... Şi mă aşezam pe cimentul rece după o noapte caldă, cum sunt toate cele de dinaintea furtunilor, la mare. Norii se grăbeau încet spre plaja pe care eu nu aş mai fi vrut să ajung. Nu îmi place soarele decât văzut din spatele sticlei... Eram mică şi îmi plăceau dimineţile răcoroase de la Costineşti. În fiecare an, tot acolo. Credeam că îl ştiu pe de rost.
Acum, o secundă de linişte, într-o dimineaţă de primăvară, când toţi cei pe care îi ştiu sunt la liceu începe să fie echivalentă cu o dimineaţa ca alea, mă cucereşte. Mă aşez pe scările de ciment, în maieu şi pantaloni de trening, ca prin transă simt că urmează să vină şi diriga, să ne aşezăm la mese şi să mâncăm unul din mic-dejunurile alea scârboase şi mereu insuficiente, marmeladă pe pâine antică şi unt de provenienţă dubioasă. Dar nu. Eu deja nu mai mănânc dimineţile, ca altădată, eu mănânc serile în tihnă, când n-am odihnă şi când răsăritul mă ameninţă la 2 jumate...
Mă uit în oglindă să văd dacă am mai slăbit şi sunt aceeaşi. Probez un costum de baie, singură în cameră şi îmi fac plajă din scame şi fire de păr pe covoarele de culoarea nisipului umblat, marea în cadă, curată, numai pentru mine, adâncă- numai cât să nu îmi ajungă ca să cred că am plecat într-adevăr de-acasă.
Muza mea s-a pensionat. A luat jobul ca part-time şi nu-i aducea satisfacţiile cuvenite. S-a retras cu promisiunea că îşi va reînnoi contractul când voi pleca de acasă. Păi cum vine asta? Am muză ca lumea condiţionată de vârstă şi distanţă? Parcă serviciul ăsta... avea roaming... Ca să mă poată inspira decent de oriunde ar fi. I-am cerut eu mai mult? Niciodată. O fi crescut tariful...
Aşa că mi-am luat o săptămână la mare. Mă fac că nu-i văd pe ceilalţi, deja nu înţeleg de ce mă trezesc tot în camera mea, tot căzută de pe canapea, ca acum mulţi ani, când vâsta îmi permitea să fiu preluată din somnambulism şi dusă de mâini misterioase înapoi în pat. Acum e văduvie. Burlăcie. Un fel de tinereţe. Care parcă n-ar mai fi. Un fel de déjà-vu. Se pare că tot ce urmează am trăit deja în vis. Şi tinereţea mea e la cacealma, o ghicitoare simplă pentru copii fără minte, dezlegată în palme fără bătături de clarvăzătoare amatoare cu pretenţii de ursiroare.
Moartea o mai fi ceva nou...? Mă îndoiesc, la cât am răstălmăcit-o insomniac în serile de vară. O fi iarna? Eu cred că primăvara. Când pământurile greu de desţelenit nu or să se deschidă ca să ma ia şi o să mă înghită focul. O să le locuiesc atunci pe etajeră şi când le vor fi ochii cârpiţi de somn, nu or să se mai obosească să mă recunoască şi or să-mi amestece cenuşa în cafea...
Vreau vara. Postum. Vreau cald. In memoriam. Vreau nisip. Carpe diem. Vreau mare. Ante-meridian. Vreau linişte. Deus ex machina. Acropole, culmi, agora sufletească. Vreau să erupă un vulcan şi peste lumea mea, să treacă în nefiinţă fără urme şi fără pretenţii. Faleza. Alge sărate. Stabilopozi de care să-mi fărâm altarul bicisnic. Şi apoi plajă, să îmi cuprindă fantoma ieşită la fiecare apus la echitaţie maritimă.
Vreau somn, să fiu iarăşi eu, ca înainte să mor în doliu. Cineva să mă recupereze, înainte să adorm anonim.
Alea iacta est.
