Taci şi nu o împovăra cu gândurile şi problemele tale. Tu habar n-ai câte îţi ascunde... Nu vrea să se dea de gol că-i un suflet slab, printre atâtea altele rătăcitoare. Vrea ca tu să crezi că e o eroină şi că, într-o bună zi, îţi va salva viaţa. Taci şi las-o să creadă că asta aştepţi şi tu.
Mergi înainte şi nu-i da drumul din palmă o clipă. Te-a ales pe tine, deci vrea ca tu să mergi alături de ea. Nu te opri când simţi că te împiedici. Cel mai precar echilibru se poate transforma într-o linie dreaptă, pe care să o parcurgi mai uşor decât îi urmăreşti ei aberaţtiile. Crezi că ea nu ştie câte prostii spune?...
Taci şi consideră că de-abia ai cunoscut-o. Aşa. în fiecare zi o să ai câte o surpriză. Având în vedere că e fată, oricum o să te surprindă şi fără să jucaţi joculeţe de cunoaştere reciprocă.
Gândeşte-te la tine, înainte să o faci pentru ea. Te vrea fericit. Vrea să joci rolul principal în comedia a două vieţi. Şi ar mai dori să fii patronul spiritual al sufletului ei. Poate că nu se va putea vreodată... Lăcaşul ei de cult a fost ctitorit de atâtea suflete pribege în căutare de aventuri fade... Fiecare şi-a scrijelit barbar numele la temelia ei, crezând că timpul se va îndura de el şi-l va lăsa acolo în vecii vecilor. Uneori, ar putea fi numit sacrilegiu. E ca şi cum m-ar obliga să le tatuez numele pe suflet, ca să rămână acolo, dovezi ale trecerii lor impulsive prin "băltoaca" vieţii mele. Inefabil sentiment... Însă o mănăstrire atât de impunătoare nu poate avea decât un singur ctitor. Degeaba încearcă să se mintă că vor rămâne în istorie doar pentru că i-au cucerit sufletul. E doar o amară aparenţă. Nimeni, de fapt, nu i-a ajuns la inimă. Timpul şterge falşii ctitori pe rând, vindecă rănile zidăriei şi pictează noi şi noi fresce în apropierea altarului... E o cronică pictată a timpului pe care şi-l pierde cu atâtea dulci nimicuri!
Să revenim la
tine. Când te alege, o face pentru că vede în tine ceva uitat din frescele astea... Niciodată vreo operă de artă nu va fi perfectă, în măreţia ei. poate
că în asta îi constă farmecul. În faptul că imperfecţiunea ţi conferă atâta
farmec, încât face pe oricine să se îndragostească de părţile ei lipsă, le
aminteşte tuturor cât de frumos poate fi un suflet căruia-i lipsesc bucăţi...
Te alege, încet-încet, pe tine ca să îi desăvârşeşti sufletul atât de frumos
schingiuit de dragoste nesinceră. În cazul sufletului ei, aici stă farmecul. A
suferit atât de frumos încât acum, când se bucură, e frumoasă cum nu e nici
măcar fericirea. Şi când plânge, e şi mai frumoasă. Pentru că o face aparte,
ştiută numai de ea.
Nu te abţine de la nimic. Ea nu vrea să se ştie ştreang al libertăţii tale. Ea vrea să se ştie veşnicul tău liman. Să ieşi mereu la ea, când te vei simţi apuizat de căutări şi neţnţeles de soartă. Ea nu vrea multe. Vrea totul. Dar nu din partea oricui. Din partea ta. Taci şi simte-te flatat...
Sunt reguli ale tăcerii... La rândul ei, le respectă şi îşi respectă sufletul primenit şi uns cu toate alifiile. În incinta lui, tace mereu. Mai demult, era o catedrală a deznădejdii. Acum ce a mai rămas din ea? Un frumos zid al plângerii, în faţa căruia toţi îşi spun oful. Iar asta o face mai tare şi o face fericită. Încrederea lor renaşte în ea.
Taci şi nu-i spune unde ai citit asta. Aminteşte-ţi doar că ai aflat. Acum că ştii că ea e mai puternică decât ţi-ai închipui şi mai slabă decât ar da vreodată dovadă în faţa ta, când ştii de luptele lăuntrice care se dau în sinea ei, de ce, cum şi cât iubeşte, cum uită să pună stavilă cuvintelor când stă roşind în faţa ta, cum soarbe clipele de parcă ar trece fără ea... Mergi şi sărut-o.
Dar nu trage de clipă mai mult de o infinitate de gemene de-ale ei. Căci, oricât de grăbiţi am fi în ziua de azi, o clipă nu se va prelungi niciodată numai ca să ne dea nouă mai multe de trăit într-un timp prea scurt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu