Pe viitor

 Pentru mine, viitorul este o mână de lumini. Fiecare se aprinde la momentul ei. Fiecare se stinge când îi vine ceasul... Însă n-are chiar nicio importanţă cât de strălucitoare sunt toate, dacă nu pică în mâna unei minţi luminate, care să le preţuiască la adevărata lor valoare. Ceea ce înseamnă că şi viitorul are un schepsis... Că pică el în mâinile tuturor fraiereştenilor...asta-i altă poveste. Mai pică şi pe mâini bune, uneori.
 Viitorul tău e pe mâini bune, cu mine, te asigur.
 Şi viitorul meu?... Are vreo importanţă în lumea ta?...
 Mi-ar plăcea să fie totul în felul următor: să fim unul singur. Să ne contopim viitorul, ca într-un armistiţiu favorabil din toate punctele de vedere... Să gândim separat pentru amândoi. Să ne dorim separat aceeaşi soartă. Să visăm din paturi diferite aceleaşi orizonturi... Nu mai spun că mi-aş dori să curgă prin mine doar sângele tău... Ca să-mi alunge temerile şi să mă arate în propriii-mi ochi aşa cum mă vezi tu...

 Viaţa mea a stagnat. Stranie formulare, dar viaţa mea a nimerit într-un punct mort... Toate merg în gol, toate se repetă ciclic. Aceleaşi feţe pe care le iubesc mi se arată zilnic în acelaşi moment. Deschid ochii la aceeaşi oră. Îmi ating apogeul, inevitabil, în acelaşi moment. Ţip în mine zilnic de la 12 după-amiaza pânâ la 7 seara. Mă calmez în intervalul orar 7.30 - 10.30. Mă urc pe pereţi între 10.30 şi 12 noaptea, când dau cu telecomanda în televizor şi se opresc unul pe celălalt... Încerc, din timp în timp, să dorm. Dar parcă nu mai e la fel... Parcă mi-ar trebui o muză a mea şi ca să trec cu bine nopţile...
 Acelesşi locuri. Aceleaşi poveşti. Aceleaşi ceşti. Aceiaşi oameni. Aceeaşi viaţă... Habar n-am de ce mă aştept în fiecare dimineaţă la un miracol şi la un cu totul alt trup... Parcă mi-aş dori să fiu în fiecare zi altcineva... Doar un trup nu-i suficient pentru toată energia din el. Viaţa o să se scurgă singură din el, prin crăpături, în momentul în care n-o să-i mai priască rutina... Poate şi din cauza asta mi-aş dori să mă alipesc la trupul tău. Să-mi bată inima în două locaţii diferite şi să fug de la o faţă la alta ori de câte ori simt ca mă paşte rutina... Să mă trezesc în gândul tău în fiecare dimineaţă, lăsându-mi în părăsire propriul corp, aflat deja în paragină...
 Merit, oare, să mă mai ridic? Să o mai iau vreodată de la capăt? Şi chiar dacă merit...o să pot?
 Mi-a pierit cugetul, alungându-se şi îndemnându-se cu sufletul meu. Au plecat împreună, călăuzindu-se unul după paşii celuilalt şi m-au lăsat în urmă, depăşită de situaţie...
 Tu ce ai face în locul meu? Te-ai reîncarna? Şi eu, dar n-am murit încă... Ai spera? Aş face-o şi eu, dar am menţionat anterior că a fugit cugetul afară din mine, iar luciditatea m-a părăsit, deci nu-mi mai permit nici să fiu sceptică, nici să mai sper. Freamăt goală într-o lume care n-are timp de mine... Care se împiedică de aiurelile mele ritmice şi ritmate la fiecare pas... Mă împiedic şi eu de actualul meu ego. E o fărădelege să mă atace şi să mă pustiască de mine însămi...
 Viaţa nu stă după mine... Viitorul se croieşte singur... Mâinile mele nu mai sunt suficient de încăpătoare pentru ziua de mâine... În ele de-abia dacă mai intră clipa... Mâna aia de lumini...ştii...a devenit rutină. Toată mâna aia s-a redus la o singură rază. Care e indecisă. Să mai rămână să mă călăuzească, sau să lumineze pe altcineva?...
 E aproape ora 9... Mă încadrez în intervalul de calm... Stau în faţa veşnicului monitor aprins şi îmi debitez depresia în cuvinte lungi şi monotone. Lungi şi aceleaşi... Plutesc în derivă pe o mare de certitudini deja palpabile. Viitorul meu mai atârnă doar de capriciile vremii. De mofturile sezonului. Dacă nu aş şti ca e ianuarie, aş confunda luna cu iulie... E totuna pntru mine. Ar trebui sa trec "indigo" pe lista de preferinţe în materie de culoare, pentru că aşa sunt toate zilele. Trase la indigo...
 Cum se simte trupul tău azi? Îl mai doare de mine? Mai ţipă de noi? Sper să nu te dezamăgesc vreodată. Am făcut-o de mii de ori cu mine, şi nu-i plăcut seentimentul... Sper să nu înşeli nici tu aparenţele... Rămâi aşa, te rog frumos! În visele mele nu ai învăţat cum să mă dezamăgeşti. Încă...
 Îmi vezi golul din inimă? Deja creşte, se face vortex, care absoarbe orice fărâmă rămasă din fosta "eu". Care mă antrenează într-o atemporală rătăcire de lume, într-o banală hoinărire intergalactică, care mă scufundă într-o plagă trecută, predispusă la recidivă... Îl vezi cum creşte? Vezi cum mi-l asum? Îl simţi când mă pipăi seara, înainte de culcare? Astupă-l! Eşti cel mai în măsură să-l judeci dar, mai presus de toate, eşti cel mai în măsură să-l vindeci...
 Va... va urma...