duminică, 18 decembrie 2016

Mulțumesc că nu mi-ați spus!

   Când eram în școala generală, nu mă interesau prea multe. Auzisem vag de niște războaie mondiale, știam că țara mea trăise cam jumătate de secol sub comunism și... cam atât. Nu mă interesau aspectele suplimentare și mă bucuram că n-am trăit în vremurile alea. Că trăiesc azi, când s-a depășit momentul, când e în sfârșit pace și liniște.
   Și am trăit mult timp cu impresia asta. Mai erau ai mei alarmiști și-mi spuneau să nu pun prea multe pe facebook, că pot fi ușor urmărită și tot felul de alte fabulații de genul. Dar ce știau ei, nu? Tata îmi spunea mereu să nu mai pierd timpul pe net și în fața televizorului, că n-o să mă-ntrebe nimeni niciodată ce am văzut pe acolo. Surpriză: facebook-ul e unul din cele mai puternice instrumente ale zilelor noastre, fără de care majoritatea minunatei lumi noi nu-și mai poate imagina viața. Știri, oameni, filme, cărți- totul e acolo. Și va fi, pentru ceva vreme. Cât despre desenele la care mă uitam prea mult atunci... n-a avut dreptate: azi, în pauzele dintre cursuri și dintre lecturile pentru seminarii, ne mai amintim ce desene mișto erau acum 10-15 ani, ce copilărie frumoasă am avut, iar asta ne leagă, atunci când meseria de adult ne lasă să ne odihnim. Uite, tată, sunt lucruri pe care n-ai știut să le apreciezi corect!




   Dar sunt și lucruri pe care a știut să le aprecieze, în vreme ce eu aveam alte treburi. Cum spuneam, am crescut mulțumită că a trecut vremea conflictelor și că nu trebuie să mă tem pentru viața mea în timp ce mă întorc seara acasă de la meditații. Doamne, cât mă înșelam...!
Ilustrație de Dan Perjovschi
   Într-adevăr, în partea mea de lume era liniște. Și mă gândeam că așa e peste tot. Nu era. În anii '90, la mică distanță de locul unde făceam primii pași, lumea se destrăma din nou. Iugoslavia, Azerbaidjan, cu Baku și Sumgait, Georgia... În timp ce URSS își dădea ultima suflare, iar media internațională slăvea revenirea la democrație a blocului estic, în interiorul acestor țări fiecare refula: diferitele etnii ținute împreună de politicile comuniste, care trăiseră în pace și armonie până în acel moment, se repezeau una împotriva celeilalte, pe fondul unui haos și al unui dezechilibru greu de imaginat. Muriseră și la noi oameni cu câțiva ani înainte, dar am avut norocul să nu dea niciun război civil peste noi și ne bucuram de roadele lucioase ale capitalismului. And nothing else mattered.


 

   Aflu despre ce se întâmpla la doi pași de mine în timp ce eu creșteam fără griji din cărți pe care mi le aleg singură de pe rafturile librăriilor. La școală nu mi s-a spus. Printr-a opta am văzut secvența reprezentativă a unui documentar despre revoluția din 1989- exact momentul în care au fost împușcați soții Ceaușescu. M-a marcat încă de atunci și a trezit în mine un soi de fascinație care a ars mocnit timp de mai mulți ani, până când am avut suficientă tărie cât să trec peste orice diferende și să accept că sunt lucruri mai mari decât mine și mai puternice decât forțele microuniversului meu de care trebuie să mă interesez. Am așteptat cu interes să ajung să învăț despre comunism în liceu. Surpriză: 5 pagini în caiet, un capitol subțirel de învățat pentru bac. Gheorghiu-Dej: 1948-1965, Ceaușescu: 1965-1989. Casa Poporului, Transfăgărășan, Canalul Dunăre-Marea Neagră, raționalizarea alimentelor și a combustibilului, nemulțumire populară, decembrie 1989, asasinarea cuplului prezidențial. Asta am învățat în liceu despre ceea ce a fost înaintea noastră.
    Profesoara de română ducea în fiecare an elevii de a 11-a să vadă Memorialul durerii. Până când nu i-a mai dus, că nu-i interesa. Eu n-am avut norocul să prind momentul. Nu era genul de subiect despre care să vrea cineva să vorbească în pauză, la țigară. Așa că n-am știut. Mult timp.


   Ajunsă la facultate, ceva mi-a dat curajul de a plonja în abisul cenușiu al Epocii de aur. Fără repere teoretice, fără îndrumare bibliografică, dezordonat, de capul meu. Sunt la facultatea de științe politice, termin primul semestru din anul al II-lea și încă n-am avut un curs structurat de istorie a comunismului. Uneori profesorii se miră că nu știm diferite detalii esențiale, însă nu se gândesc că au aruncat informație asupra noastră înainte de a ne ajuta să ne putem organiza o fundație solidă. Noi adunăm de unde putem, punem cap la cap, iar ce ne scapă e bun scăpat, pentru că nu avem de unde să știm ce e important și ce nu.
Ilustrație de Dan Perjovschi
   Am făcut ceva istorie cu un profesor foarte bine pregătit, care a avut inspirația să ne arate și o altă parte a materiei pe care o predă. Ne-a recomandat câteva capitole dintr-o carte despre Primul Război Mondial. Războiul redescoperit. Pentru prima oară, vedeam istoria altfel decât ca pe un bilanț, o statistică succedată de o morală- o vedeam ca pe povestea adevărată a mii, zeci de mii, sute de mii de destine individuale.
   Am început să citesc mai mult, să mă uit mai mult în jur, să vreau să știu mai mult, să cer păreri.  M-am înscris la o școală de vară, ca să aflu despre ororile comunismului direct la penitenciarul din Pitești. Din nou, povești individuale, destine înfrânte, destine victorioase. Și n-am putut să mă abțin din a mă gândi cum uităm atât de des că istoria e făcută din oameni, nu din cifre. Și din oameni mărunți, nu doar de cei puțini care decid pentru cei mulți.
   Am aflat că există posibilitatea ca în ultimii ani de liceu să îți alegi un opțional despre istoria comunismului, despre care n-am știut la momentul respectiv. Opționalele noastre sunt aceleași și obligatorii: literatură universală pentru umaniști și probabil matematică, biologie, chimie pentru realiști. Am pierdut doi ani pe care acum trebuie să-i recuperez printre picături, între lecturi teoretice despre viața partidelor, formarea guvernelor, istoria Italiei, biografia lui Napoleon, diplomație și evoluția conceptului de stat și de națiune.



    Continui să vreau mai mult.
   Și cu cât vreau mai mult, cu atât realizez ce viață frumoasă aveam pe vremea când credeam că sunt la adăpost de orice problemă.
    Printre documentare despre efectele doctrinei securității naționale în America latină sau despre lovitura de stat din Chile, printre pagini despre operațiunile Mossadului și filme artistice despre război și anii care i-au urmat, printre ficțiuni despre pacea lui Hitler și articole despre masacre și genocide în lume, mai arunc câte un ochi la ce se întâmplă în lume.
Ilustrație de Dan Perjovschi
   Un război dus cu ultimele puteri în Siria, populismul atingând cote amețitoare în țări percepute ca bastioane ale democrației, crize economice și politice de proporții în America latină, unde s-a ajuns recent până în punctul în care efectiv să nu mai ai ce face cu banii, într-atât s-au devalorizat, dezbateri aprinse legate de câte genuri există cu adevărat- două, cinci sau cincisprezece-, pledoarii pentru acceptarea defectelor personale, ridicarea anormalității la rang de virtute, un feminism bolnav care vede opresiune până în cea mai nevinovată replică din cea mai neînsemnată discuție informală, milioane de semnături pentru familia tradițională, ură față de alteritate, sub toate formele ei, căutare disperată de identitate în spatele unor fobii colective care, în cele din urmă ne vor decima până la autodistrugere.



    Asist neputincioasă la conversații vădit xenofobe sau homofobe, caut pacea în cărți, muzică și filme. Caut normalitatea pe un drum pe care ne-am pierdut cu toții. Sper într-o companie plăcută, alături de care să nu-mi fie frică că aș putea fi mitraliată și ostracizată pentru convingerile mele. Caut un mediu în care solidaritatea încă există, oameni care încă mai pot sa aplaneze conflicte și să găsească consensuri, cărora să le pese și de ceilalți, nu doar de ei înșiși, care să vorbească despre lume și despre umanitate, nu doar despre emisiuni tv, baruri și ieșiri.
   Am ieșit cel mult 1500-2000 de oameni la marșul comemorativ pentru victimele din Colectiv, dar am semnat în masă pentru familia tradițională. Am urlat din toți plămânii că vrem schimbare, dar n-am ieșit la vot. Am vrut în Europa, dar nu din toată inima. Vrem o țară ca afară, dar nu prea.
   În era informației, a vitezei și a tuturor posibilităților, alegem să nu mai vedem. Să ne astupăm în mod voluntar toate orificiile și să ne vedem de-ale noastre. Avem totul la îndemână, dar nu vedem mai departe de noi înșine. Am vrut totul, ca acum să nu facem nimic. Am fost închiși față de restul lumii și nu ne-a plăcut, dar acum ne închidem voluntar, am vrea din suflet o cortină de fier fizică, să putem separa mentalități, nații, rase și orientări de orice fel, o cortină de fier care să se tragă peste spectacolul lumii, ca noi să nu ne facem mustrări de conștiință că ne e bine fără să fi făcut nimic în sensul ăsta.
    În timp ce ne umplem feed-urile cu Johnny Depp, vieți strălucitoare de vedete, clipuri cu pisici și cu prăjituri și bijuterii extravagante și panorame 360 cu locuri exotice și fascinante, în alte locuri internetul, sau măcar diferite părți ale lui, sunt interzise. În alte locuri, oamenii văd internetul ca pe ultima redută a luptei lor și cer ajutorul disperat al tuturor, fac apel la solidaritate internațională pentru ca viața să le fie apreciată și salvată.
Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/532691462145794057/
    În timp ce stăm pe Tinder în căutarea unui partener de vineri seara, oameni mor în singurătate și tristețe. De fapt, și noi suntem la fel de singuri și triști. Pentru că ajungem să căutăm la mama naibii ceea ce ar trebui să fie chiar lângă noi: căldura și compasiunea. Ne învârtim neputincioși în aceeași rutină și ne negăm nevoile primare într-atât încât ajungem să-i condamnăm pe cei care luptă pentru ele. Undeva, la începutul revoluției digitale, a început și revoluția spirituală de tip modern: ștergerea memoriei și a afectivității, reprimarea conștiinței. Unitate în diversitate, Identitate și alteritate, 
Liberté, égalité, fraternité, Viața e în altă parte, La Beauté est dans la rue...  

L'oubli est la ruse du diable




   Cu cât am devenit mai conștientă de mine, m-am deschis mai mult în fața lumii care, însă, se închide exact ca o rană în fața tuturor pericolelor, atunci când e cea mai mare nevoie să rămână deschisă și să sângereze până când se curăță de infecție. Și cum am vrea să se deschidă, atunci când banii se depreciază, granițele se închid, călătoritul prin lume e din ce în ce mai dificil din cauza conflictelor interne și a amenințărilor teroriste, o revistă sau o carte străină costă cât mâncarea ta pe 2-3 zile, iar un bilet de avion spre o destinație oarecare- cât un salariu?
   Singura realitate pe care o știm e cea pe care o vedem pe pereții rețelelor de socializare.
   Se zice că istoria își bate joc de cei care nu o cunosc repetându-se. Dar se pare că cineva chiar vrea să nu ne cunoaștem istoria. Ne-am chinuit atât de mult s-o rescriem încât am uitat cum arată cu adevărat și avem lucruri mai importante de făcut ca să ne mai preocupe aflarea adevărului. Secole întregi pierdute pentru emancipare, în slujba adevărului, pentru ca azi adevărul să fie instrumentalizat în slujba celor care au nevoie de el pentru un scop sau altul.
   Răni vechi se deschid în timp ce ochii se închid. Și, sincer, cred că mă sperie mai puțin eventualitatea unui conflict deschis decât complicitatea tacită în fața dezastrelor pe care ne impunem să le ignorăm sau să le uităm.