marți, 25 octombrie 2016

«Cimitirul»- cartea unei deGenerații

   Trăim vremuri tulburi.
   În aceste vremuri tulburi, nu judecăm doar cărțile după copertă, ci și oamenii după aparențe.
   Trăim un deja-vu perpetuu. Am mai văzut asta, am mai simțit asta, am mai crezut asta. Nu dăm nimănui o șansă, că știm noi dinainte că n-o să iasă bine. Spontaneitatea noastră rezidă într-un meniu diferit la restaurantul unde ne-am obișnuit să comandăm același fel de mâncare.
    Suntem excentrici când privim oamenii în ochi, în loc să ne holbăm într-un ecran între stațiile de metrou. Nu-i de mirare că trebuie să vină unu' să ne scrie pe ziduri regarde le ciel și Nu te mai preocupa, ești frumoasă azi ca să devină influencer, trend setter sau mai știu eu ce. La începuturile modernității noastre, funcționam pe bază de aforisme. Care erau chintesența unei înțelepciuni stratificate de-a lungul unor secole întregi. Scurte, cuprinzătoare, amare sau caustice. Azi funcționăm pe bază de citate motivaționale. Chintesența degenerării.
   Da, paradoxul ăsta a mai fost formulat. Cu cât se dărâmă mai multe ziduri fizice, altfel insurmontabile și inconturnabile, cu atât ne baricadăm mai adânc în spatele unor aparențe, al unor clișee, al unor fantezii. Și ne pierdem. Atât de grup, cât și de noi.
   Apropo de judecat cărți după copertă sau titlu, noi știm ce trebuie și ce NU trebuie să citim. Am auzit noi, au auzit alții care le-au spus unora, care le-au spus ălora care i-au  transmis ăluia care ți-a zis ție: Nu citi „X”, e o mizerie. Și uite de ce nu-i bine să asculți os ursă de mâna a zecea care-ți recomandă să faci sau să NU faci o anumită chestie:

   Nu alege nimeni în locul tău. Nu judecă nimeni în locul tău. În ultimă instanță, nu trăiește nimeni în locul tău.

   Probabil că e la fel de periculos și în cazul cărților, cum e și în cazul oamenilor. Știi că trebuie să te ții departe de anumite cărți, dar nu știi sigur de ce. Și rămâi pasiv în fața unor valuri de senzații care ar putea să te ia cu asalt și să te aducă la viață. Să te scoată din lâncezeală și să te facă să gândești. N-ar fi păcat să ratezi șansa asta? Cine știe câte cărți am ratat sau o să ratăm din cauza excesului de hipsterime, de comoditate, de zel, de pudibonderie sau mai știu eu ce?


   Asta era să fac și eu cu Cimitirul lui Teleșpan. Inițial mi l-a recomandat cineva cu toată căldura, doar că-i cam puneam la îndoială gusturile. L-am cumpărat, să văd ce-i de capul lui și l-am închis după prima „pulă” care mi-a răsărit, timid, în cale. Pentru mine, vulgaritatea nu-i literatură. Case closed. Mi-am luat Frumoșii învinși ai lui Cohen, sperând ca literatura să-i fie la fel de fermecătoare precum muzica. Doamne, cât m-am înșelat... Pula intra în prima pagină și ieșea prin ultima. Nu prea boem, totuși. Doar porcos. Fără vreo estetică aparte. Doar de dragul anatomiei. O anatomie în care coloana „operei” a fost pur și simplu înlocuită... de un falus. Să nu-l omitem pe Dali, perversul genial amator de vânturi „aducătoare de schimbare” și de contemplarea propriilor fecale, activitate redată pe larg în Jurnalul unui geniu. Dar să nu uităm o chestie: oamenilor geniali li se iartă multe pentru că-s geniali. Tentativele artistice cu pretenții de geniu n-au, în schimb, nicio scuză. În cazul lor, limbajul argotic nu ascunde nicio nuanță subtilă, ci acoperă, fie-mi iertată exprimarea, căcatul cu poleială pretențioasă.


    Premiul Nobel pentru literatură, Alice Munro. Copertă colorată, idilică, feerică. Prea multă fericire. Titlu sugestiv, titlu onorific care s-o recomande, copertă frumoasă... Succes garantat. Apoi am deschis-o. Nicio pulă, într-adevăr. Dar nici intrigă. Sau punct culminant. Sau deznodământ. Sau ceva, orice. O zeamă lungă și insipidă care n-ar ține de foame nici spiritelor celor mai odihnite...
   Mai era Cucul și pupăza, a lui Will Self. Mai erau multe. Multe chestii teribiliste care compensează lipsa de substanță cu încălcarea inovatoare a tuturor canoanelor artistice. Mergând pe premisa că tot ce nu era artă acum 100 de ani, azi e vârf de lance. Nu contest, poate fi un vârf. Însă în niciun caz de lance.


   Așa și cu Cimitirul. Ce carte poate să fie aia care se afișează cu organul pe firmament?
   Una foarte bună, îndrăznesc să spun.
   I-am împrumutat-o unui prieten, că auzisem că i s-ar potrivi mănuși și că s-ar regăsi în ea. Doar că el n-are timp de pierdut cu cărți. Ori click bait-uri, ori nimic. Așa că m-am dus la el să-mi recuperez cartea. O cumpărasem de la un anticariat și avea autograful autorului. În dedicație scria Citește până mori. Și după. Chestie care m-a făcut să revin asupra deciziei și să-i dau totuși o șansă. Mi-a plăcut prea mult sfatul autorului. La fel și motto-ul informal. Pe prima pagină era scris un link care te trimitea la Florence and the Machine. Shake it out. Melodie care se-ntâmplă să-mi cam placă. Odată creată legătura asta, am profitat de asemenea și de ora ingrată, la care nu se mai posta nimic pe facebook, și de autobuzul gol ca să mă apuc să o citesc în drum spre casă.


    În primă instanță, am ratat stația la care trebuia să cobor. În dimineața următoare mi s-a răcit cafeaua în cană până să-mi ridic ochii din carte. În zilele care au urmat, am aflat că pot citi și 2-3 pagini între 2 stații apropiate de metrou. N-a trecut nici măcar o săptămână și a trebuit să mă despart de ea. În ciuda faptului că am cursuri și un internship, lecturi pentru seminar, treburi casnice și drumuri de făcut, în scurtele răgazuri dintre toate astea am apucat să dau gata o carte care m-a făcut să trăiesc în și prin ea.
   Am scăpat de orice resentiment. Am vorbit sincer și deschis cu Adrian și mi-am calmat insistentele crize existențiale. Un băiat cu mult mai multe probleme decât mine s-a detașat de tot și s-a erijat în comentator simplu și subiectiv al vieții ăsteia mizerabile. Și tocmai subiectivitatea asta mi l-a apropiat și mi-a băgat în cap idei și stări în fața cărora mă închisesem cu ani în urmă. Că tot vorbeam la început de aforisme- cartea asta-i un aforism mai lung. O înșiruire de aforisme moderne, la capătul căreia nimeni nu scapă nefutut. De viață, gânduri, așteptări nerealiste, presiuni autoinduse sau de boli. Și totuși transpare o undă puternică de optimism din tot acest gang bang emoțional.
   Unde mai pui că personajul principal mai e și homosexual???
   Pe fondul controverselor recente, mi-aș asuma câteva riscuri doar ca să le bag pe gât celor de la Coaliția pentru familie cartea asta. Să se crucească, să încrucișeze brațele a refuz categoric, răsfoind-o cu dezgust până când se vor adânci în densitatea narațiunii până când se vor identifica cu personajele și cu tribulațiile lor, ajungând în ultimă instanță să uite ceea ce e esențial pentru ei: e o carte despre un homosexual.
    Nu.
    E o carte despre un om.
    E o carte despre noi.
    Cei care judecăm dorind să nu fim judecați înapoi.
    E o carte despre muzică, legături de suflet, probleme de conștiință și locul lui Dumnezeu într-o lume care L-a uitat. Despre destin, visuri și părțile bune ale eșecurilor.
    O carte-n care omul se împacă cu destinul, fără să-și accepte soarta așa, pur și simplu, ci călătorind introspectiv în zone nesondate ale mentalului colectiv. Construind și deconstruind stereotipuri până când nu mai rămâne nimic din lumea pe care o știm.
    E o carte despre viață.
    Probabil Florin Dobre, „figură publică” susținătoare a Coaliției pentru familie, o citește, super dandy relaxat, în pauzele dintre istovitorul traseu între podiumuri/prezentări de modă și filmări pentru clipuri de propagandă ultraconservatoare și mult prea tradiționalistă. De fapt sunt sigură de asta.


   Aș insista mai mult pe impactul pe care l-a avut cartea asta asupra mea, dar n-am s-o fac, pentru că mi-am pierdut cuvintele la un moment dat, când aveam nevoie disperată de o carte ca asta și n-am găsit-o sau am refuzat-o. N-am ce să zic mai mult decât a spus Teleșpan cu asta.
   Are dreptate, puteai s-o scrii și tu. Doar că n-ai vrut. Sau n-ai fost suficient de motivat s-o faci.
   Îi scuz tot limbajul licențios pentru că are substanță. Și câți dintre noi putem să afirmăm cu mâna pe inimă că mai avem așa ceva? Îi iert teribilismul care nu face altceva decât să întărească o lecție pe care nu ți-a predat-o nimeni. Poate nici părinții. Trec cu vederea tot ce-ar fi, în alte circumstanțe, contrar principiilor mele fiindcă el nu-i unul din

     cretinii ăia care nu mi-au citit niciodată o poveste și care m-au învățat că fără dragoste se poate trăi, dar fără bani nu.


       De azi nu mă mai păcălește nicio copertă.
 

Un comentariu:

  1. Cătălina Stanciu10 noiembrie 2016, 22:40

    Ești dată naibii, Irina! Același copil rebel excentric, genial de nesuferit în comentarii!! Uite ca învăț prima lecție de literatură de la tine: nu judeca opera după coperta si nici autorul după orientarea sexuala! Te îmbrățișez !

    RăspundețiȘtergere