pe toate. Dar la ce mi-ar folosi...?
   Totuși îmi plac autorii care-și descriu așa personajele. Tocmai de aceea mai inserez și eu câte un nume de trupă mai puțin cunoscută care-mi place, parcă îmi dă un aer superior, de cvasiomnisciență. A fi sau a nu fi hipster? Aceasta-i întrebarea celui de-al doilea deceniu al celui de-al XXI-lea secol.
   Citeam ieri un articol scris de un tip de la "Cațavencii" pe blogul personal, în care înjura cu consecvență hipsterii, dar mai ales anumiți exponenți ai tagmei lor, respectiv o trupă care-mi place- Robin and the Backstabbers. Le-aș fi luat apărarea, dar nu mă mai bag în gura lupului. Articolul ăsta îl succedă pe cel din "Cațavencii", unde jignise o trupă cu tradiție fără nicio jenă și fără prea mare temei. Acolo s-a despicat pământul în două și băiatul și-a primit binemeritata porție de înjurături. Nu pot să nu mă mir de drumul pe care ni l-am ales. Tot ieri citeam cum înjură Mărgineanu un grup anume, bazându-se pe o interpretare halucinantă pe care singur a dat-o unui articol. Pe scurt, m-am încărcat cu atâta energie negativă aiurea, încât m-am întrebat dacă ar trebui sau nu să-mi pese, dacă ar trebui sau nu să mă simt. Sunt eu o hipsteriță proastă, fără nicio cultură și cu aceleași înclinații și același coeficient de inteligență ca al unui cocalar, singura diferență dintre noi fiind modul de manifestare? Mă îndoiesc, sincer. I-aș fi spus domnului Hater de la "Cațavencii" câte ceva despre un exponent al sus-menționatei tagme pe care o descria prin câteva cuvinte simple, intercalate de valuri de înjurături complexe, dar mi s-ar fi răspuns cu "Te-a întrebat cineva ceva, #&$*@ proastă...?". Așa că m-am gândit să mă abțin. Cu tristețe constat că astăzi trebuie să treci cu ochii închiși pe lângă ură, trivialitate, atacuri la persoană, atentate, războaie, defăimări, invective și multe altele. De ce? Că mori cu ei de gât dacă te pune dracu' să le-ntorci vorba. De la băiatu' Cațavenc mă așteptam la o astfel de părere ieșită din neant, oamenii de genu' se trezesc, văd soarele pe geam și-l înjură că strălucește oblic și nu perpendicular. Așadar, nu trebuie să fii vinovat de ceva anume ca să te-njure, e de-ajuns că exiști. Și te-njură oricum. Dar domnul Mărgineanu...?

   În fine.
   Mai era un articol care spunea ceva despre niște cărți pe care, dacă le citești, ești automat prost. Mă așteptam să fie "Exerciții de echilibru" a lui Chirilă acolo, dar am fost șocată să îi văd alături pe Paler, cu "Viața pe un peron", și pe Călinescu, cu "Enigma Otiliei". Să-nțeleg că am fost făcută proastă încă o dată. Așa că mă întreb cu ce arme ar trebui luptat împotriva lor. Or fi de ajuns cuvintele, sau trebuie să le desenezi, ca să priceapă..?
   Îmi pun acum o mie de întrebări. Asta e lumea în care mă pregătesc să plec? Asta e prestigioasa opinie publică...? Asta e societatea românească în care caut motive ca să n-o părăsesc...? Sincer, mă simt prost. Sau proastă. Depinde cine citește, îmi place să fiu deschisă tuturor interpretărilor. Nu pot să nu mă-ntreb de ce am citit atâtea cărți, de ce am ascultat atâta muzică, de ce am învățat atât de bine, de ce am respectat atâtea reguli, de ce m-am dezvoltat atât de armonios. Ca să mi se spună că sunt proastă, în mod indirect, bineînțeles? Strâng motive pentru care să rămân în țară și să o reformez cumva. Au ei habar că unele din chestiile citate ca fiind tâmpenii sunt tocmai câteva din motivele pentru care nu plec la studii afară?
   Respect scriitorii buni din România și aș vrea să mă număr într-o bună zi printre ei. Și consider că nu m-aș putea exprima la fel de armonios în nicio altă limbă. Iubesc trupele de alternative românești și metaforele lor. Îmi arată că există poezie și azi și că sunt norocoasă că pot s-o văd, s-o trăiesc, s-o ascult. Fericită sinestezie. Vreau să rămân în țară să apuc să le văd live pe toate. Vreau să rămân în țară pentru că mulți dintre oameni sunt frumoși și vreau să apuc să-i am alături înainte de a porni pe drumuri străine.
   Știu pseudojurnaliștii ăștia că avem anumite simboluri, mai mult sau mai puțin cunoscute? Știu ei cât costă asemenea opinii...? Știu ei că noi, tinerii, ne pierdem încrederea în soarta țării când citim sau vedem în jur asemenea inepții...? Uneori stau și mă întreb ce aș putea face ca să-mi fac cunoscută munca. Aș vrea să-mi citească mai multă lume blogul, pentru că simt că merit și că am câte ceva de spus. Dar lumea alege să-i citească pe Chirilă, Nemerovschi și blogurile astea de hatereală ieftină care, ocazional, mai nimerește și la țintă. Dar și un ceas stricat arată ora exactă de două ori pe zi, deci... N-am nimic împotrivă că masele se orientează în direcția asta. Dar reprezentanții ăștia ai opiniei publice n-au habar cât noroc au. Sau ce să facă cu el. Asta e cel mai frustrant.

