vineri, 29 noiembrie 2013

Sâmbăta morţilor sau Evanghelia după cei ce speră

   Adevăru' e că m-am născut într-un oraş mic, ca un blestemat de univers miniatural, conştient de propria-i micime şi complăcut în meschinărie. Tot ce am văzut aici aş fi putut vedea oriunde, la o scară mult mai mare. Ăsta s-ar putea să fie cel mai apăsător păcat al existenţei mele. Oameni mici, fresce ale unor relicve dintr-un trecut demult apus, credincioşi ai unei tradiţii demult pierdute, fanatici ai unui imperiu demult dărâmat. Pentru ei, ziua judecăţii nu venise încă. Pentru mine, însă, da...
   N-am suficiente pietre ca să-mi detest păcatele, dar, culmea, nici nu-mi prea pasă. Orice m-ar fi scos din transa apăsătoare a globului de sticlă în care trăiam a fost binevenit. La intervale neregulate, cineva se juca cu noi şi scutura din toţi rărunchii comica bulă de aer populată, ca pe globuleţele cu zăpadă cu care mă jucam când eram mică. Ca la un semn, toţi se extaziau şi credeau că ăsta-i jocul sorţii. Pentru mine, încredinţată că lumea se întinde mai mult decât ne e nouă plapuma, era mai degrabă un joc al ielelor. Ei nu credeau decât în superstiţii, eu eram eretica ce se zbenguia în ploaie şi se bucura de viaţa aia mică ce-mi fusese pusă la dispoziţie. Asta era ocult pentru ei. Pentru mine, ocultă era fericirea lor deformată la scară mică şi mulţumirea resemnată a unui destin împlinit între patru pereţi flagrant vizibili, însă care nu păreau să-i supună vreunei constrângeri. Nu am putut niciodată să-i înţeleg pe cei care s-au întors aici. Pentru Dumnezeu, câţiva metri pătraţi nu au putut niciodată să mulţumească pe nimeni. Ce nu vedeţi că or să cadă metri cubi pe voi la măreţul final şi că o să vă petreceţi apusul încrustaţi în piatră? Măcar acum să îndrăzniţi să speraţi...
   Ei bine, anii adolescenţei mi-au revelat totul. Am fost şi eu mulţumită în copilărie cu o lume care mă încăpea perfect. Dar odată ce creşti, devii tu însuţi neîncăpător şi sufocant. Aştepţi măcar de la ceea ce te înconjoară un spaţiu de desfăşurare. Am aflat atunci că scopul scuză orice mijloc... de transport care ar putea să te ducă departe. Aş fi putut să mă droghez. Aş fi putut să fac sex cu o infinitate de oameni, care să treacă prin mine mai înainte de a trece prin oraşul în care am crescut. Aş fi putut să fiu sordidă, ca şi mediul care începuse să-mi repugne. Aş fi putut sa fug de acasă. Să vagabondez. Să profanez morminte, în semn de adâncă frustrare pentru cei care s-au ratat în spirit de sacrificiu pentru confort, un confort căruia nici nu-i ştiau bine proporţiile. Să-mi bag picioarele în toată îngustimea orizonturilor lor, doar-doar le-oi lărgi. Dar n-aş fi rezolvat nimic. Nu aş fi pornit vreo revoluţie, mai degrabă aş fi fost alungată-n mine. Şi asta mi-ar fi făcut mai mult rău. Adevăru' crud e că, mai întâi de toate, mă temeam de propriile-mi limite. Nu aveam de gând să dau vina pe nimeni şi pe nimic pentru cum mă simţeam.
   Atunci l-am cunoscut pe el. La fel ca şi mine, avea un şablon bine trasat şi delimitat, pe care, însă, ştia cum să-l depăşească. Atunci când am început să ieşim, a ştiut exact cum să umple lacunele, ca şi cum aş fi fost o carte de colorat vie. A făcut totul, chiar şi puţin peste. A colorat totul şi a trecut chiar şi peste contur, cum ştiam că nu trebuie să faci, altfel strici întregul aspect estetic. La dracu' cu el. E atâta perfecţiune pe lumea asta, că mulţi nu-şi părăsesc oraşele natale. Atâta-i totul de perfect, că nu-şi dau seama că şi idealul merge depăşit. Nu ne-am ţinut de mână, nu ne-am atins, pur şi simplu ne-am înţeles. Nu am pus punctul pe nicio vocală, pur şi simplu am fost împreună. Dintr-odată, fără prefix, explicaţii, preambul, cuprins sau didascalii. Am ştiut că aşa trebuie să fie. Nu eu, nu el. Am ştiut amândoi. Şi dacă ne-ai fi cunoscut, ai fi zis la fel.
   Atunci am plecat la facultate. Uneori mi-era frică, pentru că nu ştiam care mi-e locul în braţele lui. Pe scut sau sub scut? Avea obiceiul să dispară foarte des. Şi nu puteam să-i cer altceva, pentru că, tacit, am consimţit la această stare de fapt. Totuşi, eu aveam o doză de loialitate care a umplut la fix conturul şi nu m-a dezvăţat de-o bună cuviinţă minimală. Oraşul era dintr-o dată sufocant de mare şi nu ştiam unde să-ncep să-l caut. Atunci mi se făcea dor de oraşul în care crescusem. Acolo, şi să vrei - n-ai fi avut unde să te ascunzi. Când se-ntorcea, sărbătoream pe întuneric drumul fără ocolişuri la care ne-nhămaserăm. Dansam pe muzica firii şi-n loc să ne călcăm pe vârfuri, ca nişte pasionaţi stângaci de sofisme, ne călcam pe nervi. Şi plecam eu. Pesemne că simţea la fel, pentru că nu-l mai găseam când mă-ntorceam. Şi-n ritmu' ăsta, n-am renunţat niciodată unul la celălalt.
   Ştiu, nu-i idealul. Dar care naiba e? Odată, când m-am pus serios pe rătăcit, unul s-a îndrăgostit de mine şi m-a cerut în căsătorie. M-am speriat şi-am făcut ce ştiam cel mai bine: am fugit. Ce altceva să fac, când modelul meu a fost un fugar urmărit de propria-i umbră? Pentru mine, lucrurile bune n-au finalitate. De ce să mă leg prin nişte tinichele de-un suflet care şi-aşa-i volatil? Între mine şi cel pe care-l iubeam era o fugă ne-ntreruptă, în direcţii voit opuse, care duceau, într-un final, tot către celălalt. Nu, n-aveam de gând să mă mărit.
   Am plecat apoi să îmi termin studiile afară. I-am lăsat clasicul bilet pe masă, prin care-l anunţam că ţara fusese pusă la cale şi că mai avem de fugit până să ne-ntâlnim. În definitiv, putea să nu se mai întoarcă niciodată acolo, dar m-am gândit că n-ar fi avut unde să meargă în altă parte. M-am întors peste câţiva ani, sătulă de bazarul ăsta cultural la care sperasem fără să ştiu şi să-mi explic de când eram. Atunci i-am înţeles pe cei care s-au întors, şi-am învăţat să nu mai judec. Poate că ei trăiseră dispersaţi toată viaţa şi tocmai micimea iniţială a urbei natale i-a redus la condiţia de existenţă. La un moment dat, nu mai cauţi decât să fii tu. Şi unii nu cunosc altă latură a fiinţei decât aceea pe care o limitează liniştea şi fericirea neştiinţei. Atunci m-am întors acasă.
   N-am trecut pe la ai mei, n-aş fi avut ce să le spun. Le-aş fi mulţumit poate că m-au lăsat să fiu cum sunt, dar la ce bun? Şi-aşa nu aveau altă variantă. Mi-era dor de el, dar nu speram la nimic. Nu mă apropiam nici măcar de 30 de ani şi simţeam că nu mai aveam ce să văd. Anii copilăriei nu făceau altceva decât să se-ndepărteze, se scufundau în uitare ca un om înghiţit de ape care aude numai un gâlgâit sinistru în locul rugăciunii de rămas bun. Regretam că nu apucasem să mă plimb de mână cu el. Înlănţuirea asta de degete betegite de pribegie ne-ar fi legat mai strâns decât orice inel idiot de logodnă. Dar n-aveam de unde să-ncep să-l mai caut. Aşa că m-am aşezat, aşteptând să mă găsească el pe mine, ca prima oară. Noi am fost proşti şi n-am învăţat din greşeli. Puterea obişnuinţei plana încă deasupra noastră şi eram încă supuşi repetării experienţelor anterioare. Chit că nu ne-ar fi adus vreun folos concret, orice greşeală care ne-ar fi marcat un zâmbet merita cu prisosinţă să fie reluată. Întocmai, fără abatere de la regula generală.
   - Păi cum rămâne cu conturul?
   A naibii telepatie. M-a găsit fără prea mare efort. Ştia că-n momentele de rătăcire mă retrăgeam să mă cert cu morţii, nu mă-nduram să-ngrop trecutul şi îmi disputam cu umbrele foloase necuvenite.
   - De data asta am să stau, ştii?
   Şi tăcerea-i un răspuns.
   - Bine, poţi să nu crezi. Nu am stat cu tine, nu m-am ales cu ceva desăvârşit. În toată aglomeraţia, ochii mei de chipul tău i-am ferit. Dar acum sunt aici. Să-ţi iau capul în mâini şi să-ţi strig în ureche cu buzele cui vrei tu că vreau să te fac a mea, auzi? A mea!
   - Strigă-mi cu buzele ăluia care m-a condamnat la viaţă printre străini, blestematule!
   - S-au cam răcit, de cât tot te-au strigat.
   - Ştiai unde sunt.
   - Dar nu ştiam a cui ai să te-ntorci.
   - Cât tupeu! A cui m-am întors de fiecare dată, când n-am avut ce să mai găsesc!
   Şi mi-am amintit câte paturi colindasem, crezând că m-a uitat. M-am autoexilat, m-am automutilat. Nu mă simţisem o clipă infidelă, deşi ştiam că, de undeva, mă vede. Tant mieux. Să mă vadă, să ştie ce-a pieedut. Dar s-a disputat vreodată partida în mod concret, ca să ştim cine ce pierde? Am conchis. N-am pierdut decât timp, dar ce conta, când intuiam că am câştigat ceva ce nici nu speram?
   - Cine-mi mai dă înapoi tinereţea pierdută, visule?
   - Zburătorul ăla care ţi-a luat minţile când erai copilă. De când te-a ars vântul, n-ai mai fost niciodată la fel.
   - Şi n-am să-ncetez să mă schimb cu fiecare schimb de gaze pe care-l fac cu universul. Asta-i partea mea de schimb. Ăsta-i destinul meu. Să sustrag oxigen nemeritat.
   - Cred că ţi-a oxidat vreun resort, altfel nu-mi dau seama cum de gândeşti aşa.
   - Am făcut vreodată altceva?
   - Ai scos capul în lume. M-ai iubit. Ne-am iubit. Nu asta-i totul?
   - Nu mă lua pe mine cu d-astea. "În viaţă tre' să construieşti o casă, să faci un copil şi să plantezi un pom." Pe naiba. Eu m-am fortificat pe mine, mi-am omorât în ţipete copilul dinăuntru şi-am smuls din rădăcini copacii doar cu puterea gândului.
   - Ştii ceva? Poate că ai dreptate. Te-ai sinucis în braţele mele de prea multe ori.
   - Păi şi-atunci?
   - De azi vreau să renaşti.

   Ghinionul meu a fost că m-am născut într-o lume a constrângerilor. Totuşi, în universul meu miniatural, cu biserici, restaurante, baruri, case şi şcoli, ca şi ieslea în care catolicii recrează an de an scena naşterii, l-am întâlnit pe el. Globul nostru de sticlă s-a-nclinat pervers şi periculos, aproape lasciv, ar putea spune cineva care i-ar fi urmărit rotaţiile aritmice, dar de data asta nu s-a mai prins nimeni. Era doar universul meu, care se zdruncina din temelii şi-mi expunea o preţioasă revelaţie. Totuşi, în cinstea revelaţiilor precedente, am ales să nu-l bag în seamă. Aşa că o să repet greşelile, într-o nesfârşită peregrinare la poalele sufletului său. În mintea mea, mi-am trăit viaţa de zeci de ori. În realitate, de-abia acum începe.
   Totul pleacă de la dor. Şi ajunge, într-un sfârşit, să doară. Însă beatitudinea cuprinsă între geneză şi apocatastază este cea care merită toată urgia ce va urma. Am 17 ani acum. Copilăria nu-ncetează să se detaşeze de mine. Însă am auzit că noi suntem cei care n-ar trebui să ne detaşăm de ea. Când mi-a promis că se-ntoarce, probabil că a vorbit serios. Gaudeamus igitur. Şi nelipsitul blestemat de "carpe diem". Inevitabilul s-a produs. Dacă peste ani voi urla din nou la morţi surzi şi ursuzi, va fi numai din vina lui. Dar de azi... universul meu miniatural nu mai e şi meschin. Porţile sufletului meu s-au deschis ca să primească o promisiune. Nu mă încălzeşte cu nimic, dar măcar e ceva. Trebuie să plecăm, în primă instanţă, ca să putem să ne permitem să n-ajungem nicăieri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu