marți, 23 octombrie 2012

ATENTIONARE:

   Imi cer mii de scuze celor ce imi urmaresc blogul si probabil ca asteapta ceva nou, din cand in cand, insa trec printr-o perioada cat se poate de neagra, care nu-mi permite sa mai scot ceva din creier, sau din degete.  Nu am nici timpul fizic necesar pentru a mai posta, in urmatoarea perioada, nici resursele asa-zis psihologice trebuincioase. Totul va reveni la normal cand se va calma iuresul nefast ce s-a abatut asupra mea.

   Va multumesc pentru intelegere si va rog, pe aceasta cale, sa nu ma uitati nici pe mine, nici blogul meu, care isi va reveni odata cu mine. Promit! :)

joi, 13 septembrie 2012

Noapte bună, Irina... [Ca de 3:55 a.m.]

   Cât de plină ar fi luna, tot goală e fără tine. La ora asta târzie de nesomn pustiu, tu eşti singurul ce-aş vrea să mă ştie. Din trezie te strig, la fel de moartă ca-n somn, la fel de vie ca-n vis, şi fără nicio speranţă de a primi un răspuns. Scrisoarea asta mi-o scriu mie. Pentru că e prea târziu ca tu să înţelegi şi pentru mine e prea devreme ca să îmi mai doresc să mai dorm.
   La ora asta târzie, nici soarele nu răsare, ca să mă sature de lumină şi să mă împace cu întunericul. Ce dulce se face firea când soarbe-n orbire din amar, când nu vede genunea ce i se toarnă în potir... Ce veştedă e gura, alteori matcă vie, viforoasă a sărutărilor tale... Ce mică mă fac, când cresc fără să îmi dau seama...
   Şi uite cum sunt neclintite stelele, parcă atunci când vreau să le văd nu sunt atâtea; acum, când nu am nevoie decât de un paznic tăcut care să ţină sub cheie lacrimi inapt tăinuite se fac şi mai multe. de parcă singurătatea mea ar putea fi alinată cu un buchet de raze neplivite... Lipseşte matroana, aia goală, care te aşteaptă pe tine să îmi umpli noaptea cu cel mai evaziv "te iubesc". Luna. Stă undeva, ascunsă, de pază la un harem obraznic inaccesibil, expus într-o vitrină prea înaltă ca să poată fi mângâiată, fie numai cu buricele privirii...
   Frunzele se mişcă lasciv pe propra dungă, unduind un dans plin de-un erotism fantezist şi prea gri, de asfalt parcă. Şi sunt senine, în goliciunea lor fantasmagorică, iar rotunjimile li se profilează atât de simplist, că parcă n-ar mai fi. În bezna asta. luciditatea le surâde. Şi se-ntrec în dansuri care mai de care mai deşănîate, dezlănţuite sprea ciuda haremului păzit de lună. Cu fiecare sclipire înfrântă, nervurile lor se strâng mai abitir, se înfioară fals şi promiscuu, iar clorofila le fierbe-n vine, făcându-le să tresalte orgasmic, fără nicio umbră de pudoare.
   Pântecele li se umflă de mândria de a-şi atrage admiratori, fie ei cu ochi profani, umani, cupriviri languroase, pofticioase, flămânde, apoi hămesite de extaz. Pofta lor taie în carne vie, frunzele dansând într-un palpitant exhibiţionism îmi dau fiori la ora asta din noapte. Par a se apropia de gâtul meu, să îl pecetluiască cu un soi de sărut al morţii, rece, dar totuşi cald de sângele sorbit fluid, aşa cum îl sustrag vampirii din grumazul victimelor... Par a mă leşina într-un adânc avans al conştiinţei fragmentate, secate, bătute, cariate... Oare doar eu le văd aşa...?
   Oare doar eu citesc surâs carnal pe trupurile lor fără feţe şi fără de intenţie...?
   Ora asta fără tine elungă şi infernală, azimutală. Încerc s-o proiectez pe planul înclinat al mansardei, însă cearcănele îmi îngreunează munca, îmi denivelează netezimile şi le aprofundează... Parcă te aud, surd, nepăsător la ultimele lacrimi care nu m-au lăsat să adorm. Tu poate că ai reuşit, în pofida disperării mele singularizate, aglutinate, amputate... Intermitent, inimile noastre bat distincte. Cred acum într-o singură mare realitate: tu dormi, iar eu nu. Tu ai scăpat de furia oarba care pe mine încă mă mistuie aritmic, astmatic.
   Cu toate astea, te iubesc la fel de mult. Poate mai mult, cu fiecare dispută. Şi, fără pic de simţ de răspundere sobru, sau măcar treaz, mă încredinţez singurului Dumnezeu în care cred- Acela care mi te-a dat, numai El ştie când şi de ce. Apoi, ce mai rămâne din sacrificiul meu îndoielnic, cenuşa cu vine şi sinapse rămasă, mă strâng şi încerc să mă adorm. Nu pe lespedea încă aburindă de prinosul păgân, ci pe un pat încă dogorind de căldura a două trupuri dornice de sacrificiu de sine, reciproc...

miercuri, 29 august 2012

Trupşisufletdenoroi [O estetică a urâtului]

   În ţigara frângândă, în privirea zăcândă,
   cu pleoapa căzândă, Iubeşte-mă.
   În noaptea gemândă, soarta flămândă, poarta arzândă-
   rămâi lângă mine.
   În zvâcnirea plăpândă, cu limba luptândă, îmbrăţişarea ruptă,
   cântă-mi până-adormi.
   În patul golit, pieptu-mi dezvelit, cu spiritul zdrobit,
   aştept zorile.
   Cu inima multă, strania-mi mutră, coapsa cea slută;
   te chem.
   Inima ruptă, cu mâna udă, riposta-mi pierdută
   mă vindec de plouă.
   Nesomn de neluptă, rapace redută, cazonă-amăgire coruptă,
   mă lupt ca să pierd.
   Fortific din culpă, cu sânge, o cupă
  din care beau nesaţ şi nectar.
   În ura de după, îmi rup dintr-o pulpă
   cea mai amară zvâcnire de sine.
   Cu gândul să rupă durerea de după
   casapul sufletului mă-njunghie-n plen.
   Cu zbucium şi zgomot, mă soarbe în ropot
   dragostea lui- metastază curată.
   Nu doare în curget, mă seacă la cuget
   umbletul lui viu prin vine.
   Mă rupe în muget, rugă pe-un lujer
   strigăt de om disperat.
   Că seara ce vine, amară rănire
   ne-aduce pe noi iar departe.
   Lui mâine mărire, de dor bulimic orbire
   şi lacomă roadă din noi.
   Coloană de nori, vom voi amândoi
   să ne rupem carnea-n dezbine.
   În zgomot de ploi şi asalt cu noroi
   noi pururi căra-vom destine.

vineri, 24 august 2012

Caleidoscop vivant.

   Sunt adepta mersului pe sârmă. Iubesc periculos. Şi iubesc să iubesc periculor. Şi tot aşa.
   Merg pe sârmă la miezul nopţii, când bate clopotul păcatelor neplătite, când plouă potopul crimelor nemărturisite, când se spală cel mai uşor scăpările ele ce duc la pierzanie, când ceasul spovedaniei te îndeamnă să te mărturiseşti adept al viciului, luna te lasă să te mântuieşti, însă tu nu vrei. Îţi mai aprinzi o ţigară şi mergi pe sârmă. În seara asta nu mai bate clopotul până la 1. La 12 încremeneşte timpul şi aşteaptă să te plimbi prin mine, cu ţigara în colţul gurii şi cu gândul aiurea. Un instantaneu ce va dura o viaţă. Şi o viaţă ce nu va mai alerga, instantaneu...
   Mă gândesc la copiii care trăiesc în cimitir, pentru că, paradoxal, viaţa i-a aruncat la cotitura cu moartea. Ei văd zilnic cum se moare, cum se trece dincolo, cum se uită. Şi poate că e mai bine aşa. Nu le va mai fi frică să doarmă... Aşa cum îmi era mie, până să te întâlnesc. De plictiseală, nu îmi aprindeam o ţigară, ci mâ gândeam că o să mor odată. Şi că nu o să mai aud. Nu o să mai văd. Sau să simt. Şi aşa. stând în pat, simţeam cum mă prinde vidul, cum mă încurc în toată simplitatea aia monumentală, în tot negrul ăla nemutilat, în tăcerea aia în care ţipătul meu deznădăjduit nu se auzea nici măcar în mintea care-l făurise. Mă ridicam asudată şi buimăcită şi plângeam deja de vechea frică. Trăiam mereu cu teama de sfârşit. Mi-era lehamite de noi începuturi, intuind prematur că au şi un sfârşit, mai mult sau mai puţin împurpurat de aşteptări, pregătiri, lacrimi, scâncete sau ecouri de bun-rămas. Ce rost să mă complic în afara rutinei mele- singura care îmi garanta obsesia repetiţiei, singura care nu ameninţa să se fângă într-un alt sfârşit?
   Asta până să te întâlnesc pe tine. Tăcerea de la miezul nopţii nu mă mai târăşte în abis, ci răscoleşte în mine  măruntaiele secate şi lichefiate de atâta drag şi dor. Şi nu îmi închipui cameră de tortură mai cumplită decât camera mea la miezul nopţii, când ies să merg pe sârmă şi tu dormi.
   Merg pe sârmă şi mă joc cu trupul meu, singura agoniseală ferită de timp şi nesuferită de vreme. Mă îndoi în vânt când afară nu se clinteşte nicio frunză şi ma perind de la un capăt la altul al acului exagerat de ceasornic, ce a înţepenit până la 1, când o să bată de 12, ca să mă păcălească că am trăit mai mult cu un fum de ţigară, cu un pas debil, cu un ţipăt labil. Nu mă aude nimeni, dacă tot îngheaţă timpul. Aşa că strig. Şi mă vait. Şi mă zbucium. Şi caut. Mă opresc. Fugăresc acele de ceasornic în jurul cadranului, încercând să mişc mecanismul îngheţat, să mai vină o dată momentul să te aud.
   Nu-mi mai trebuie zile, să arunc degeaba cu ele în dreapta şi-n stânga, cu o mărinimie nebună, de nabab văduv de viaţă. Îmi trebuie bătăi de inima în care să măsor dorul, aşteptarea, întrevederea, îmbrăţişarea, sărutul. Şi putere, ca să îmi alin singurătatea, atunci când nu poţi să o faci tu.

