sâmbătă, 25 aprilie 2015

Constelații pe sub gene

   Și atunci când cel mai bun lucru din viața ta se dovedește a fi un simplu lucru...? Sau poate ți se pare. Totuși, atunci ce faci?
   Din toți care ar fi putut fi pe stradă, nu sunt decât eu. În jurul meu, toate au culoarea aia pe care o dau efectele vintage din programele de editare foto cele mai simple. Și parcă cineva din exterior cioplește într-un norișor care-mi plutește deasupra capului, ca-n desenele animate, ca să dea o formă gândurilor mele. Dar în mintea mea sunt prea multe locuri neocupate.
    Îmi vin în minte fragmente de melodii pe care nu le pot recunoaște, trebuie să cânt până la refren ca să-mi amintesc. Aș vrea să mă-nțeleagă și pe mine cineva.
   Rafturile librăriei erau ticsite de cărți, dar eu n-aveam bani să mă decid, așa că mângâiam cu privirea posibile povești de viață, de călătorie sau de moarte. Mi-era dor să fiu altcineva. Dar titlurile alea mă lăsau rece. La un târg de carte mi-am spus că n-o să mai judec niciodată o carte după copertă, la propriu. Sunt atâtea care nu-și merită banii. Banii, ca banii, da' niște copaci au suferit ca să ajungă suport de platitudini. Crudă soartă. Cum ar fi să devin și eu teatru de iubiri eșuate? Dar să nu fim pesimiști. Pot să fiu teatru de păpuși.
   Nu-mi dădeam seama cum am ajuns pe aceeași bancă, dar eram mulțumită că am ajuns totuși undeva. După toate visele alea ciudate, nu mă așteptam să mai calc prea curând pe teren ferm. Subconștientul e un teren minat, de nisipuri mișcătoare. Curând se vor termina zilele de venit devreme la școală. De fumat o țigară pe burta goală la 7:16 și de citit ceva în clasa goală până la fix. Doar atunci pot să stau fără muzică. Mai prind câte-un gând și-l mai alerg pe unde n-am mai fost.
   Uneori sunt tristă că o se sfârșească așa. Dacă am o viață, de ce nu pot să-ncep bine? Mă uit la mine și-mi amintesc de telefonul meu. A fost nou pentru o scurtă perioadă, apoi a căzut, s-a zgâriat și așa o să rămână. La rândul meu, am atâtea șanțuri în piele, de parcă în mine s-ar fi dat războaie și fusese nevoie de tranșee. Și chiar s-au dat. Dar când spiritele s-au calmat și apele s-au retras, eu de ce nu mi-am revenit? O să rămân așa până la sfârșit și mi se întâmplă să mă indispun din cauza asta. Am fost nouă până la un moment dat, dar acum sunt zgâriată iremediabil și chiar nu pot să-mi schimb carcasa.
   Dintre multele mele dorințe, am mai păstrat una. Să câștig în viitor suficienți bani cât să-mi pot permite toate cărțile pe care-mi pică privirea și bilete la concertele cui vreau eu. Viața capătă sens când asculți muzică bună direct de la sursă, când citești ceva care te mai face să uiți. Nu sper să arăt bine, să ajung sus, sper doar să trăiesc.
   Într-o zi o să scriu cartea aia. Sau poate că nu. Mi-aș face mai mult rău. Ce-a fost, a fost. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune. Oare mă iubește? Sau mă vede cum mă văd și eu- ca pe un telefon stricat? Cu un singur cuvânt nelalocul lui strici tot, chiar dacă vorbești din cărți.
   La primul meu concert va fi toată muzica ce-mi place. Dacă nu pe scenă, în sală. Și eu voi cânta din spatele unei cortine de fum de țigară, într-un oraș care nu vrea să știe de mine. Până atunci voi fi citit sute de cărți și nimeni nu va ști, pentru că voi coborî de pe scenă imediat ce mi se va termina recitalul. Fiecare vis se termină dezamăgitor. Asta mi-am dorit toată viața...? Poate că dacă ar fi fost cunoscuți în public, m-ar fi aclamat. Dar alții n-au nicio obligație.
   Cineva îmi va mai îndeplini o dorință și mă va duce să văd lumea. Într-o incintă închisă, cu lumină difuză și scaune plușate. Apoi, când vom ieși, voi lua o gură de aer tare și proaspăt și mă voi scutura de praf și pânze de păianjen. Nici lumea nu e așa cum mă așteptam...
   Și, într-un final, nu rămâi decât tu cu gândurile tale. Ce păcat că-n ziua-ntâi l-am alungat pe cel care sculpta în norișorul de deasupra mea. De-atunci mi-am pierdut gândurile serioase și nu poți să te faci mare dacă nu-l lași pe nenea să-ți deseneze cum trebuie să fii.
   Norii sunt la fel de vaporoși și muzica e întârziată, pe un ritm vag sacadat. Se aud tamburine și acorduri de chitară, pe care le-nchide o voce tainică ce recită o mantră. Apoi auzi un saxofon și te crezi la New York, dar în vremurile noastre cortegiile funerare cântă ce muzică li se cere. O soprană își dă duhul lângă urechea mea și geamurile se sparg pe măsură ce înaintez. Sărmanul cu vioara din colț nu mai are niciun farmec de când și-a acordat-o.
   Și acum știu de ce n-o să-mi termin niciodată cartea: mă termină gândurile pe mine. Nu-mi permit să stric dezordinea și Ariadna și-a pierdut firul pe aici, pe undeva. Poate nici nu vrea să-l găsească. Poate nici eu nu vreau cu adevărat să fiu înțeleasă.