Paria.

 De azi sunt ferm hotărâtă să îmi vând sentimentele. Scump. Mă gândesc chiar să cer pentru ele preţul vieţii. De atâtea ori m-am vândut atât de ieftin, încât am regretat până în cele mai adânci cotloane ale sufletului. Şi uneori nu e suficient să ai doar remuşcări pentru bucăţile de suflet comercializate cu atâta uşurinţă, trebuie să le retragi de pe piaţă şi să le revoci infima valabilitate. Eu voi stopa imediat producţia de "suflet pentru muritori" şi voi înceta pomparea sângelui către organele vitale. Voi tăia orice conexiune cu piaţa de desfacere a "mărfii mele intelectuale", care mi-a adus întreprinderea sufletească în pragul falimentului.
 Departe de a-mi putea controla viaţa, am uitat chiar de unde am plecat. Am uitat de unde a pornit furia. Şi de unde izvorăşte toată dragostea asta pe care o dau la pachet la orice solicitare... Mă plimbam printre prietenii de ieri şi de azi... Şi am realizat cu regret că prefer să fiu o umbră în propriu-mi trecut... Căci ştiu cum am iubit, chiar dacă nu mi-a stat scris pe frunte... Îmi amintesc clar cum îmi ţineam mâinile, cum fugeam copilăreşte înspre cel iubit, cum îi luam faţa în braţe şi îi sărutam obrajii, cum îl priveam în ochi şi-i dădeam de înţeles că am mai crescut de ieri până azi...

 Sincer, încerc să mă detaşez. Azi nu-i cea mai bună zi a mea... Azi e ziua în care-mi regret deciziile şi indeciziile. Ezitările. Paşii care mi-au şovăit pe inimi străine. De ce? Pentru că niciodată nu am fost sigură că iubesc, dar aproape întotdeauna se vădea ca îmi păstram sentimentul bine ascuns prin sânge...
 Poate că n-am fost forte din prima. Şi mi-am lăsat pentru prima oară în viaţă mândria prin colţuri străine, ca să învăţ cum se face şi asta. Şi să învăţ corect, fără reţineri sau resentimente. Să învăţ sentimentul ca şi când eu l-aş fi trăit prima. Şi toată această situaţie e cu dus şi-ntors. Odată ce înveţi să simţi, îţi vei dori să o faci încă o dată. Apoi din mou. Pentru ca, într-un final, să îţi dai seama că e mai de dorit să uiţi de unde ai pornit şi să dai naibii orice sentiment şi orice plăcere de moment. Orice suflet părăsit care se refugiază la tine şi orice fărâmă de demnitate care te-ar convinge să le mai dai apă la moară amorezilor.
 Nu-i regret îmbarcarea pe trenul problemelor. Iniţierea mea a fost lungă şi dureroasă şi nu aş mai repeta-o pentru nimic în lume. N-aş mai lua sentimentele la mână, să le verific veridicitatea şi probabilitatea de a deveni fertile sau măcar utile într-o bună zi. Nu aş mai iubi niciodată aceleaşi persoane.
 Deşi, uneori, le-aş ruga să mai treacă pe la mine, să-mi întrebe sufletul transformat într-un paria al societăţii sufleteşti contemporane de sănătate. E greu să fie întemniţat şi smuls din sine, fără drept de recidivă...

 Uneori, mi-aş scoate fanteziile la liciaţie şi aş permite chiar ca sufletul să îmi fie încătuşat de către un pervers anonim şi plimbat pe culmile perverse ale extazului. L-aş închiria, aşa cum o damă de companie îşi închiriază trupul. Doar pentru distracţie. Doar pentru un altfel de moment. Ca să văd cum ar arăta "acum" din altă perspectivă.
 Alteori, m-aş abandona în uitare, ca să simt cum îmi prinde sufletul rădăcini şi mă imploră să mă trezesc şi să-l mai ud cu câte o picătură de condiment. Să-i dau, în loc de balsam pentru răni, oţet care să-i ţină de sete până la o viitoare răstignire.
 Şi uneori v-aş da pe toţi acolo de unde aţti venit, ca să nu-mi mai împuiaţi capul cu tot felul de idealuri irealizabile... Ca să nu-mi mai daţi de ales şi să nu mă mai puneţi în faţa vreunui fapt împlinit. Ca să nu vă mai cereţi dreptul la inima mea când, de fapt, voi nici n-o vreţi.
 Poate că teatrul vieţii e doar un bâlci al deşertăciunilor. Eu, însă, vreau să fiu târfa care îl pune la punct.
 Nicio remuşcare şi niciun pas înapoi. De acum îmi voi accepta soarta de reţinută într-un lagăr de prejudecăţi şi mă voi târî prin josnicia lumii într-o nesfârşită penitenţă... Şi mă voi simţi normală, în ciuda sufletului înaripat prins în zăbalele sorţii unui trup predestinat decadenţei.