   Merg pe sârmă, jucându-mă cu vântul schimbării, ce unduieşte aţa sub mine cu un zgomot mai firav decât riscul de a nu mă mai trezi. Timpul s-a deblocat, eu m-am împiedicat şi era să cad din turnul meu de fildeş. Clătinându-mă ameninţător, ridicând o falcă-n cer şi coborând una-n pământ, îmi promit să aştept, cuminte, până ai să te trezeşti. Îmi place să mi te închipui dormind. Trebuie să fie cel mai frumos lucru de care nu voi avea parte vreodată.
   Capturează-mi sufletul într-o maşină de vise. Şi ţine-l acolo, instantaneul unei vieţi trăite repede şi renegate şi mai şi. Prinde-mă in ce ai tu mai de preţ şi promite-mi că nu mă vei de afară când o să treacă timpul meu. Promite-mi că nu o să mă uiţi, când viaţa va pune sârma pe care am dănţuit seară de seară hotar de netrecut între noi. Atât îţi cer. Să nu mă uiţi şi să îţi aminteşti de mine luminos. Cum m-ai sfătuit şi tu când ne-am cunoscut: "lumină bună!". Acolo să mă păstrezi şi tu. Într-o veşnică lumină bună. Să-mi fie paşaport spre Rai, când voi fi prea obosită să mai pot pleda în propria-mi favoare.
   Tu m-ai vindecat de aşteptare. De frică. De moarte. Îţi mulţtumesc. Primeşte umilul meu omagiu. Lasă-mă să te iubesc. Acum. Şi mâine. Şi mereu.

luni, 13 august 2012

Cratima/patima ne omoară

   Am mai avut de a face cu dor. Şi cu doare, tare, rană de foc. De beton turnat, asfalt, peste fundament de pământ. De dungi albe trasate în gri, mânjind de kilometri o aripă sângerândă, lăsată amanet deşertăciunii distanţei mult prea lungi... Am plecat la drum cu aripa căzândă peste un infern fierbinte şi gri, singura culoare închisă pe care o poate murdări decepţionat o nuanţă de alb...
   Drumul meu se scurgea între depăşiri, la care inima mea se oprea ca la un semafor. Ceva din viteza cu care târam de aripa mea bolnavă mă făcea să cred că am să mor. Linia punctată se făcea una. Gândurile mele se făceau una. Făptura mea se făcea unul...
   Şi mi-era deja dor de doare cât de departe mă secam de palme date-n pântecul ce doare de dor de el...
   Nu gândeam să pot să-l văd şi să fie vederea mai dulce decât obişnuinţa... Regăsirea departe de leagănul originar al pasiunii e mult mai bogată. În fibre [musculare] rupte şi părăsite de trup de dragul altui trup mai drag. În calorii care ard ca să ţină trează distanţa care se topeşte ca o lumânare muribundă către sfârşitul unei nopţi de amor. În dor, de necredinţă că e aievea ce se-ntâmplă. Şi îl ţineam în braţe, slujindu-mă de toate degetele mele amorţite, ca să îi pipăi toate trăsăturile, să le întipăresc adânc în minte, precum un om care cunoaşte ziua când i se va lua lumina ochilor... Asemeni uni orb care a văzut, l-am privit o dată, apoi m-am deschis şi am închis ochii, ca să-l văd cu palmele reci undeva unde nici o inimă nu mai încape.
   Mi-am trecut viaţa pe deasupra ochilor lui, prinsă între cute mici din vârf de deget. Fiecare din ele îi cânta o poveste pe care nu mai era în stare să o asculte. Şi lumea, neam îndepărtat, se prăvălea în jurul nostru- prăvălie de sentimente deschisă impropriu pe o mână de dale de piatră... Iar eu mi-l prindeam în piept, ca pe o broşă adâncă, legată cu şnur de vene de un atriu rămas liber la sistolă. El mă sorbea ca pe o ceaşcă de cafea, cât îl prindea puţin somnul, în centrul oraşului. Se trăgea din mine, iar eu mă trăgeam spre el. Eu mă completam cu el, prins în corsetul rochiei mele de pori şi de migrene, iar el se regenera din mine, lipită cu viaţă la pieptul lui răsucit de nesomn...
   L-am găsit şi acolo. Atunci de ce durează atât de mult să îl găsesc în mine?! Pentru că, de la bun început, l-am îngropat atât de adânc, încât nimeni să nu-i mai poată lua vreodată urma, ca să-l hăituiască din sufletul meu, cu sălbăticia dobitoacelor domesticite de nesărut... Dacă ar fi tras de mine, să mai rupă-n două ce aveam întreg în trup, probabil mi-ar fi fost uşor să mă ghidez după o rană frumoasă, ca să dau de el. Însă nu s-a zbătut şi m-a lăsat să-i acopăr gura cu un analgezic destul de puternic încât să-i ia mai mult decât durerea şi amintirile: să-i ia şi vederea până când va ajunge la loc sigur... Drumul spre inima mea e accidentat şi periculos, de-aia am hotărât să nu-l las să-l facă de unul singur, de teamă că îi va fi prea greu să ajungă la capăt şi să nu se dea bătut. L-am adormit şi l-am închis undeva în mine. Şi acolo am uitat împreună de "mine" şi ne-am coalizat spre a ajunge la "noi"...
   Asfalt, gri, cenuşă de roze arse peste un rug aprins pe rugi muritoare...
   Distanţă, albă, dureros de ceţoasă, murdar de curată...
   Vis, spectral, mahmur şi învins de realităţi crud de dulci şi cumplit de imaginare, searbăd şi totuşi prea încărcat de sânge, umoare şi plasmă...
   Noi, nergi, nori în ceaţă, furtună acoperită de anost şi senin.
   Vreau să urmeze rutină, să cadă, să calce, să-mi zacă pe retină. Vreau să urmeze la fel. Nimic altfel. O zi, şi alta, şi tu, din nou eu... Şi tot aşa. până când pronia cerească se va îndura de noi şi ne va surprinde, schimbând apa zilelor de ieri în vinul vieţii viitoare...
   Şi ştii ceva? Cenzura neagră, difuză a buzelor tale stă cel mai bine drept căptuşeală buzelor mele atât de încăpăţânat indecente, uneori. Şi silogismului braţelor tale îi lipseşte esenşialul: concluzia şi raţiunea formelor mele, care se ascund în lumină, vânând momentul când ai să mă subjugi. Desprinde-mi filozofia de carne şi citeşte-mi irişii deşerţi: mă amăgesc în somn sau trează, sperând că niciodată n-ai să pleci

joi, 9 august 2012

Delirul

   S-a auzit ca o detunatură în noapte. Zgomotul venea de la etaj, dar n imeni nu-şi arunca ochii până acolo. Era târziu. Era ea, aprinzându-şi ţigara de la miezul nopţii. Făcea asta frecvent, cu o plăcere dezarmantă pentru vârsta ei fragedă. Era singura ei plăcere perversă, care o ţinea la adăpost de lumea gri prin care se tot preumblă tipare umane nefericite. Era prea bună ca să nu se strice singură cu ceva. Şi-a "achiziţionat" un viciu care să o scape de temerea că s-ar încadra în vreun tipar prestabilit.
   Era tabietul ei. Nu adormea devreme, ca să poată deschide geamul şi să îşi rezeme coatele de pervaz, în timp ce flacăra de la brichetă se întindea pe un firicel de tutun, apoi îl molipsea pe al doilea, până ce cumprindea şi hârtia şi se tot ducea... Când aprindea bricheta, se auzea atât de tare încât parcă şi-ar fi detunat sufletul în mijlocul lui nicăieri... Nici vidul nu putea transmite mai repede un ecou mai slab şi mai inofensiv... La ora aia nu o deranja nimeni. Savura fiecare fum care i se prelungea pe buze, ţinându-l, împotriva voinţei lui, încă un moment prelungit în corp. Îl trîgea înapoi, îl amesteca în plămâni şi îl târa apoi până pe nări. Era joaca ei de la miezul nopţii.
   Uneori se simţea de parcă ar juca şotronul pe pervaz, aruncând cu timpul, în loc de pietricica aia care decide unde trebuie să sari... Alteori îi venea să sară ea însăşi, fără să mai lase timpul să decidă pentru ea. Însă în seara asta se gândea. Adânc. Era o transă semilucidă înecată în penumbră...
   Ce se întâmplase? Şi-a promis să nu mai cadă atât de uşor. Şi-a promis să se joace cu suflete, aşa cum s-au jucat atâţia cu al ei. Dar parcă o ţinea ceva. I se perindau prin minte tot felul de momente... De la primul sărut, până la dansul din ploaie... De la sărutul pe frunte, până la simpla şi sugestiva strângere de mână. De la zămbetele pe care chipul i le "secreta" din ce în ce mai greu până la chicotelile surde prin care se mai lega de copilărie...
   Se gândea la el... Nimeni nu o mai făcuse să râdă aşa...
   Apoi văzul i se înceţosa, iar imaginaţia i se tulbura. Închidea ochii şi simţea pielea lui umedă frângându-se de a ei în mijlocul ploii. Buricele degetelor ei asudate, plimbându-se de-a lungul vertebrelor lui puţin ieşite în afară... Buzele încordate încercând să acopere fiecare milimetru de piele de la nivelul ei... Muşchii scurgându-i-se şi ea prăbuşindu-se în noroi, cu unghiile înfipte în braţul lui... Era prima oară când ieşea în ploaie şi nu voia să mai plece. Înnebunise. Simţurile i-o luăseseră razna...
   El era lângă ea. Ca o fantasmă plăsmuită de fanteziile ei delirante... Totuși, era un adevăr palpabil. O credință întrupată. O dorință realizată. Ca să se convingă, nu era nevoie decât să se apropie, să-și unească buzele și să le lipească de reflexia simetrică ce i se înfățișa.
   Un prim sărut în bătaia vântului. Un al doilea, garnisit cu picuri de rouă. Un al treilea îi apropia din ce în ce de pământ. Un al patrulea avea gust de mușchi, licheni, iarbă sălbatică, viață... Un al cincilea se alipea deja vârtejului, speculând cu o cupiditate demonică îmbrățișarea preliminară. Buzele se transformau deja în centri nervoși, preluând vibrație după vibrație și transmițânndu-le de la corp la corp... Stimulii rămâneau crestați pe pielea sensibilă din jurul gurii, care se deschidea neregulat, încercând o amară sincronizare cu bătăile inimii. Încerca să nu se piardă cu firea și să rămână calmă... În van...
   Ploua deja de prea mult timp. Parcă cineva de acolo, de sus, vedea fertilitatea sentimentului înfiripat între ei doi și arunca peste el o binecuvântare mută și înșelătoare... Cu pământul alături, cu apa șiroind pe corpurile lor încinse, era clar că nu mai există drum de întoarcere. Un zâmbet îndoielnic flutură pe buzele ei. Parcă nu îi venea să creadă că iubește din nou.
   Apoi inima îi zvâcnea și mai tare, buzele se răsfrângeau, fragile, dezgolind un surâs extaziat mai grăitor decât privirile însele... Îi apucă mâna și o strânse tare, arătându-i că nu mai suporta amânare. Simțea atâtea, încât era coninsă că de-abia se născuse... Era ca și când toate iluziile de până atunci se micșorau în fața simțămintelor hiperbolice care îi umflau pieptul și îi dezgoleau rotunjimile... Parcă nu mai simțise niciodată nimic. Parcă amorțise într-o poziție fără perspective, care îi blocase funcțiile vitale... Hibernase sufletește atât de mult, încât parcă nu se mai gândea că inima îi va bate în chip veridic vreodată.
   Aluneca într-un delir atât de furtunos, încît nu își mai putea da seama dacă e totul aievea sau închipuirea flămândă de senzații și experiențe îi juca din nou feste... Îi era de ajuns să tresară spasmodic, ca să simtă alături un alt trup cald care o ținea la adăpost de ploaie și o ferea de răceala vântului. Vântul - care le învelea trupurile unificate, dându-le o formă elastică, mlădioasă, ascunsă în văluriri crepusculare... Tot trecând pe deasupra lor și înconjurându-i, era ca și când ar fi făcut din fragmentele supuse uniunii bucăți vii de chihlimbar... Rafalele nu îi uscau, îi modelau, îi întregeau, îi schimbau...

   Scindarea era iminentă... În ploaia de mai, jumătățile regăsite, obosite de perfecțiunea întregului hotărau să se despartă și să se mai caute o vreme, până să ajungă din nou unul... Hotărâră să lase dorul să se joace cu inimile parțiale rămase  palide după ce au bătut fiecare pentru doi. Fiecare pentru un trup mai mare. Fiecare pentru ”împreună”...
   Un tunet umplu valea în momentul în care cei doi își desfăcură brațele, rămase ca un corsaj veștejit, mulat încă perfect pe forma care îi dădea sens și care i-a fost luată... Chiar și ei doi, păreau să se fi rupt într-adevăr unul de celălalt. Parcă numai unul celuilalt își dădeau sens și împreunarea sufletelor le era cauză unică, ce scuza mijloacele regăsirii...
   De acum știau că trăiesc pentru regăsire. Toată viața hoinăriseră haotic unul în căutarea celuilalt, acum nu mai aveau decât să leviteze în apatie, așteptând cu anxietate momentul revederii. Le-a fost dat să guste din ambrozia perfecțiunii, a regăsirii unității primordiale. Androginul se refugiase în două trupuri ce îi duceau legenda la împlinire și care îi glorificau mitul. El fusese unul, obligat apoi să fugă în direcții opuse, dând naștere unor jumătăți diforme și suferinde. Ei fuseseră doi, și parcă nu le venea să creadă cât de bine le vin trupurile la unison, legate pe toate planurile,absorbind întunericul din jurul lor și cedând imediatei apropieri un halou difuz, din care să răzbată împlinirea...
   Răzvrătit sufletește, cuplul pune între jumătățile aceleiași inimi o stavilă mai tare decât piatra zidurilor de fortăreață: distanța. Extazul momentului nu putea fi egalat ca plăcere decât de agonia așteptării. Așa că androginul scindat s-a împrăștiat în lume, jurând fidelitate momentului regăsirii.


   Țigara se apropia de filtru. Vălătucii de fum deja se amărau. Visul deja se termina. Și ea era tot singură. Însă un zâmbet îi înflori trăsăturile marmoreene. El era cu ea. Știa unde se află, știa ca o iubește, știa că se va întoarce. Diviziunea androginică nu va rămâne niciodată singură, odată pusă față-n față cu întregul. Lege nescrisă. Care îi îndulcea așteptarea și îi prelungea obișnuința în vicii.
   În noaptea albă se auzi încă o detunătură. Încă una... Din nou... Atâtea salve tributare viciului în noaptea asta lipsită de pasiune... Până când se vor fi regăsit, plamânii ei se vor fi înnegrit și inima se va fi albit de atâta beatitudine...
 

joi, 5 iulie 2012

"This I love"...

   Poate că da, poate că nu...
   Nu ţi-am simţit vreodată lipsa, până când nu ai plecat cu adevărat.
   Atunci mi-am dat seama cât de mult m-am jucat şi mi-a părut rău pentru o secundă. Nu mai mult. Ai consimţit jocul ăsta pueril de-a "v-aţi iubitelea"... Şi nu ai ştiut niciodată cum să mă ţii lângă tine. Norocul meu că am învâţat cum să rămân. Nu m-ai făcut niciodată să-mi fie dor de tine. Mi-am dat singură seama ce înseamnă...
   Niciodată nu am crezut că trăiesc o poveste. Asta până când am primit un telefon. M-am uitat prin gloată. Te-am căutat. Te-am văzut. M-am strecurat până în spatele tău. Te-am sărutat. Şi a început urmărirea finală. Ultima verigă a lanţului ce încerca anemic să ne mai ţină laolaltă, ţn condiţiile în care pulsaţiile adolescenţei mă îndepărtau de tine mai mult cu fiecare zi ce trecea... Te-am luat de mână. Deja însemna altceva. Deja începuse numărătoarea finală. Deja vremea noastră se măsura în secunde, minute, câteva ore. După asta, urma detonarea sufletului meu. Bum! O mie de mâini nu or să ajungă să mă adune la loc pe toată.
   La un moment dat, m-am pierdut. Nu am mai văzut clar. Lumile se amestecau în faţa mea. Şi am vânat steluţe verzi direct din braţele tale. Şi m-ai luat în braţe, m-ai ridicat şi m-ai învârtit aşa cum demult doream să mi se întâmple... Apoi mi-ai dat drumul şi am căzut. Nu mai făceam bine distincţia. Am băut pentru că nu mi-am mai făcut nicio grijă. Era, doar, ultima oară când te puteam avea aproape. M-am lăsat pradă agoniei şi extazului. În ziua aia am experimentat, pe rând, toate senzaţiile... M-am bucurat că te am, ca, la numai câteva ore distanţă, să regret că am pierdut atâta din trecut...

   Am alergat cu tine de mână. M-am îngrijorat că nu te mai pot vedea. Am ţipat la tine. Am râs prea zgomotos chiar şi pentru mine... Atâtea lucruri mici care m-au făcut fericită în prima zi a lui iulie...
   Am vrut să plec. Când au cântat melodia noastră. Şi nu am mai plecat. Am stat. Am plâns. Am simţit, într-adevăr, că ne îndreptăm spre nicăieri. Ni se dăduse un ultimatum. Şi aş fi dat orice să pot să-l încalc. Dar nu puteam trece peste timp. Nu puteam să scot din buzunar o sticluţă micuţă şi drăguţă cu praf magic, să îl arunc în jur şi să opresc lumea în loc ca să mă conving dacă te iubesc sau nu. Oricum lipsa ta are să-mi arate asta curând. Şi asta doare cel mai tare.
   Cu creionul de ochi curs şi întins pe toată faţa, zâmbeam şi te rugam să ai grijă. Şi tu îmi spuneai că sunt frumoasă, chiar dacă în acel moment şi eu m-aş fi speriat de mine, dacă m-aş fi văzut... Şi toate chestiile jalnice pe care le-am făcut toată ziua, doar de dragul de a nu rămâne nefăcute la timpul lor nu ţi-au scăzut cu nimic admiraţia pentru mine. Încă eram şi încă sunt fata pe care şi-o doreşti.
   Dar ai plecat. Eu nu pot rămâne singură acum. Mi-e frig şi ceaţă când mă gândesc la asta... Şi ţie îţi trebuie o legătură validă o viaţă-ntreagă de acum încolo... Nu pot să mă mai joc. Oricât de mult mi-aş dori, mizez pe două destine care nu pot fi jucate la o clipire a beţiei... Decât să regretăm mai târziu... Mai bine ne frângem în colţuri de lume diferite...
   Am promis să nu te uit curând. Şi probabil că nu te voi uita vreodată. Sper să faci şi tu la fel. Şi sper să nu îţi mai laşi inima pe mâna oricărui copil, să experimenteze dragostea pe ea... O să îmbătrânească cu fiecare experienţă de genul şi nu o să mai reziste... Promite-mi că vom fi bine, oriunde ne vom afla. Şi promite-mi că îţi vei găsi fericirea şi fără ocrotirea mea.
   Va fi mai uşor cu fiecare zi. Până când, în ultima zi a vindecării, vei realiza că ai uitat unde stau. Apoi îmi vei uita numele. Şi, la sfârşit, îţi vei trăi finalul de poveste, pe care îl meriţi din plin. Iar eu voi simţi adierea fericirii tale şi mă voi bucura pentru tine. Pentru că, odată, am fost tot ce-ţi doreai. Când ţi se va împlini dorinţa, vei vedea că ai reuşit singur, fără mine. De unde rezultă că nu am fost chiar tot... O parte din tine poate că tânjea după veridicitate chiar şi atunci când i se părea că eu sunt cel mai palpabil şi sigur aspect al realităţii.

vineri, 22 iunie 2012

Garderoba cu flash-backuri

   Hai să vorbim despre noi. Despre ceea ce tu nu o să accepţi niciodată. Despre faptul ca ne vom găsi într-o zi. Şi, fie că îţi va conveni sau nu, ne vom iubi Nu pentru totdeauna. Ci numai atât cât îmi va fi necesar cât să îmi intri în creier. Şi să-mi populezi circumvoluţiunile. Să le acoperi din tine... Ghici ce se va întâmpla atunci. Voi rămâne nu numai oarbă, ci şi inconştientă. Voi uita totul. Mă voi naşte din nou, matură la chip şi goală pe dinăuntru. Gata să o iau pas cu pas numai ca să mă umplu cu tot ce-mi face rău din tine.
   E ca şi cum m-ai reprograma. Fără să ne dorim asta, aş deveni sclava ta umilă. Condamnată să mă slujesc de tine ca să-mi recapăt memoria şi să te uit.
   Eu nu port rochie. Te-aş întâlni în rochie. Ca să ştiu că nu se va mai repeta vreodată şi că faci parte dintr-o realitate alternativă, pe care, în cazul în care nu aş mai putea-o accepta, aş nega-o. "Nu am cum să te iubesc. Nu te cunosc." ; "Ba da, purtai o rochie când ne-am găsit." ; "Imposibil, aş zice, eu nu port rochii."
   Şi totul ar reintra în normal.
   Aş putea să îmi rescriu oricând trecutul. Hotărând în câte o fracţiune de secundă, în funcţie de dispoziţie, dacă am purtat atunci rochie. Dar nu am purtat niciodată rochie... Sau...
   Sau depinde de tine. Dacă mă faci sau nu să îmi doresc să nu te fi cunoscut.
   Ştii ce? Ai multe şanse să nu îţi uit vreun cuvânt. Aşa că ai grijă cum le foloseşti.
   M-aş putea preface că nu-mi pasă, dar n-aş putea nicicând mima indiferenţa pe care o exersezi tu cu atâta naturaleţe. Mi-ar plăcea să îţi tragă vreodată vântul un colţ de suflet afară. Să te dezgolească puţin, nesemnificativ, ca eu să văd cum eşti de fapt. Să sper că îţi pasă.
   Îţi pasă? Sau doar mă arunci, dezarmată, într-altă ceartă cu a doua mea personalitate? Eşti iarăşi doar un "eu" întors pe dos...?


   Cine eşti, de fapt? Şi ce anume ai vrea de la mine?
   Nu e nici azi, nici mâine momentul potrivit să intri în viaţa mea. Momentul ăla îşi are locul numai când eşti tu decis că vrei să-ţi încurci viaţa în părul meu. Şi mâinile în viaţa mea. Eu aştept. Că viaţa mea e o suită de nereuşite aşteptări prelinse printre ambiţii utopice de voluptate închegată în picuri de rouă... Şi viaţa mea e o reuşită pe cale de a se împlini. Te-a lăsat, însă, în urmă, odataă, pe când nu ne cunoşteam şi de atunci tot aşteaptă să prinzi ritmul şi să revii în joc.
   Vezi ce cuminte e inima mea??? Stă în loc ca să te aştepte. Deşi poate că tu nu o să mă ajungi niciodată. Şi stopul cardiac se va transforma în vis. În vis... În întuneric... Nu voi mai vedea. Nu voi mai simţi. Nu voi mai cunoaşte. Şi va fi târziu, deşi dimineaţă...
   Atunci îmi voi aminti cp eu nu am purtat niciodată rochie, deci nimic din ce m-a durut nu s-a întâmplat. Iar tu vei fi în continuare în urmă, rescriindu-ţi prezentul astfel încât să îmi placă. Şi să nu te mai iau de la capăt atât de insistent. Şi o să mă faci să mă mai gândesc dacă am purtat sau nu vreodată rochie :)

duminică, 17 iunie 2012

Caldarâm cu vise, gene, irişi

   Îmi pare rău că nu pot fi o oarecare. La fel de rău cum îmi pare că las privirea să vorbească de la sine, să lege şi să dezlege destine, să blesteme şi să mântuie, să aibă şi să-i piardă. Îmi pare rău că intru-n vieţi ca în muzee : prea săracă de mine ca să-mi mai permit să ies după aceea. Şi de ce mi-ar mai părea rău? De feptul că-mi las ochii să cuprindă ceea ce inima se zbate să scoată afară. Adică pe tine, coproprietar nelegitim al unui trup urgisit de soartă şi de sorţi.
  Poţi să mă câştigi prea uşor. Secretul meu e că nu mă las cucerită. Mă cuceresc singură, fiind oglinda unor gesturi menite să acapareze. Greşeala e numai de partea lor. Dacă vor să mă subjuge, nu le voi da şansa. Ochii mei, însă, da. De aceea nu mi-i simt ca şi când ar fi ai mei, îi alung departe de torentele mele interioare, de teama de a nu reflecta vacarmul, zbuciumul, indecizia, groaza, dorul, orbirea... Mă tem că, dacă voi rămâne oarbă tentaţiilor, voi orbi până la capăt...
   Atunci, îmi e de ajuns un singur moment de slăbiciune ca această parte din mine să nu mai divulge niciodată comediile care mă trag spre interior...
   Mi-ar părea rău să mai iubesc. Şi asta pentru că,iubind, mi-aş aminti cât de bine era când mă zbăteam, neştiutoare, în lichidul amniotic al vieţii pre-sentimentale. Pe de altă parte, am iubit. Şi cum poţi să te laşi de aşa un sport...
   Mi-aş lăsa ochii să decidă, dar mi-ar trăda vălmăşagul de intenţii neprielnice...



   Mă las la voia întâmplării. Fortuna caeca est. Şi poate loteria sorţii îmi va lăsa ochii să tragă un bilet norocos. În timp ce suflete sălbăticite ce-mi dau târcoale, în intenţia de a mă cotropi temporar şi temporal, ochii mei se reduc la instinte primare care le inundă pupiele şi le umplu de ură. în timp ce sufletul musteşte de frică. Ochii ma vor distruge. Că reflectă o atitudine primordială, netrecută prin prisma pragmatismului... Dacă i-aş lăsa întotdeauna să vorbească pentru mine, aş fi iubită crunt, silenşios, fără pretenţii, cu ardoare, infinit şi fără cauză. Însă, în rest, m-aş târî singură printre amintirile unor vremuri când ochii mei nu stăpâneau nimic, nu reflectau nimic, tăceau din   
retină şi mă slujeau paşnic.
   Şi dacă ochii mei ar putea fi înţeleşi atunci când vor să-ţi vorbească, poate ai înţelege că nu vor decât un sărut. Atât de scurt, incât să-mi acopere supus singurătatea. Atât de infim, încât să fie replica fidelă a intimităţii. Atât de ieftin, încât să-mi pot procura o doză la fiecare sfert de oră. Şi atât de tăcut, încât să-mi răsune pe buze până la sfârşitul vieţii mele deja compromise.


vineri, 15 iunie 2012

"You look a lot like my next boyfriend" :)

   Sunt zile in care nu mai crezi. In care se termina totul. Desi, in adancul sufletului, stii ca totul va reincepe a doua zi. Sunt zile in care te pierzi pur si simplu. In ochi, detalii, sentimente sau cuvinte. Cand te abati de la sens si cauti un consens. In favoarea unui nonsens... Sunt momentele tale de liniste-n restriste. Si te abati de la tine insuti si te-ntrebi, ca-n cantec, "De ce dracu'  toate astea?!"
   Ca sa ajungi la zilele alea minunate in care durerea capata un chip bine definit si un motiv de a-ti merita lacrimile. Se gaseste cate un moment izolat. Unul singur. Care sa-ti rasplateasca toate nereusitele trecute... Uneori nu se gasete chiar decorul perfect sau persoana potrivita... Dar se nimereste tocmai doza de adrenalina prescrisa de catre demiurg ca sa te scoata din apatie si sa te readuca in vechile simtiri.
   Se intampla ca un sarut sa iti aduca inapoi cheful de viata si speranta nu demult pierduta. Se intampla ca o pereche de ochi sa se abata pe deasupra ta si o pereche de buze sa ti se lipeasca de frunte, soptindu-ti nimicuri atat de dulci, incat parca le-ai trece cu vederea inutilitatea. Incat parca te-ai increde in ele. Incat parca ai face un pact cu Diavolul, ca sa traiesti intr-o minciuna care sa te poata pune pe picioare...
   Sunt atatea luni de-a lungul carora am renuntat sa sper. Erau notpi in care imi proiectam viitorul pe o panza de pe un sevalet. Si, cum nu am deloc talent la desen, sevaletul se umplea de nonculori, combinate intr-o partitura sumbra... Problemele mele deveneau capuse pe albul vietii. Ii sugeau sangele, se hraneau din ea si planuiau sa o puna la pamant... Imi proiectam un viitor sumbru. Nu ma mai asteptam la nimic. Nu ma mai asteptam la brate. Ochi. Buze. Soapte. Ma asteptam la singuratate.
   Categoric nu ma asteptam la o padure. La un amic. La un sarut. La o dupa-amiaza. Culmea e ca nu intelege. Si nici eu. Dar pentru prima oara, in multe luni, m-am trezit zambind. Si m-am gandit sa-i multumes pentru asta. Chiar daca am platit fericirea asta vremelnica printr-o lacrima. Numai una..
   El nu va intelege de ce am gasit de cuviinta sa plang. Nu va intelege ca nu ma asteptam sa gasesc reactia aia chimica aproape de mine, dupa ce o cautasem pe tot cuprinsul tarii... Nu va intelege ca am avut un moment de slabiciune in care mi-am pus 3/4 din toata increderea intr-o cauza complet necunoscuta. Nu va intelege ca ii multumesc pentru ca m-a readus la viata dupa un colaps emotional in care am zacut timp de mai bine de 3/4 de an...

   Pentru un singur moment din toata suita de senzatii traite cu el, as fi in stare sa lupt pana cand va ceda. Dar nu sutn convinsa ca mai am resurse suficiente... Poate ca nu m-ar crede daca i-as spune ca nu am mai trait asemenea senzatii langa nimeni... Ca nu mi s-a mai intamplat sa simt ca imi gasesc locul atat de repede langa cineva pe care nici macar nu il cunosc... Dar stiu ca ma grabesc sa pun cu negru pe alb toate astea... Mai bine as astepta sa se cristalizeze pe inca o foaie de suflet... Sa pun turnesol pe ganduri pana cand se va arata daca au caracter acid sau bazic... Daca ustura sau vindeca...
   Dar aleg sa le pun acum. Pentru ca nici nu pierd, nici nu castig nimic. As lupta, pe bune. Sa fiu martira unei cauze pierdute. Dar macar sa stiu ca incerc pana cand mi se pune in soarta inca o cruce greu de dus pe dealul fara de sfarsit...
   Dar nu o sa lupt. De data asta nu. Pentru ca se pare ca am pierdut din start. Si jur ca daca voi lupta ma voi mai pierde o data. Voi perpetua intr-o greseala sordida si sortita faramitarii sufletului meu deja fragmentat in vesnicii injumatatite... Nu voi lupta pentru ceva in care cred. Ma voi adanci in aceleasi vise care mi-au dat putere de fiecare data. Imi voi visa un viitor frumos. Voi visa la momente ca asta...
   Si voi visa un baiat mai dispus sa traiasca astfel de momente alaturi de mine. E gresit sa cred ca a fost bine? Ca era o poveste ce merita sa continue? Nu. Insa tot nu voi lupta. Voi visa la vremea mea. Care sunt sigura ca va veni, desi nu odata cu el.  Nu voi lupta. Voi visa la lupte pe care nu indraznesc sa le port.
   Condamna-ma. Dar nu uita niciodata cat bine-ai pus in raul pe care mi l-ai facut.

duminică, 3 iunie 2012

Blanc

   Si ca sa fim intelesi, nu se mai poate asa.
   L-am inghesuit intre patru pereti, am schimbat yalele si am zavorat fersetrele in speranta ca nu va mai iesi de acolo. Nu e genul care sa se bata ca sa se elibereze. Pur si simplu aluneca pe dedesubt. Patrunde acolo unde e prea stramt pentru intreaga mea fiinta. Eram in stare sa il zavorasc si in lanturi, doar sa nu mai scape. Doar sa nu ma impiedice de data asta...
  Sa nu ma impiedice sa alunec pe podeaua umeda si sa zac inconstienta, brutal de atrasa de viziunea unei reincarnari iminente. Sa nu ma impiedice sa ma invinovatesc lent, in subconstient, de o letargie sora cu moartea. Sa nu ma impiedice sa-mi imprastii respiratia intre Dumnezeu si neamul meu. Sa nu ma alunge de unde ma trage pumnalul ascutit. Sa mor? Nu. Sa adorm o vreme. Cu durere care sa nu ma lase sa visez. Mi-e frica sa mai visez aceiasi oameni morti care ma cheama catre ei. Nopti la rand m-am plimbat fara voia mea prin cimitire populate de oseminte dezgolite de tarana, pe alei imprejumuite cu marmura alba, sculptata identic, intr-o armata de cruci demonice, care ranjeau impaciuitor la granita dintre sminteala si vis. Nu le pasa daca ma mai trezeam sau nu... Dar mie da. Nopti la rand, m-am luptat cu niste proiectii diabolice ale subconstientului, care ma secau de viata din ce in ce. Ma trezeau epuizata si gata sa parasesc definitiv lupta. Ma trezeau gata sa vad lumea la fel de populata de maduva putreda ca si cimitirele pe care le colindam involuntar.
   Si mi-era din ce in ce mai frica. Slabita, fara prea multi prieteni, cum pierdeam oxigen din fiecare moment de respiro, asa mi se parea ca pierd sange la fiecare vis. De parca un Maestru al Jocului ar fi trasat o harta a lumii mele din vis si ma obliga sa strabat in fiecare noapte un alt traseu, legat de cel precedent printr-un fir al Ariadnei dureros trasat... Parca pe zi ce trece, completam cu propriul sange un simbol satanic pe un pamant virtual, rasarit din oase. Si nu ma mai recunosteam. Pierdeam din mine si castigam din altii. Parca facusem un pact dezavantajos cu Diavolul. Sa pot sa le intru altora pe sub piele si sa ii inteleg ca pe mine insami, in schimbul unei dualitati mistuitoare, care sa-mi arda subconstientul seara de seara, cu o regularitate mecanica, studiata... Preferam sa raman izolata. Sa nu cunosc nicio taina adanca a niciunui prieten. Si sa-mi visez, in schimb, o viata ideala. Sa nu ma chinui si-n cosmar cu o viata care nu-i a mea, cum fac si pe timp de zi...
   Parca rezistam cu indarjire unui cosmar diurn ce se prelungea de-a lungul unor clipe menite reflexului, inconstientului. De-aia imi zavorasem si incatusasem subconstientul. Ca sa ma lase. Sa nu ma opreasca si de data asta. Sa ma lase sa intru intr-o coma atat de profunda, incat nici lacrimile celor din jur sa nu se mai auda. Cautam un loc unde sa pic, sa cad aproape pentru o vesnicie. O vesnicie scurta. O vesnicie dramuita de un somn fara griji.
   Si mi-am ales un loc bun.
   "Curata campul, sa aiba loc sa aterizeze ingerii." spunea Nichita Stanescu.
   Eu am curatat un asternut si l-am pus pe pat. Te-am chemat langa mine. Si am asezat lama unui cutit alaturi, indreptata cu varful catre mine. Te-am avzut acolo si nu am putut rezista. Acalmia ma surzea. Simteam vidul ala care imi colora privirea pe dinauntru, cand inchideam ochii. Vidul ala care-mi strangea toracele ca-ntr-un corset si ma lega de maini si de picioare, asa incat sa nu mai pot sa ma zbat, si sa cad acolo unde mi-e dat. Fara sa-mi aleg pozitia sau momentul. Simteam vidul ala care se strangea asemeni ghipsului, intarindu-se pe mine si zbarcindu-mi fiecare centimetru de piele. Simteam cum mi se face somn. Si plumbul subit al asternutului de matase ma chema, ca un psalm cantat de vocile din vis, de care nu mi-era niciodata dor... Senzatia aia de asfixiere, de cand ma urmareau blesteme prin vis, se repeta si in timp real. Era delirul. Lesinul. Voluptatea chemarii. Senzatia atemporalului. Lumina unei alte vieti. Bataia incordata a inimii. Pulsatia diserata a creierului ce plutea dispersata in aerul dintre noi. Batea cu indarjire. Gata sa ma sparga, sa ma strapunga. Lesinul... Adineaori era o lama indreptata spre mine. Acum nu mai vad nimic...
   Si cad. Ca-n vis, peste sicrie, peste oameni, peste cruci. Cad, cu el langa mine. Desi in plin lesin si in cadere libera, tot reusesc sa ma intreb ce face. Ma salveaza? Sau asteapta sa vada cum picura din mine? Asteapta sa-mi puna giulgiul asternutului neprihanit pe deasupra coastelor strapunse de ascutisul vietii?... Macar de as fi apucat sa-i simt unghiile in mine. Infipte in carne, in scalp, in brate... Macar daca apucam sa ma lipesc atat de strans de el, incat sa-i pot simti vibratiile corzilor vocale tremurandu-mi pe firele de par...
   Si, deodata, nu  am mai simtit nimic. Poate ca ma salvase. Dar nu aveam de unde sti. Pentru ca atunci cand m-am trezit, nu mai era langa mine si totul arata asa cum imi inchipuiam Lumea de Dincolo. Doar cu mine si lipsita de el.


   Era un ricoseu al sortii la care nu m-am asteptat niciodata. Surzeau in mine reverberatiile destinului atins de degete straine, ca un diapazon inclinat catre distrugere. Firul vietii mele se asemanase mereu cu un pendul, care gravita in mod misterios intre viata si moarte, ramanand mereu suspendat la limita. Insa acum parca se dereglase. Inclina catre viata cu o vioiciune care mi-a dat de gandit. Ma intalnisem cu un zid de care nu puteam trece. Ma intalnisem cu iubirea care ameninta sa nu treaca odata cu viata. Si asta ma inspaimanta mai mult decat craniile lucii care ma torturau cu reflexele lor de fildes lucrat de maini pagane...

miercuri, 30 mai 2012

De ce nu te-ntorci...? (Fragment)

   Încearcă să scrii pe uscat.
   După ce muza ta ciungă-a murit înecată.
   Încearcă să respiri aer curat,
   când restul vieţii tale a murit intoxicată.
   Încearcă să te uiţi spre ea,
   când ea se uită cu ochi goi şi orbi la tine.
   Încearcă să te scuzi în faţa ei,
   când ea-şi înghite vocea în suspine.
   Încearcă să treci peste-un trup, fără păsare,
   când ea, pere-se, ţi-a stat doar cu sufletu-n cale.
   Încearcă să-i arunci cu ţărână în ochi,
   când ţărâna a prins-o la timp când cădea.
   Era devreme când destinul ţi-a dat-o pe mână,
   nu ai ştiut cum să priveşti mai adânc în ochi.
   Însă acum e tocmai timpul să-i oferi
   viitorul pe care-l visa când pentru tine era devreme să-ţi revii din vis.
   Atunci e-acum.
   (...)

marți, 15 mai 2012

"Pentru totdeauna"

   - Nu va mai rasari pentru noi, dragule...
   - Atunci hai undeva unde nu se va mai revolta din nimic.
   - Dar n-a fost nimic. Ne arata ca ne-a trecut vremea. El nu mai rasare, ca noi sa nu mai apunem... Te-ai gandit vreodata ca poate ne tine partea?
   - Nu-mi pasa. Pentru totdeauna e si maine, nu crezi?
   - Pentru totdeauna e pana ne trecem...
   - Mai vrei sa plecam?
   - O sa fim altfel acolo?
   - O sa fim noi.
   - Peste tot?
   - Mereu.
   - Nu promite ceea ce nu poti stapani. Ai tu certitudinea zilei de maine? Esti tu stapan pe propriile decizii? Esti tu suficient de om incat sa tii piept tentatiilor? Maine poate sa fie altfel, nu iti desenezi tu destinul. Daca pleci, si apoi imi spui ca asa a fost sa fie, va mai avea oare rost sa te santajez cu conditia noastra actuala? Ce valoare va avea atunci pentru tine sintagma "pentru totdeauna"?... O sa-mi spui ca, la vremea aia, insemnam totul, pentru o perioada groaznic de prost delimitata si definita, care aducea vag cu un "totdeauna" atemporal. Dar nu cu unul real. Nu cu adevaratul sens al cuvantului. O sa fiu tragic de "perfect compusa" in viata ta. Totul se va rezuma la ce a fost. Ce s-a spus. Ce s-a dus.
   - Nu promit ca iti voi fi alaturi pentru totdeauna. Pentru ca timpul nu curge la fel la amandoi. Nici determinarea. Tu spui ca vrei sa fie ca la carte. Totul. Ca la carte vei si uita cat iti doreai sa fie totul pentru totdeauna. Imi vei spune ca eu sunt cel care a denaturat sensul cuvantului, manipuland notiunea in propria-i favoare. Vei rasatalmaci totul astfel incat notiunea ta pentru "totdeauna" sa scape nepatata, iar a mea sa se scurga in neant, ca si cand ar fi fost proscrisa, nu promisa. Pentru ca asa suntem noi facuti. Unul pentru celalalt. Eu sa promit, tu sa calci. Eu sa repar, tu sa renegi. Eu sa sterg, tu sa dezvolti. Eu sa vin, tu sa pleci. Tu sa apari, eu sa te strang in brate.
   - De ceva vreme, ai inceput sa pleci. Unde te duci?
   - Oriunde pot sa-mi dau seama ca nu esti acolo. Ca sa te pretuiesc mai mult. Si sa las distanta sa-mi descante angoasele. Sa indulceasca revederea. Sa lungeasca imbratisarea.
   - Intotdeauna vrei sa vii inapoi?
   - Nu intotdeauna. Oricand imi vine sa respir. Ca "intotdeauna" nu-i la fel pentru amandoi. E mica ta portita spre santajul sentimental.
   - Si cand vii, ce simti?
   - Ca nu am mai fost niciodata acolo...
   - Soarele nu va mai rasari pentru noi, dragule...
   - Atata timp cat ma voi trezi dimineata pe o fata de perna alba, cu parul rasfirat in oglinda de alaturi, cu plapuma cazuta pe covor, cu cearsaful mototolit sub mine, cu mainile indoite pe coapsele tale si cu pulsul tau vascularizandu-mi genele, nu-mi va pasa. Pentru mine asa arata vesnicia. Nu-mi pasa daca ma iubesti. Conteaza ca eu te iubesc. Nu-mi pasa pe cati vei vrea, daca eu te vreau numai pe tine. Si mi-e de ajuns sa te sorb cate o seara pe zi, intreaga, a mea, adormita, ca sa nu-mi mai pese ca in restul timpului te au toti ceilalti. Daca vreodata vei hotari sa pleci, eu iti las cheia de la apartamentul meu. Sa te intorci in fiecare seara sa dormi la mine. Promit sa nu-ti fac niciun rau. Doar sa te privesc cand dormi. Si sa te las sa pleci incotro vrei tu, a doua zi, dimineata...


duminică, 13 mai 2012

Ce-avem de pierdut?

   Iartă-mă.
   Adună-mă.
   Culege-mă. Adulmecă-mă. Alungă-mă.
   Aruncă-mă.
   Ascultă-mă.
   Iartă.
   Culege. Împrăştie. Iubeşte.
   Taie polenul de pe genele mele încruntate.
   Culege inflorescenţele ochilor mei vii.
   Adulmecă viaţa când mă ţii de mână
   şi părul mi se veştejeşte pe pat.
   Adună un câmp de vorbe ca mine
   şi aţă cu ani ca să ne legi.
   Iartă doar timpul că trece
   şi trece, şi vară, şi iarnă
   şi ne transformă în duşmani.
   Găseşte puterea să rupi ce ne învrăjbeşte,
   să coşi ce ne desparte,
   să zbori ce ne rupe,
   să ai ce ne are...
   Găseşte puterea să te-ntorci când te-alung,
   să clipeşti când plâng,
   să mă ţii când râd.
   Adună un an de sentimente ca mine,
   un fir de păr de al meu.
   Şi-nchide ochii când stai lângă mine,
   ca să mă pierzi într-un colţ de unde să ştii să mă iei,
   să mă găseşti.
   Şi când stai pe marginea patului, iar eu dorm,
   ai răbdare.
   Va trece. Şi somnul, şi vremea noastră.
   Găseşte puterea să mă chemi când îţi va fi rău,
   ca să coagulez sângele care va curge din tine
   când mă voi rupe.
   Găseşte voinţa să plângi când nu mă vei mai avea,
   că şi eu plâng noapte de noapte,
   ca să nu-mi pierd viaţa în lacrimi
   când vei pleca.
   Când nu mă vezi şi eu nu vorbesc,
   ascultă-mă.
   Poate că te chem mai spre mine.
   Când eu nu dorm şi tu stai sprijinit pe gânduri,
   suflă.
   Şi voi pica veşnic în graţia ta.
   Şi când capul îl ridic de pe pernă,
   o dată dintr-o mie eşti aici.
   Taie-mi firul de păr care mă leagă de via-ă.
   Culege-mi degetul cu care mă mai reazem de pat.
   Pune-mi palma pe umăr şi mângâie-mi
   clavicula plânsă.
   Mai sus, spre pomeţi. Apoi caută-mi ochii.
   Şterge-mi lacrima.
   Pune-mi geană pe geană.
   Culcă-mă pe spate. Împreunează-ţi mâinile cu ale mele
   pe piept.
   Deschide ochii şi nu plânge.
   E timp să mă-nvii. Să mai speri. Să mă mai ţii.
   Dar, mai întâi, ai răbdare să treacă.
   O zi, o moarte, un an.
   La urma urmei, ce-avem de pierdut?
   O viaţă.

