miercuri, 29 august 2012

Trupşisufletdenoroi [O estetică a urâtului]

   În ţigara frângândă, în privirea zăcândă,
   cu pleoapa căzândă, Iubeşte-mă.
   În noaptea gemândă, soarta flămândă, poarta arzândă-
   rămâi lângă mine.
   În zvâcnirea plăpândă, cu limba luptândă, îmbrăţişarea ruptă,
   cântă-mi până-adormi.
   În patul golit, pieptu-mi dezvelit, cu spiritul zdrobit,
   aştept zorile.
   Cu inima multă, strania-mi mutră, coapsa cea slută;
   te chem.
   Inima ruptă, cu mâna udă, riposta-mi pierdută
   mă vindec de plouă.
   Nesomn de neluptă, rapace redută, cazonă-amăgire coruptă,
   mă lupt ca să pierd.
   Fortific din culpă, cu sânge, o cupă
  din care beau nesaţ şi nectar.
   În ura de după, îmi rup dintr-o pulpă
   cea mai amară zvâcnire de sine.
   Cu gândul să rupă durerea de după
   casapul sufletului mă-njunghie-n plen.
   Cu zbucium şi zgomot, mă soarbe în ropot
   dragostea lui- metastază curată.
   Nu doare în curget, mă seacă la cuget
   umbletul lui viu prin vine.
   Mă rupe în muget, rugă pe-un lujer
   strigăt de om disperat.
   Că seara ce vine, amară rănire
   ne-aduce pe noi iar departe.
   Lui mâine mărire, de dor bulimic orbire
   şi lacomă roadă din noi.
   Coloană de nori, vom voi amândoi
   să ne rupem carnea-n dezbine.
   În zgomot de ploi şi asalt cu noroi
   noi pururi căra-vom destine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu