It could be one day too late...

 Camera se invartea cu mine. Si era de mirare,ca de`abia ma trezisem. Au urmat zile intregi in starea aia... Ma miscam cu greu. Ameteam... Mi`era frica de inevitabil si cultivam fobia mortii. Ma apuca plansul isteric la simpla idee ca eu puteam fi "urmatoarea ei cucerire"...
 Si nu stiam cum puteam reusi. Cum m`as fi putut misca mai departe. Cum as putea face sa nu stagnez. Sa nu raman la stadiul de Spitalul 9&Co.
 Nu stiam cui sa mai cer ajutorul.
 Dintr`o data mi`a venit ideea salvatoare.

 Ma simteam asa. Ok. Puteam trece peste. Alaturi de cineva. Care sa ma sustina. Care sa aiba incredere in mine. Sa`mi fie alaturi. Nu mi`am dat seama. Dar curand dupa primele ameteli [nororc ca nu erau si greturi,ca dupa intrau toti la banuieli...] am realizat ca... Dupa o scuuuurta perioada de timp... Incepeam din nou sa ma indragostesc.
 Cam asta era singura metoda de a trece peste. Poate n`am gasit si nici nu voi gasi persoana potrivita. Dar am reinceput sa visez. Cura ideala pentru a trece peste pseudo-problemele de toate zilele.
 Simt bandajul greu al unor remuscari ce nu vor trece,simt pansamentul cu sare aplicat direct peste rana primelor incercari,simt pietricelele pretioase care`mi ingreuneaza inima si simt ca am nevoie sa trec peste. Sa ma misc si eu din loc. Ma simt ca si cum as fi ramas la intersectia propriilor sentimente. Semaforul imi spune sa mai raman. Ca poate nu s`a terminat. Sa nu o iau din loc ca sa nu calc accidental vreun pieton dispus sa urce in voiajul destinului meu. Dar trecatorii grabiti ignora semnele. Ei striga la mine sa trec mai repede,ca blochez intersectia si iar nu mai ajung la serviciu. Ei cred ca am nevoie de altcineva. Si cat mai repede posibil.

 S`a aglomerat si imobilul persoanelor din viata mea. Locuiesc acolo pe perioade scurte,cu chirie,pleaca si vin neanuntate,dezamagesc si ranesc,dar nu conteaza. Sunt doar o cladire in care pot locui pana se fac bine de toate si de tot. Dpa ma pot lasa in urma,ca pe inca o carte bine citita,invataat chiar, Din care au luat cat le trebuia ca mai apoi sa aiba destule atuuri asupra autorului.
 Si in fiecare zi e prea tarziu ca sa fac cate ceva.
 In fiecare zi e prea tarziu sa`mi cer scuze si sa o iau de la inceput.Fiindca mi s`a dat ocazia. Si am trecut peste. Si cum am trecut atunci,pot trece si acum peste nimic. O movila mare de nimic care bareaza fluviul vietii de toate zilele. Azi,de exemplu,e prea tarziu sa`i spun ca il visez.

 Maine va fi prea tarziu sa`i spun celuilalt ca mi`e dor de el si ca imi pare rau ca nu l`am mai vauzt de atata timp.

 Iar peste inca o saptamana va fi mult prea tarziu sa`i dau voie si lui,celuilalt,sa treaca peste.

 Sunt chiar un obstacol in caile tuturor? Care nu lasa chiar pe nimeni sa traiasca asa cum si`ar dori? Care ingreuneaza lucrurile si care face imposibila inradacinarea unui sentiment mai puternic in fiintele altora? E chiar asa de greau de observat ca,din cand in cand,mai pot si iubi?
 It`s time to move on.
 "It`s time I open up and let your love right through me."

  [Nota: Acum nu mai sunteti 2. Suntem 4.]