joi, 3 mai 2012

Raspuns la post-restant

   Si cand a intors spatele, s-ar fi asteptat ca el sa fi plecat deja. Ea si-a dezamorsat furia ce statea pe cale sa ii faramiteze trupul si sa-l imparta in mod egal miilor de zari... El se uita in urma si o vedea aruncand pas dupa pas pe trotuar. Usor, ii parea lui. Dar nu vedea lupta ce se dadea in ea la fiecare miscare. Ceva ii spunea sa revina. Altceva o trimitea pe lumea cealalta, a vietii fara nimic. Ii ardeau buzele, pe fata. Pe ceafa, o ardeau ochii lui.
   Ca o cicatrice care ii tinea lipiti unul de celalalt, chiar si dupa ce firul vietii comune s-a rupt. Pe ea o ardea, Pe el il durea arsura ei.
   S-a rupt viata in doua. Pentru a nu stiu cata oara. Si el pleca, simtea si ea cum se ingusteaza trotuarul, cum face lumea carare, cum il lasa toti sa plece de langa ea. De ce nu il tineau? Nu stiau ca ea nu are destul curaj incat sa-l mai prinda de mana? Asa a plecat. Asa si-au intors spatele. Asa vor muri. Ea va muri singura. Ii e frica. Sa nu fie chiar asa... Cum sa nu o tina nimeni de mana, cand convulsiile ii vor usca sufletul de viata si cand broboanele de sudoare de pe frunte ii vor rupe filmul vietii derulat intr-o secunda pe sub pleoapele insangerate...? Cum sa nu o ia nimeni in brate dupa ce inima ei va fi incetat sa bata...? Cum sa nu incerce un suflet sa dea de la el o suflare ca sa o incalzeasca, atunci cand ea se va fi racit...?
   Ii era frica. Sa moara uitata de lume. Uitata de el. Pentru ca l-a lasat sa plece. Pentru ca si-a gasit pe altul. Pentru ca se cauta si nu-si gasea locul. Pentru ca nu-l iubise, dar il iubea. Pentru ca voia pe altul, in timp ce il cauta pe el. Pentru ca nu stiuse ce-si dorea...
   Isi proiecta ultimul drum. Pe care el nu avea sa-l stie. Accidente crunte. Rezerve de spital... El nu avea sa stie. Avea sa o mai caute. Sa se intoarca la ai ei. Si sa afle ca ea plecase sa se caute pe sine intr-un alt cuvant. Si sa-l caute el pe un drum mai lung. A facut un ocol pe deasupra lui, l-a studiat inca putin, i-a mai vegheat somnul, i-a stapanit furia oarba, i-a redat sensul, i-a dat puterea sa se indragosteasca din nou... El nu stia ca ea nu mai traia. Poate ai ei au fost vagi. Poate ca se refereau la altceva. Poate ca plecase departe, ca sa-l uite.
   Dar nu. Ea l-a ajutat sa iubeasca din nou. Ea i-a ars amintirile. I-a smuls imaginea lor, sarutandu-se pe marginea unei rape, cand vantul le trecea pe langa buze... Insa el s-a impotrivit. Si a plecat sa o caute. Sa fie sigur ca ea nu mai simte nimic, inainte sa se avante intr-alta calatorie catre centrul pamantului, dupa atatia ani de repaos...
   Ea murise de ani buni. El era prea batran ca sa isi mai poata reveni. Asteptase 20 de ani. Sa-si faca curaj sa mai plece in cautarea iubirii... Si atunci si-a amintit de seara aia. Cand ea i-a spus ca ii e frica sa moara singura. Ca ii era frica de neant. Ca voia sa simta ca cineva incearca sa o traga inapoi in lumea noastra, cand pasul se va largi spre lumea umbrelor. Ca cineva se va lupta, alaturi de ea, pentru viata pe care nu a trait-o cum si-ar fi dorit... Ii fusese frica sa se desparta de ei toti...
   Si el nu a crezut-o. Credea ca o va astepta o zi. O saptamana. O luna. Poate un an. Dar niciodata nu s-ar fi pus chezas in afacerea asta a vietii... Nu ar fi banuit vreodata ca atunci cand ii va vorbi, ea va fi in pura incapacitate de a-i raspunde... S-a culcat la linistea inimii ei, care batea slab, undeva, sub el, incalzindu-i mana pornita spre adancuri, ca sa o scoata din intuneric si sa o invie la lumina... Ii batea inima... Sau era a lui, oprita in clipa in care nu a mai batut langa a ei...
   Ar fi vrut sa-i fi spus totul la timp. Sa nu o invinovateasca pentru ca a avut indrazneala de a fugi, speriata, de langa el. Acum stia ca a plecat trista ca i-a paraginit destinul. Si-i parea rau ca nici macar acolo unde s-a dus nu se putea odihni, de vacarmul amintirilor care nu se sting nici dupa ce sufletul inceteaza sa se zbantuie prin lumea lor...
   Nu era vina nimanui ca ei s-au vazut. Era vina lui ca a plecat in ziua aia, atat de devreme si, totusi, atat de tarziu. Pentru ei era sfarsitul. Pentru ea, era urmarea care o ducea intr-acolo unde plecase. El inca o mai cauta. Nu voia sa accepte faptul ca nu mai putea sa-i arda alaturi. Dar nici nu putea sa o urmeze. Trebuia sa aiba curajul sa il doara pana in momentul in care ea va considera canonul ca fiind dus la indeplinire si-l va chema din nou langa ea.
   Era atat de senin... Poate ca ea era fericita sa il vada pentru ultima oara aproape de ce mai ramasese din umbra ei pamanteasca... Era cald. Si batea vantul, adiind printre buzele lor, ca-n ziua cand au fost, o data, fericiti. Fusese atat de tanara... Oare acum... mai arata la fel...?

duminică, 29 aprilie 2012

Din Infern


                                                
   Într-o noapte, voi fi căzut atât de sus,
   încât, din înaltul abis căruia m-am dat,
   voi naşte un aluat din care
   te voi plămădi.
   Din spini şi ghinion, din gheena adâncă,
   voi naşte un tot, brăzdat ca o stâncă.
   Din negru năvod voi naşte un bine,
   o haină de apă arunca-voi pe tine.
   Din aspru argint, din viaţă de om,
   clădi-te-voi, dragă, într-un an.
   Îl voi face o zi. O seamă.
   Un ceas…
   Te voi clădi voluntar într-un spasm
   contra timpului.
   Te voi smulge afară de pe coapsa mea,
   pe care o vei brăzda adânc, pentru veşnicie.
   Mi te vei smulge din femur,
   mi-l vei fractura ca să te capeţi
   şi nu vei regreta că m-a durut mai umlt
   de-o fracţiune de secundă-
   seara, profana durată a actului meu
   meschin de creaţie…

miercuri, 18 aprilie 2012

Resturile de sub tacere

   Puteam sa-l pierd. Ne intelegeam atat de bine tocmai pentru ca nu pozasem in victima pana atunci. Nu plansesem, il ajutasem sa se ridice dintr-o stare de spirit care semana leit cu a mea. Doar ca eu estompam ridurile sentimentelor cu o crema de noapte foarte puternica: vocea lui. Insa riscam mult asezandu-mi zambetul intr-o cutie, la naftalina, pentru a face loc oftatului ca nu ma vrea. Si daca nu ma vrea, ce? Il vreau eu. Si nimeni nu-mi interzice sa visez la ceea ce-mi doresc.
   La un moment dat avusesem chiar impresia ca m-ar vrea. De ce ar face greseala asta? Pentru ca zambeam. Nu pentru ca suspinam ca pensionara la drame de cartier... Nu sunt eu cea care rade 24/7. Am si momentele mele de pauza de lacrimi. Dar el nu parea pregatit sa le accepte. Lui il placea sa-l vindec asa cum stiu eu de nereusite... Il indepartam vorbindu-i despre mine. Poate nu era cea mai buna strategie, sa-l las sa patrunda-n mine, disecand fiecare centimetru de carne impregnata cu bunavointa, suferinta si orice altceva as mai fi avut eu acolo, drept condiment care sa ma tina in viata... Asa ca am ales sa ma joc pe mine insami. Ca sa-i patrund in suflet. Asa e mai periculos. Pentru ca nu ies usor de acolo...
   Il strangeam in vise... Imi transpira palma intr-a lui cand visam la el...Imi traiam viata ideala alaturi de el in vis... Tot asteptam sa vina noaptea... Subconstientul muribund imi spunea sa incetez. Sa-l las. Altfel, in tot jocul asta de noroc, plusam cu deplinatatea facultatilor mele mintale, pe care, in ritmul haotic in care se consuma partida noastra, riscam s-o pierd. Inima, insa, ma indemna sa joc pe orice pozitie mi-ar permite in viata lui, sa-l tin aproape. Amica sau iubita...?
   Aveam nevoie de el ca pamantul de cer. Ca ochiul de pleoapa. Ca sarutul de buze. Ca implinirea de ghinioane. Ca frumusetea de malformatii abominabile, care s-o reliefeze si mai adanc... Aveam nevoie de el ca de mine insami, pe care o pierdusem de cand il cunoscusem... Si el avea nevoie de mine ca raul de bine...
   Si am ales sa incep sa-l iubesc nemarturisit si in tacere, pana cand un tip real s-ar fi aratat la orizont, dispus sa ma inmormanteze vesnic in bratele lui...
   Mi-a spus intr-o zi ca m-ar invata sa iubesc, daca nu as putea face fata. L-am intrebat recent daca mai vrea asta. Pentru ca eu asta imi doresc. Nu am primit raspuns. Intre timp, sentimentele s-au mai inchegat. Au devenit aproape un tot. Pe care doar el il mai poate completa. De ce simt ca incep sa-l iubesc? Pai, sa vedem...


   Cand scriu, eu folosesc un "el" generic, caruia-i imput toate sentimentele si senzatiile mele, caruia-i induc toate atributele idealurilor mele. Care sa desemneze minima suprematie asupra sufletului meu. Desi "el" pare acelasi in fiecare rand scris, e altul de fiecare data... Insa relatiile par trase la indigo. La fel ma bucur, la fel sufar, intr-o perfecta si deprimanta gradatie descendenta... Si el e la fel: e aceeasi "ea" peste tot... Pentru el e doar una, dar se incapataneaza sa o intrezareasca in fiecare partenera, cautand-o cu aviditate, desi din ce in ce mai slabit si mai convins cu fiecare apropiere de faptul ca se indeparteaza de "ea"... O vede in toate, mai putin in mine... Sau, poate... Nu.


