Cronici la cald: ”Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vișniec

   După lupte seculare cu timpul și cu dispozițiile schimbătoare, am reușit să mai dau gata o carte. De data asta, am răpus o bucată de beletristică, ceea ce nu se mai întâmplase de ceva timp, fiindcă, odată intrată la facultate, am făcut din orientarea aleasă o pasiune și m-am dedat lecturilor de specialitate. Însă am simțit nevoia să mai și respir puțin, iar beletristica e o gură de aer proaspăt într-un univers uneori prea precis. Lectura cărții domnului Vișniec a fost fragmentară, aidoma narațiunii în sine. În programul meu eclectic, mi-am făcut loc pentru beletristică la în pauzele de masă și în timpii morți pe care îi aveam între întâlniri, respectiv între lecturile pentru seminarii și articolele care să-mi rezume actualitatea politică. Probabil tocmai de aceea m-a pus cartea asta atât de mult pe gânduri. Fiind eu însămi în căutarea multor răspunsuri, m-am pierdut și mai tare în țesătura de frânturi împrăștiate. Postmodernismul de la școală nu se potrivește cu cel din târg. Din târgul de începuturi de roman.
   Succinta descriere de pe spatele volumului, apărut în 2014 la editura Polirom, nu-i face câtuși de puțin cinste. Probabil n-aș fi cumpărat-o, judecând-o strâmb după ea, dacă n-ar fi fost la un moment dat o recenzie care să mă convingă de substanța ei. Cartea e mult mai mult decât un troc de începuturi de roman și fragmente întrerupte din zeci de opere distincte. E un fir ”roșu” strâns legat de unul al Ariadnei, care nu mai făcea față meandrelor și a sfârșit prin a se strânge ghem către sine.  Am crezut de câteva ori că i-am înțeles logica, apoi situația s-a răsturnat și am ajuns să mă întreb unde am mai citit o poveste asemănătoare, uitând că ea începuse cu multe capitole înainte și fusese suspendată brusc.
   Romanul trepidează de vieți. Multe vieți, ale căror traiectorii ajung să se conjuge într-un final incert. Una din povești mi-a amintit de filmul ”A perfect sense”, pe care tocmai îl văzusem. Poemele de dragoste adresate de către scriitorul cvasi-anonim aspirant la recunoaștere mondială părților trupului iubitei sale dedublate mi-au amintit de zilele în care dedicam și eu versuri fantasmelor. Negustorul de începuturi de roman mi-a amintit că și eu sunt în căutarea unei prime fraze de efect, care să-mi ofere epifania drumului pe care trebuie să-l urmez. Singurătatea apăsătoare a unuia din eroii care e, pe rând, real și virtual, m-a liniștit (nu-s singura rămasă stingheră-n propria-i lume, blocată între realitate și ficțiune). Dacă la orele de română eram curioasă să aflu cine era adevărat și cine era doar un avatar în nuvela ”Sărmanul Dionis”, azi sunt și mai curioasă să aflu care dintre metaromane este cel adevărat, cine-a trăit și cum a sfârșit.
   Ce au în comun Franța, America și România? Unde converg interesele scriitorilor? Cine i-a inspirat pe Camus, Kafka, Hemingway în scrierea unora din cele mai apreciate romane? Au fost torționarii doar instrumente în slujba comunismului, sau mai sunt și alții, care-și iau solda de la instanțe superioare?
   Cu un ritm confuz, dar incitant, romanul te prinde în țesătura sa narativă cât se poate de diversă. Un mănunchi de viziuni narative și un buchet de perspective, o gamă largă de premise și o gamă și mai largă de romane începute și lăsate-n aer. Oricare din ele poate fi continuat cu succes, într-o saga a alienării și a căutării/negării sinelui.
  Tocmai faptul că n-am avut cum să citesc cartea da capo al fine într-o zi sau două, pradă unui efort susținut, i-a dat un și mai mare farmec. Spre rușinea mea, de câte ori un personaj dispărea din peisaj, îl uitam. Apoi îl regăseam cu uimire undeva unde nu l-aș fi pus nici în ruptul capului. Uneori, pe parcursul lecturii, m-am lăsat îmbătată de aparenta verosimilitate a faptelor, uitând că, de fapt, eram prizonieră-ntr-un imaginar. Uneori prea multă singurătate, alteori prea multă agitație, uneori prea multă înțelegere, alteori prea mult erotism, uneori prea multă literatură, alteori prea multă divagație. Echilibrul e undeva la mijloc. Nu la mijlocul romanului, totuși.

   Toți cei pe care i-am uitat au făcut la final o reverență și distribuția s-a desfășurat halucinant într-un ultim delir ficțional aparținând cui? 
   Jocurile alea pe care le jucam când eram mică, cu o foaie de hârtie pe care cineva a început o poveste, dată din mână-n mână, cu secvențele precedente acoperite, astfel încât fiecare creator de univers să pună în comun ce simțea el de cuviință, până când se umplea și dădea o poveste fără cap și fără coadă, au fost duse la un cu totul alt nivel. Au ajuns și-n librării. Faptul că romanul domnului Vișniec a reușit să mă captiveze într-o perioadă de nonșalantă amorțire a accentuat și mai tare impresia pe care mi-a lăsat-o, în dimineața asta, ansamblul cărții ajunse la final. Nicio carte nu s-a mai potrivit stării mele de spirit de ceva vreme. Probabil că aveam nevoie de ceva care să se plieze pe dualitatea mea și s-o facă să se simtă naturală. Poate că o poveste nu-mi era de ajuns. Uneori trebuie să le citești pe ale altora ca să o descâlcești pe a ta.
   Se spune că omul are nevoie de un vis ca să suporte realitatea.Ce te faci, însă, când ajungi să nu-l mai distingi de realitate...? Citești o carte și te prefaci că nu ai nicio vină în afacerea asta
(ca să-i parafrazez pe băieții de la Travka). Ca să consolezi scriitorul român intrat în greva tăcerii timp de un an, în așteptarea binemeritatului renume.