   În fine.
   Poate pare că am divagat, dar, în esență, cam ăștia sunt vampirii energetici care ne omoară atenția distributivă. Dedicăm unor astfel de lucruri prea mult din timpul nostru liber, prea mult din timpul pe care ar trebui să-l petrecem bucurându-ne, făcând o sărbătoare din fiecare clipă pe care o putem folosi după bunul plac. Ne interesează prea mult ceea ce interesează prea puțin și alunecăm într-o extremă periculoasă. Îmi pare rău că deasupra țării ăsteia plutește un nor de negativism la fel de gros și de periculos ca ăla care cică ar veni dinspre Cernobîl, dar mai puțin mediatizat decât cel din urmă. Îmi pare rău că deschidem ușile ignoranței și nonșalanței, în loc să încurajăm schimbarea, întinerirea. Babele care bârfesc la poartă și care împânzesc mijloacele de transport în comun, bătrânii care fură toate beneficiile și se bucură de câte înlesniri e cu putință să primească s-au mutat pe internet. Unde ne intoxică zilnic cu câte o doză mică de tâmpenii, până când vom deveni irecuperabili. Nu-i neapărat o strategie, nu tot răul care se-ntâmplă azi face parte dintr-o amplă conspirație bine pusă la punct, e pur și simplu o alegere pe care o facem involuntar, ceva cu care ajungem să ne obișnuim, după ce l-am tolerat vreme îndelungată, fără să ne pronunțăm în vreun fel.
   Poate că tăcerea e un păcat mai mare decât credem. Sau, mai bine spus, "Fețele tăcerii" sunt prea înșelătoare. Vorbim când ar trebui să tăcem și ne abținem atunci când chiar e necesar să spunem ceva.

   În fine.
   Azi sărbătoresc cu liniște și muzică bună. Și pentru că am dedicat prea multe rânduri vampirilor energetici și chestiilor de pe internet care mă enervează, voi consacra următoarea ocazie ficțiunii.

   Așadar, las aici câteva linkuri care să vă ajute să-mi înțelegeți frustrarea, asta dacă a reușit articolul meu să ajungă până la voi. Și vă încurajez să militați în orice fel vreți voi pentru schimbare. Ne gândim adesea că schimbarea poate avea loc și fără noi, fiecare e numai unul, cantitate neglijabilă. Dar fiecare om care gândește așa nu e în plus la ideea de schimbare. E în minus. Gândiți-vă la asta. Și bucurați-vă astăzi de o minunată porție de liniște autoindusă. Pentru că meritați.

http://www.catavencii.ro/iris-s-au-reunit-de-foame/

http://www.piticigratis.com/2015/04/patruzeci/

http://www.kmkz.ro/recomandari-2/tepe-recomandari-2/10-carti-pe-care-esti-prost-daca-le-citesti/

Constelații pe sub gene

   Și atunci când cel mai bun lucru din viața ta se dovedește a fi un simplu lucru...? Sau poate ți se pare. Totuși, atunci ce faci?
   Din toți care ar fi putut fi pe stradă, nu sunt decât eu. În jurul meu, toate au culoarea aia pe care o dau efectele vintage din programele de editare foto cele mai simple. Și parcă cineva din exterior cioplește într-un norișor care-mi plutește deasupra capului, ca-n desenele animate, ca să dea o formă gândurilor mele. Dar în mintea mea sunt prea multe locuri neocupate.
    Îmi vin în minte fragmente de melodii pe care nu le pot recunoaște, trebuie să cânt până la refren ca să-mi amintesc. Aș vrea să mă-nțeleagă și pe mine cineva.
   Rafturile librăriei erau ticsite de cărți, dar eu n-aveam bani să mă decid, așa că mângâiam cu privirea posibile povești de viață, de călătorie sau de moarte. Mi-era dor să fiu altcineva. Dar titlurile alea mă lăsau rece. La un târg de carte mi-am spus că n-o să mai judec niciodată o carte după copertă, la propriu. Sunt atâtea care nu-și merită banii. Banii, ca banii, da' niște copaci au suferit ca să ajungă suport de platitudini. Crudă soartă. Cum ar fi să devin și eu teatru de iubiri eșuate? Dar să nu fim pesimiști. Pot să fiu teatru de păpuși.
   Nu-mi dădeam seama cum am ajuns pe aceeași bancă, dar eram mulțumită că am ajuns totuși undeva. După toate visele alea ciudate, nu mă așteptam să mai calc prea curând pe teren ferm. Subconștientul e un teren minat, de nisipuri mișcătoare. Curând se vor termina zilele de venit devreme la școală. De fumat o țigară pe burta goală la 7:16 și de citit ceva în clasa goală până la fix. Doar atunci pot să stau fără muzică. Mai prind câte-un gând și-l mai alerg pe unde n-am mai fost.
   Uneori sunt tristă că o se sfârșească așa. Dacă am o viață, de ce nu pot să-ncep bine? Mă uit la mine și-mi amintesc de telefonul meu. A fost nou pentru o scurtă perioadă, apoi a căzut, s-a zgâriat și așa o să rămână. La rândul meu, am atâtea șanțuri în piele, de parcă în mine s-ar fi dat războaie și fusese nevoie de tranșee. Și chiar s-au dat. Dar când spiritele s-au calmat și apele s-au retras, eu de ce nu mi-am revenit? O să rămân așa până la sfârșit și mi se întâmplă să mă indispun din cauza asta. Am fost nouă până la un moment dat, dar acum sunt zgâriată iremediabil și chiar nu pot să-mi schimb carcasa.
   Dintre multele mele dorințe, am mai păstrat una. Să câștig în viitor suficienți bani cât să-mi pot permite toate cărțile pe care-mi pică privirea și bilete la concertele cui vreau eu. Viața capătă sens când asculți muzică bună direct de la sursă, când citești ceva care te mai face să uiți. Nu sper să arăt bine, să ajung sus, sper doar să trăiesc.
   Într-o zi o să scriu cartea aia. Sau poate că nu. Mi-aș face mai mult rău. Ce-a fost, a fost. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune. Oare mă iubește? Sau mă vede cum mă văd și eu- ca pe un telefon stricat? Cu un singur cuvânt nelalocul lui strici tot, chiar dacă vorbești din cărți.
   La primul meu concert va fi toată muzica ce-mi place. Dacă nu pe scenă, în sală. Și eu voi cânta din spatele unei cortine de fum de țigară, într-un oraș care nu vrea să știe de mine. Până atunci voi fi citit sute de cărți și nimeni nu va ști, pentru că voi coborî de pe scenă imediat ce mi se va termina recitalul. Fiecare vis se termină dezamăgitor. Asta mi-am dorit toată viața...? Poate că dacă ar fi fost cunoscuți în public, m-ar fi aclamat. Dar alții n-au nicio obligație.
   Cineva îmi va mai îndeplini o dorință și mă va duce să văd lumea. Într-o incintă închisă, cu lumină difuză și scaune plușate. Apoi, când vom ieși, voi lua o gură de aer tare și proaspăt și mă voi scutura de praf și pânze de păianjen. Nici lumea nu e așa cum mă așteptam...
   Și, într-un final, nu rămâi decât tu cu gândurile tale. Ce păcat că-n ziua-ntâi l-am alungat pe cel care sculpta în norișorul de deasupra mea. De-atunci mi-am pierdut gândurile serioase și nu poți să te faci mare dacă nu-l lași pe nenea să-ți deseneze cum trebuie să fii.
   Norii sunt la fel de vaporoși și muzica e întârziată, pe un ritm vag sacadat. Se aud tamburine și acorduri de chitară, pe care le-nchide o voce tainică ce recită o mantră. Apoi auzi un saxofon și te crezi la New York, dar în vremurile noastre cortegiile funerare cântă ce muzică li se cere. O soprană își dă duhul lângă urechea mea și geamurile se sparg pe măsură ce înaintez. Sărmanul cu vioara din colț nu mai are niciun farmec de când și-a acordat-o.
   Și acum știu de ce n-o să-mi termin niciodată cartea: mă termină gândurile pe mine. Nu-mi permit să stric dezordinea și Ariadna și-a pierdut firul pe aici, pe undeva. Poate nici nu vrea să-l găsească. Poate nici eu nu vreau cu adevărat să fiu înțeleasă.