   Pentru noptile pierdute in soapte dezagregate, dezorganizate si interminabile, ce risca sa devina istorie daca nu ma hotarasc sa ma asez definitiv pe un singur soclu din sufletul lui...
   Pentru ca ma intreaba de o mie de ori pe noapte daca sunt bine, desi stie foarte bine ca nu sunt, atata timp cat nu mi se asaza alaturi...
   Pentru ca ma vede altfel. Ma idealizeaza in proiectiile lui, in imaginatia din ce in ce mai obosita de cautarile lui fara rod. Si ajunge sa ma vada asa. Dar nu-s "un inger care-l cuprinde cu aripile", ci mai degraba un demon bolnav, gata sa-i ingurgiteze sufletul frumos...
   Pentru ca tacerea lui imi da aripi. Iar vocea lui, putere...
   Pentru ca imi seamana intru totul. Chiar el mi-a spus ca parca ar vorbi cu sine insusi.
   Pentru ca incearca sa compenseze lipsa afectivitatii "de cuplu" printr-un ton bland, prietenesc, binevoitor, care ma induce in eroare... Care ma face sa-mi doresc mai mult. Sa aspir la rolul suprem in viata lui. Doamne, cat mi-l doresc doar pentru mine...!
   Pentru ca nu are nimic deosebit. Dar e el, si nimeni altcineva. Si simt ca e "el". Ca pentru el am asteptat toti anii astia. Pentru el nu am disperat, ci m-am incapatanat sa sper cu genele inchise si ochii larg deschisi pe dinauntru, cu gura inchisa si sufletul gemand de umilinta si de greseli, de oameni potrivnici si nepotriviti.
   Nu stiu, insa, ce simte el. Nu cred deloc ca acelasi lucru... Si risc sa ma trezesc inca o data cu zambetul intors pe dos si rupt, ca de ghips... Cu carnea smucita din piele, zburand prin porii dilatati la maximum. Risc sa-mi pierd zambetul cu care ma trezesc de dimineata, pe undeva prun asternuturile in care el n-a dormit nici atunci.
   Risc sa-mi pierd propria mana, sperand, intr-un acces de nebunie, ca seamana cu a lui... Risc sa nu ma mai vreau pe mine... Si-as vrea sa i-o strig sus si tare, dar cu ce e el de vina ca nu simte nimic pentru mine...?
   Poate ca, intr-adevar, e "el". Alaturi de care mi-as putea pierde intreaga viata, fara sa-i dau valoare mai mare decat unei clipe... Alaturi de care as putea merge pana Dincolo, fara sa-i dau o clipa drumul... Caruia sa-i dau mai mult decat totul, sa ma ofer pe mine... Dar poate ca nu-si doreste asta... Poate ca l-am pierdut pe "el"', in crunta incercare de a-l gasi.
   Dar nu-mi pasa. Pentru ca l-am avut pe tot o clipa intreaga. Vesnicia fragmentata... Si i-am spus cine e. E chiar "el"...
   Se considera in plus, crede ca nu merita sa fie iubit, ca e tinta tuturor durerilor spiritului, un focar inexpugnabil si inextricabil, caruia nicio morfina feminina, niciun analgezic uman, pansament de zambete sau antibiotic emotional nu-i poate veni de hac... Cu toate astea, cand s-a gasit in sfarsit aproape de o potentiala iubire fluida, fructuoasa, fulminanta, a refuzat totul intr-o inlantuire nociva de nehotarari confuze si nepremeditate...
   Puteam sa-l iubesc. Sa-i umplu zilele si distanta. Sa-i zambesc real, din vis. Sa ma dedic unei reverii interminabile, gratiate de taisul distantei... Stiu, a-l iubi ar fi sinucidere morala. Dar eram...sunt dispusa sa o fac. De mi-ar da o singura sansa...
   Nu vrea. Mi-as muta gandul, macar de as putea. Daca nu pot, ma rezum la a spera, poate fara niciun motiv. Pentru ca singura mai puternica decat frica e speranta. Singura mai puternica decat frica de a-l pierde pe veci pe "el" e speranta (nefondata...) ca-l voi avea pe el intr-o buna zi...
   M-as vindeca. Dar poate ca nu vreau. Tu esti bun de pus pe rana. Ca s-o adancesti, sa te cuibaresti in ea si s-o inchizi cu o sutura abominabil de vizibila, cicatrizata intr-un impuls de definitizare, de adancire in eternitate. Rana mea cea mai urata ascunde tot ce-i mai frumos pe lume: pe tine.

vineri, 6 aprilie 2012

Cum mi-am rupt accidental aripa de rezerva.

   Intrasem in camera si m-a izbit izul ala de acru si sosete nespalate. De ce? Pentru ca era camera noastra de camin. De care nu voiam sa ne ocupam nici in caz de maxima necesitate. De ce? Pentru ca eram musafiri. Si voiam sa stam cu fundu-n sus in paturile supraetajate, sa mancam prostii apropiate de limita comestibilului si sa ne bombardam reciproc cu asa-zisele ultime noutati. Desi nici nu ne stiam prea bine una pe cealalta.
   Incepuse ploaia afara. Si in camera de internat era prea cald. Si miroasea prea apasator. Asa ca am facut ca la orice alta ora din zi sau din noapte: am deschis geamul si mi-am coborat picioarele pe pervaz. La lumina fulgerelor intrevedeam vag turlele unei biserici taiate drept si categoric de zidurile inalte ale liceului-gazda. Imi asteptam rezultatele de la olimpiada. Dar nu ma interesau. Am scos capul pe feresatra si am confundat zona cu o faleza proaspat atinsa de vara. Mirosea mai mult decat a ploaie... Mirosea a dor de el.
   Am inchis ochii si mi-a aparut in fata aceeasi scena la care visam de mai bine de doua saptamani: sarutul. Stiam ca am acasa, la sute kilometri distanta de viata care se scurgea pe langa mine, un om pe care pot conta. Care ma asteapta. Caruia ii lipsesc. Se pare ca m-am inselat. Imi era sete sa sar de la etaj, sa ma cobor in curtea interioara a liceului, sa rup hainele de pe mine si sa dansez goala in ploaie. Sa las fulgerele sa sustraga usturimea sentimentului din mine. Ma sageta din vreme-n vreme fiorul unei presimtiri negre. Stiam ca nu va mai avea rabdare. Si cliseele mi se scurgeau in pamant, asemenea electricitatii dintr-un paratrasnet atins de furia naturii. Eu eram uraganul dezlantuit care dantuia deasupra pamantului reavan cu un teanc de bubuituri sentimentale, gata sa le descarc intr-un cutremur de proportii cosmice... Dar n-avea niciun rost, atata timp cat cataclismul l-ar fi ocolit tocmai pe el, creand o aura neglijenta in jurul slabiciunii lui radiante...
   Asteptasem destul. Si urma sa ma intorc de unde plecasem: in bratele lui. Desi stiam ca locul nu-mi mai era demult acolo... Ploaie se scurgea pe fata mea. Sau lacrimi? Sau roua...?
   De ce-mi doream atat de aisduu sa reusesc sa-l iubesc? Uitasem, oare, cum se face? Exersam o abilitate de mult timp atrofiata? Sau imi pangaream pur si simplu spiritul cu incercari ambigue de a-mi resuscita imaginatia intrata in colaps? Cu toate astea, as fi dat timp ca sa il pot strange in brate. Sa-i pot spune acele nonsensuri care vor ramane vesnic ascunse sufletului comun de la baza unei relatii fara sorti de izbanda... Mi-era dor de el. Si nu-mi pasa ca ploua pe mine, ca ma uda pana la piele, ca fulgerele doar nu ma prindeau de mana, ca-n rest pareau dornice sa-mi pulseze in orice zona a corpului... Treceau la milimetru de mine si ma deschideau vantului...
   M-am aplecat si mai tare peste pervaz. Si i-am prins intre unghii trupul subtire de vant. Mi-am facut cadou adieri trecute prin parul lui. Si am cules cu buzele uscate aviditatea saruturilor lui nostalgice. Care, de acum, se indreptau spre alte buze, in somn, in vis, in viata... Eu ma interpuneam inoportun intre el si o oarecare. Sau intre el si imaginatia lui. Sau intre el si mine... Ii culegeam cu buzele uscate cojitele de pe buze, muscandu-l usor cu dintii inclestati de frig si vant. Prelungeam fiecare muscatura, ca sa gust in mine aerul de deasupra buzelor lui... Planam pe deasupra fapturii lui vinovate, intr-un imens ritual al razbunari dorintei...
   Si nici n-am prins de veste cand s-a facut a doua zi.... Mi-am luat pe umar gentile si am inchis pentru ultima oara usa camerei de internat. Am incuiat-o cu cheia, potrivind yala in singurul fel care permitea rizurilor de metal s-o patrunda si s-o pecetluiasca pe toc... Am simtit cum ma strapunge gandul. Acasa, el nu avea sa ma mai astepte. Si asa a si fost.
   Dar steaua mea e mai norocoasa decat pare, si mi-a scos in fata 4 prieteni, care au facut de straja cu schimbul la usa sufletului meu, avand grija ca el sa nu se mai infiltreze niciodata acolo, patrunzand morbid in camera unui tezaur vidat... Unul din ei mi-a tinut pleoapele deschise pana la a treia ora din dimineata. Imbinandu-mi genele cu niste degete de papusar indemanatic. Mi-a facut atata bine, incat am simtit ca-mi smulge fulgerul din vine. Ca ma toropeste cu adierea respiratiei lui. Ca-mi asaza de la distanta capul pe perna si-mi intinde picioarele de plumb pe bancheta trenului, urandu-mi "noapte buna". Cand am tacut amandoi, am inceput sa ne luam la intrecere in vis... Si am visat la unison pana a doua zi de dimineata, cand m-am trezit si am luat-o de la capat. Multumind cerurilor ca am viata complicata pe care o am...
   Nu am parte de starea de veghe denumita simbolic "cuplu". Am, insa, parte de cei mai frumosi oameni, desemnati alegoric de notiunea de "prieteni". Si daca ei nu-mi pun zambetul pe fata cu doar cateva cuvinte, atunci cine? Poate ca pentru unii ca noi, uniti de distanta, rasare soarele de dimineata. Ca sa ne unifice comuniunea. Si sa ne aduca aminte ca suntem aici "toti pentru unul si unul pentru toti".

marți, 13 martie 2012

Recviem pentru un vis.

