luni, 10 iunie 2013

Dragă R.,

   Am zis să-ţi scriu. Am trecut printr-o perioadă critică. Nu-i vorba de vreo criză de identitate, ci mai degrabă de una existenţială. Imediat după ziua mea am pierdut un om drag. Perspectiva de a nu-l mai şti mereu aproape m-a îngrozit, am plâns până aproape de pragul leşinului. Apoi a murit ceva în mine. Şi am înţeles ca suferinţa se consumase demult, ce rupea în mine era o frustrare adâncă, ale cărei rădăcini se trăgeau din nevoia mea nebună şi neîmpărtăşită de afecţiune. Nu era niciunul de vină că eu plângeam. Era o vină universală, că nu-mi găsesc stabilitatea şi echilibrul. Pot să jur că am căutat unde nici cu gândul n-aş fi gândit, dar mereu se găsesc impedimente. El era mereu aici, simţeam o anumită siguranţă, pe care, însă, obişnuia să o anuleze cu gelozie şi posesivitate. Atunci mă întrebam cine sunt şi-mi căutam vina pe un drum curat. Aşa că am renunţat şi am paralizat la gândul că nu mă mai are nimeni. Am o nevoie nebună de a simţi că aparţin cuiva, unei familii alternative, voi sunteţi mereu familia asta a mea.
   Nu m-am simţit niciodată vinovată că vorbeam cu tine în timp ce eram cu el. Mai degrabă mă deranja că relaţia cu el se interpunea între conversaţiile noastre. Când am făcut 17 ani, mi-ai promis într-un fel că o să fii acolo. Dar ai lipsit. Şi am auzit melodia aia superbă despre viaţă şi căutarea sinelui, despre lacrimi şi drumuri accidentate, despre fericirea relativă şi absolută. Şi nu mi-a venit să cred că vine de la tine. A fost un cadou prea frumos. Aş vrea să fac şi mâine 17 ani şi să te primesc aşa în suflet. Păcat că m-ai luat pe nepregătite, de nici măcar n-am bănuit că tu ai putea fi responsabil pentru starea mea de atunci. Acum că ştiu, îţi mulţumesc a nu ştiu câta oară şi număr lunile până la plecarea de acasă. Ascult muzică, fac muzică prin fiecare literă a numelui tău, pe care o repet până îşi pierde sensul. O melodie de la o trupă pe care o ştiu de la tine suna cam aşa: "Imaginea ta, ce demult o păstrez, de-atâta privire aproape s-a şters." Aşa şi cu mine. Repet cuvinte până la demenţă, citesc ce vine de la tine cu aviditate, până când îşi pierde sensul şi aduce confuzie şi amnezie. Apoi numele tău mi-e anamneză şi o iau de la capăt. Între timp, ca ocupaţie diversă, încerc să mă-ndrăgostesc, ca să-mi treacă mai uşor timpul până la revedere, dar văd că nimeni nu-i ca tine şi o las baltă. Ştiam, odată, că şi tu mă aştepţi. Sper să n-o fi auzit de atâtea ori încât să ajungă să îşi piardă şi asta sensul.
   Când n-ai putut să ajungi, mi-ai spus că ai încercat, dar e o curvă pe nume "karma", care ţi-a stricat planurile. Dragul meu, karma e cum ţi-o faci. Faci bine, ai karmă bună. Faci rău, karma se ia după tine. Poate ar fi trebuit să nu pleci niciodată, ca să poţi să te întorci de câte ori vrei.
   Spune-mi sincer: ai vrut din tot sufletul să vii sau te-a ţinut gândul că ai putea să mă vrei din nou şi nu ai fi putut să faci nimic în sensul ăsta? Pentru că poţi. Altă melodie spunea că "inima mea nu cere chirie, aşa că vino când vrei tu şi stai oricât îţi place ţie." Decorul tău e rezervat doar pentru mine, dar nu acum. Ai spus-o. Şi eu încuviinţez. La mine, vezi tu, e altfel. Eu îl ţin mereu ocupat ca să nu se dezobişnuiască cu jocul scenic. Să nu se prăfuiască atunci când ajungi. Dar strigă numele tău şi-mi strică jocul.
   A doua zi după ce am făcut 17 ani am găsit ceea ce căutam demult: un subiect de roman care să acopere ceva pagini bune. Va fi despre viaţa mea. E singura pe care o ştiu şi despre care aş putea fi mereu sinceră. Şi nu o să caut adevărul, ci să fiu sinceră. E o mare diferenţă. Adevărul nu e mereu cel ascuns după vorbele sincere. Şi eu altfel nu pot să scriu. Pot să mă mint şi să scriu, să plâng şi să scriu, dar, în final, rezultatul va fi unul cât se poate de sincer.
   Şi tu, dragul meu, îmi vei fi confident direct, alături, sau nu, de vreun lector interesat de problemele adolescenţei sau în căutare de vreun adevăr tăinuit până acum, ca să fie descoperit acum de o debutantă într-ale lumii. Între noi fie vorba, aşteaptă-te la adevăruri general valabile de la oameni fără ocupaţie- din plictiseală ei devin fini observatori ai lumii din jur şi psihologi ocazionali şi pun în cuvinte realităţi pe lângă care ceilalţi trec zilnic, cu care se confruntă mereu, dar carora nu au timp să le dea formă-n grai. De-aia se miră şi se regăsesc într-ale trecătorilor prin lume. Ei cred că viaţa lor ocupată e importantă şi marcantă. Dar, de fapt, mai câştigaţi în ochii absenţi ai lumii vor fi cei care nu se remarcă cu altceva decât cu un bun simţ de observaţie pus în folosul celor ce nu au timp să şi-l dezvolte corespunzător. De data asta voi fi eu aceea. Fără ocupaţie şi cu şablonul de maxime întotdeauna la îndemâna.
   Nu sunt pe măsura ta. Nu o să citez din autori cunoscuţi, nu ştiu istoria nimănui, cu atât mai puţin pe a celor care contează. O să îţi dedic, î  schimb, multă muzică, o să îţi explic trăirile mele în mod sincretic, pe bătăi de inimă, sunete mai mult sau mai puţin armonioase şi versuri reprezentative. Uneori nici eu nu-mi găsesc cuvintele, dar le găseşte muzica. Şi-mi amintesc de tine, şi-ţi mai scriu şi-mi mai cânt frustrarea prin camere goale din pensiune. Îmi place să cânt. O să te adorm, oare, vreodată aşa?
   Îţi mulţumesc pentru intruziunea în viaţa mea, m-ai marcat şi mă uimeşti cu fiecare zi. Acum te las, străin frumos, cu chip de ceaţă şi negură pe obrajii albi, cu zâmbet de-al meu şi cu ochi în care-mi pierd temerile cele mai temerare, trebuie să scriu un roman. Am să te chem când o să rămân fără inspiraţie şi credinţă.

    A ta de când te-a întâlnit pentru prima oară,
    
                                                      Irina

miercuri, 5 iunie 2013

Nu ştiu cine eşti

   Un viciu cere pe altul şi amândouă iertarea. Nu s-a întrebat nimeni niciodată de ce, în dragoste, nefumătorii cer tutun, iar cei puternici- slăbiciuni?
   Vârsta mea le cere pe toate. Cere tot ce ar putea-o compromite, e teribilismul ăla cu jumătate de măsură de pesimism. E gândul că până la moarte e cale lungă. Dar şi până la ziua mea, vacanţă, Crăciun pare mereu că mai e destul. Şi atunci când vin, în sfârşit, parcă n-au durat destul comparativ cu aşteptarea. Şi drumul îmi va dura puţin comparativ cu destinaţia.
   Sunt iar seri în care mi-e frică de moarte şi nu mai pot să o anesteziez cu mirajul timpului. Se scurge. Trece ca azi. Şi ma voi trezi într-o zi că nu-l mai am, dar că a trecut prea puţin de când mi-am zis că mai e mult.
   E, totuşi, muzică ce-mi pare că am auzit-o când încă nu eram. Şi-mi dă speranţă că, poate, dacă nu-mi ajunge acum, voi mai avea o viaţă la dispoziţie. E muzică ce mă duce departe, cu gândul la o viaţă pe care aş putea-o avea, dar pe care mi-o va refuza în repetate rânduri mâna destinului.
   Mi-am pierdut profunzimea care altădată îmi alina frica de întuneric. Mi-am pierdut minţile şi darul de a scrie. S-ar putea zice că m-am pierdut pe mine. Îmi consum zilele în aşteptări fără spor. Mi s-a zis să nu număr zilele. Totuşi, ce altceva îţi mai poate da speranţă când substanţa pare că s-a scurs demult, decât viaţa în expectativă, în aşteptarea micilor bucurii care nu vor compune niciodată marile destine?
   Mă-nchid în bucurii mărunte, în tresăriri de-o clipă, valorificând fiecare pulsaţie, pentru că ele sunt primele care vor dispărea. Voiam să cred că ceea ce-i al meu nu va fi vreodată al altcuiva. Dar de când nu mai sunt eu, de unde aş putea şti ce-ar fi fost să-mi aparţină?
    Unde mi-e viaţa? Unde mi-e moartea? Unde-i lumina? Unde-i paradisul? Unde-i virtutea şi ce mi-e păcatul? Cum de am căzut atât de jos încât mă bat pe umeri toţi cei fără onoare, arătându-mi pentru ce aspect al vieţii mele, scos la lichidare de stoc, licitează. Am ajuns umbra a ceea ce credeam că sunt. Şi cine nu mă merită, mă are la preţ redus.
    Unde merg? Cine sunt? Cui folosesc? Sunt sigură că nu sunt singura care se întreabă asta... "Viaţa mea a fost ca un vânt care bate-n proră, m-am muşcat de suflet mereu- floare carnivoră..."
   Voi căuta întunericul şi mă voi feri de razele soarelui. Îmi voi pipăi sufletul şi-mi voi ignora trupul. Îmi voi uita chipul şi regăsi sinele. Mă voi încrede că frumuseţea stă în ochii privitorului şi mă voi priva de vanitatea oricărei cochetării. La urma urmei, viaţa e despre fiecare din noi. Viaţa este doar o căutare neîntreruptă al cărei răspuns se află în ultima clipă. De ce să mă bucur de lumină, când mă aşteaptă o eternitate de întuneric. Un om calculat s-ar bucura de ceea ce-i va fi luat cât de curând; un om înţelept va încerca să se obişnuiască cu lipsurile dintotdeauna. Voi face asemenea. Nu voi da căutătura cruntă pe zâmbet sau ploaia pe vremea însorită. Nu-mi voi vinde sufletul unor perpetue iluzii.
   Nu voi cere nimic, ca, în schimb să mi se dea totul. Viaţa e un fel de psihologie inversă. Cu cât aştepţi şi ceri mai puţin, cu atât vei avea mai multe. Cu cât te cauţi mai puţin, cu atât vei fi mai aproape de tine.
   Punct şi tot timpul de la capăt.