Noapte bună, Irina... [Ca de 3:55 a.m.]

   Cât de plină ar fi luna, tot goală e fără tine. La ora asta târzie de nesomn pustiu, tu eşti singurul ce-aş vrea să mă ştie. Din trezie te strig, la fel de moartă ca-n somn, la fel de vie ca-n vis, şi fără nicio speranţă de a primi un răspuns. Scrisoarea asta mi-o scriu mie. Pentru că e prea târziu ca tu să înţelegi şi pentru mine e prea devreme ca să îmi mai doresc să mai dorm.
   La ora asta târzie, nici soarele nu răsare, ca să mă sature de lumină şi să mă împace cu întunericul. Ce dulce se face firea când soarbe-n orbire din amar, când nu vede genunea ce i se toarnă în potir... Ce veştedă e gura, alteori matcă vie, viforoasă a sărutărilor tale... Ce mică mă fac, când cresc fără să îmi dau seama...
   Şi uite cum sunt neclintite stelele, parcă atunci când vreau să le văd nu sunt atâtea; acum, când nu am nevoie decât de un paznic tăcut care să ţină sub cheie lacrimi inapt tăinuite se fac şi mai multe. de parcă singurătatea mea ar putea fi alinată cu un buchet de raze neplivite... Lipseşte matroana, aia goală, care te aşteaptă pe tine să îmi umpli noaptea cu cel mai evaziv "te iubesc". Luna. Stă undeva, ascunsă, de pază la un harem obraznic inaccesibil, expus într-o vitrină prea înaltă ca să poată fi mângâiată, fie numai cu buricele privirii...
   Frunzele se mişcă lasciv pe propra dungă, unduind un dans plin de-un erotism fantezist şi prea gri, de asfalt parcă. Şi sunt senine, în goliciunea lor fantasmagorică, iar rotunjimile li se profilează atât de simplist, că parcă n-ar mai fi. În bezna asta. luciditatea le surâde. Şi se-ntrec în dansuri care mai de care mai deşănîate, dezlănţuite sprea ciuda haremului păzit de lună. Cu fiecare sclipire înfrântă, nervurile lor se strâng mai abitir, se înfioară fals şi promiscuu, iar clorofila le fierbe-n vine, făcându-le să tresalte orgasmic, fără nicio umbră de pudoare.
   Pântecele li se umflă de mândria de a-şi atrage admiratori, fie ei cu ochi profani, umani, cupriviri languroase, pofticioase, flămânde, apoi hămesite de extaz. Pofta lor taie în carne vie, frunzele dansând într-un palpitant exhibiţionism îmi dau fiori la ora asta din noapte. Par a se apropia de gâtul meu, să îl pecetluiască cu un soi de sărut al morţii, rece, dar totuşi cald de sângele sorbit fluid, aşa cum îl sustrag vampirii din grumazul victimelor... Par a mă leşina într-un adânc avans al conştiinţei fragmentate, secate, bătute, cariate... Oare doar eu le văd aşa...?
   Oare doar eu citesc surâs carnal pe trupurile lor fără feţe şi fără de intenţie...?
   Ora asta fără tine elungă şi infernală, azimutală. Încerc s-o proiectez pe planul înclinat al mansardei, însă cearcănele îmi îngreunează munca, îmi denivelează netezimile şi le aprofundează... Parcă te aud, surd, nepăsător la ultimele lacrimi care nu m-au lăsat să adorm. Tu poate că ai reuşit, în pofida disperării mele singularizate, aglutinate, amputate... Intermitent, inimile noastre bat distincte. Cred acum într-o singură mare realitate: tu dormi, iar eu nu. Tu ai scăpat de furia oarba care pe mine încă mă mistuie aritmic, astmatic.
   Cu toate astea, te iubesc la fel de mult. Poate mai mult, cu fiecare dispută. Şi, fără pic de simţ de răspundere sobru, sau măcar treaz, mă încredinţez singurului Dumnezeu în care cred- Acela care mi te-a dat, numai El ştie când şi de ce. Apoi, ce mai rămâne din sacrificiul meu îndoielnic, cenuşa cu vine şi sinapse rămasă, mă strâng şi încerc să mă adorm. Nu pe lespedea încă aburindă de prinosul păgân, ci pe un pat încă dogorind de căldura a două trupuri dornice de sacrificiu de sine, reciproc...