  In somn mereu imi spunea "adio" inainte sa ma trezesc. Si ma ridicam mereu in capul oaselor decat cu ala obisnuit, de fier coclit si saliva statuta, ma trezeam cu un gut amar, cu gustul unui priveghi nocturn nemeritat. Vegheam tacit la propria-mi bunastare, careia visul ii sapa zilele una dupa alta. Si-si lua mereu adio de la mine inainte sa apuc sa-l prind de vreun tendon, sa-i sparg oasele si sa-i culeg maduva de undeva de prin par, sa-i imprastii trupul printre suvitele albe, inainte sa se poata impotrivi. Si sa-i fracturez verticalitatea, asa cum el mi-a frant mie inima. Sa prind de mana cu ultimele puteri visul din vis...
 Azi nu si-a mai luat adio de la mine. Azi visul m-a lasat in pace. Sa ma traiesc pe mine insami ca pe ultima persoana din propria-mi viata. Mi-a pus comprese cu zambet peste arsura pradalnica a cuvintelor care mi-a jupui sufletul de viu. Mi-a decorticat inima ca si cand as fi avut o crusta de nepasare in plus peste stratul de jalnic de lacrimi care-i servea de giulgiu credincios de cand se stie...
 Azi zambesc. Ma intreb cum. Si cant in sinea mea un recviem pentru visul care s-a repetat in fiecare noapte si care m-a distras de la realitate. Cant pentru el si-i dedic un priveghi diurn, ca lumina sa-i molcomeasca spasmele intermitente si sa-i toarne alean pe pleoape... Adorm un vis cu un cantec de "adio", asa cum ma trezea el pe mine, odinioara, intr-o balta de sudoare pictata cu incertitudine de fresca si cu pace de mormant. Il adorm, sa zaca-n mine pana cand m-oi trezi din reveria asta care ma consuma pana la os...
 Azi rad. Larg. Cu ochii-n palme, ca sa-i sterg rapid de lacrimile care se varsa din preaplinul umorului resimtit adanc de catre sufletul meu pribeag in orice fina aluzie...
 Azi cred. In orice adevar general-valabil pe care il contestam cu o zi inainte. Dau crezare oricarei dogme, fara a ma strofoca de continutul ei aparent impenetrabil. Da, e drept, eu gasesc mereu reversul medaliei. Si in cazul afirmatiilor incontestabile. Eu m-am nascut ca sa restabilesc logica ilogicii pe pamantul asta. Si uneori ma-ncurc in roluri si misiuni. Uneori ma straduiesc sa caut o ilogica logicii... Contrar misiunii mele divine...
 Azi mi-am luat liber de la ura si ma refac in iubire. Imi permit sa ma sufoc in noxele unui sentiment mult prea benefic pentru organismul meu neutru din punct de vedere sentimental, imun la toate "bolile adolescentei". Ma simt brusc rapusa de incandescenta unui fior translucid, care ma vatama calculat si rece, zgariindu-mi numele lui din pleoapa pana-n buza, din buza pana-n clavicula, din clavicula pana-n falange si de acolo, la scurt timp, pana-n toracele neincapator pentru viata care ezita sa se nasca in uter, ci se resemneaza si incepe sa-mi pulseze anemic in inima.
 Ma scuzi un moment. Ma retrag putin din inima ta ca sa mai vad si de mine, ca m-am cam uitat de acnd ne-am cunoscut mai bine... Revin de indata ce te voi pune acolo unde ti-e locul in micul meu bazar sentimental. Jur sa revin si sa stau pe perioada nedeterminata, numai atat timp cat te vei simti comod cu impunsatura suflului meu intre coastele tale tinere. Doar atat, nu mai mult. Vei putea sa-mi faci vant inapoi in viata si sa ma faci sa ma rezum la realitate atunci cand te vei fi saturat sa stergi praful de pe relicvele sufletului meu ramase neatinse la tine-n alveole. Si eu o sa te iert si o sa te iubesc.
 Azi cant un recviem pentru un vis. Si mut tristetea undeva unde s-o uit definitiv, proscriind-o si renegand-o. Si te las pe tine sa imi amintesti ca am si cate ceva frumos, arzand latent in ungherele stinghere si neexplorate ale materiei mele volatile interioare... Da, tu zambesti frumos... Parca ma vad si pe mine, pe undeva, pe acolo, prin coltul buzelor tale. Cand te vei sterge de zambet, ma vei alunga definitiv. Si vei zambi inca si mai frumos... Fara mine esti mult prea mult pentru lumea asta. In compania mea, suntem doi prea multi pentru lumea asta, care ne va rastigni la infinit pentru tupeul inegalabil de a ne cauta o soarta, prin tot valul asta de destine prefabricate si preintuite...
 Azi zambesc. Cu tine de mana printr-o viata noua. Ca si cand as cauta in sifonier o noua piele si tu m-ai ajuta sa o imbrac, inaintea unei gale de zile mari. La care vom merge impreuna. Si de la care vom pleca unul.

marți, 28 februarie 2012

Bâlciul deşertăciunilor

 Toată lumea... Toţi, fără deosebire, aţi venit în viaţa mea ca la un bâlci. Unul al deşertăciunilor. Să vedeţi cancanuri care mai de care mai interesante, mai purtătoare de nimicuri...
 Îmbrăcaţi de sărbătoare, v-aţi strâns cu toţii la intrarea în sufletul meu. Aşteptaţi cu sufletele voastre meschine şi avide de senzaţional la gură să aveţi parte de aventura vieţii voastre. Unde, măi? În pragul sufletului meu? Nici azi, nici mâine, niciodată.
 Poate că v-aţi aşteptat ca sentimentele mele să se îmbrace în costume sclipitoare, să se acopere cu paiete şi să dea în faţa voastră reprezentaţia secolului. Să facă acrobaţii cu amintirile, să călărească pe răni deschise, să vedeţi dresuri de sensibilitate, de ochi şi de cuvinte... "Foaie verde de albastru, mă doare un cal măiastru..." Probabil aţi fi vrut să luaţi şi suveniruri... Să rupeţi din sufletul meu, conştient şi îndelung, până ce n-ar mai rămâne decât o aşchie nevolnică, un ciot cu rădăcini adânci în fiecare dintre voi. Aţi vrea să scobiţi în el până să va puteţi pune la adăpost în el, la vreme de restrişte. Şi, totuşi, voi aţi venit la bâlci...
 Unii mai tupeişti vând bilete... Iar eu mă las studiată, întoarsă pe toate părţile, îmbrăcată în cele mai groteşti costume, mă aflu rotindu-ma fără mine într-o piruetă dedicată largului public, pe care o încununez cu o reverenţă umilă... Cine Dumnezeului v-a adus aici?!...
 În nimicnicia mea, nu vă pot da nici jumătate din bârfele la care speraţi... Şi voi plecaţi dezamăgiţi, ronţăind din vata voastră de zahăr comună, care aduce grav de tot cu ochii mei... Şi vă îndepărtaţi, părăsiţi bâlciul, amplasat pe o mahala simplă, fără pretenţii... Însă mahalaua aia... E casa sufletului meu... Fie că vă place sau nu.
 După reprezentaţie, îmi dau jos paietele, penele, aurul şi lumina de pe mine şi mă învelesc cu fărâma de demnitate care mi-a mai rămas, după ce am cedat tentaţiei de a sta pentru câteva clipe în lumina reflectorizantă a privirilor voastre... Şi lumina care se citea în ele era tocmai reflexia a ceea ce preluau de la mine...
 Pe final, m-aţi defâimat, mi-aţi contestat virginitatea, fie ea şi în gândire şi eraţi gata să-mi penetraţi intimitatea, să luaţi de acolo ce vă lipsea din spectacol. Dar până aici. Afară cu musafirii din viaţa mea...

sâmbătă, 25 februarie 2012

Mi-e dor de...

 Tanjesc dupa suferinta. Nu credeam sa fiu vreodata in stare sa spun asta. Tanjesc dupa complicatii sufletesti. Mi-e dor sa ma traga curentul de un plaman si sa mi-l fragmenteze cu drag, sa-mi smulga alveola dupa alveola, sa-mi videze bronhiile si sa-mi ajunga la inima. Acolo, sa ma lucreze pe fata, anihilandu-mi orice posibilitate de a-mi reveni dupa colaps. Sa-mi exorcizeze orice umbra de anarhie din inima asta dezordonata. Sa-mi puna ordine in suflet. Cu mult zgomot pentru nimic.
 Da... Mi-e dor de repulsia aia pe care o simteam fata de vreun baiat cand ma lasa in liber picaj. Si de extazul impacarii. De apasarea greutatii unei relatii pur fictionale, care sa se certe zi de zi cu realitatea in favoarea implinirii ei in plan firesc... Mi-e dor de mine zambind pentru o umbra de vis care ameninta sa imi guverneze un pic de amar de viata. Si de amagirile zilnice care tineau loc de mic dejun bogat in calorii sinaptice.
 Mi-e dor de unul dintre ei.
 M-a legat ceva, vreodata, de copilarie? Poate nimic, niciodata. In afara de el. Recent, am simtit din nou gustul regretului. Am simtit din nou unda neplacerii. Gustul lui "buna dimineata", cand inca nici nu ma trezisem. Gustul cafelei pe care el o bea la foc continuu, chiar si in timp cand vorbea cu mine. Gustul cifrelor pe care le scria pe foi intregi, cat timp eu patinam pe "patinoarul meu de incertitudini"... Mirosul pastei din mina de pix, care-mi umfla narile in fiecare seara cand scartaia poarta, mi se lipeau degetele de clanta inghetata si ii spuneam ca trbuie sa inchid, ca am ajuns acasa... Cordialitatea unei strangeri de mana atat de familiare, deja.
 M-a legat ceva de el, odata, nu demult. M-a legat o afinitate muta, pe care nu am perceput-o decat in momentul separarii involuntare. Si am luptat in vis sa-mi recapat locul. Dar, in realitate, era prea tarziu. El deja isi daduse seama ca nu fac parte din planurile lui de moment. Asa ca nu as putea nicicand sa interactionez cu viitorul...
 Intr-o zi am vrut sa plang. Dar am sesizat ca nu aveam de ce. La vederea lui, la vederea flirtului evident, la aflarea zambetului demonic, la aflarea usurintei cu care s-a descotorosit de mine, dupa atata munca de convingere depusa ca ofranda pe altarul scepticismului meu... Mi-a venit sa-i plang in fata. Dar nu-mi permit sa-i ofer satisfactia dorita, asa cum el mi-a oferit regresul mintal cuvanit. Azi, maine, totul va fi la fel. Doar ca nu cu el.


 De aceea mi-e dor sa sufar si sa ma refac dupa pierderi substantiale de sine. Dupa transfuzii de ego. Dupa infuzii de alternative. Dupa transplanturi de persoane iubite... Mi-e dor sa zac intr-o rezerva de spital de nebuni, dupa o lobotomie esuata. Mi-e dor de dulcea coma a sentmientelor si a resentimentelor... Mi-e dor de orice putea vreodata sa trezeasca in mine lagatura chimica dintre doi atomi de "humanus", implicati intr-o reactie endoterma... Da, caldura o pastram mereu numai pentru noi...
 Mi-e dor de rataciri apatice pe strazi alese la intamplare. Mi-e dor de viata din mine. De un trandafir uscat in vaza, care sa ateste relatia consumata dintre doua molecule de nimic intr-un mediu steril, vid...
 Mi-e dor de ei doi, pe rand. De ei doi, separat. De ei doi ca repere existentiale. Mi-e dor de o criza de identitate cum numai in mijlocul unei relatii ma gaseam sa fac. De panica aferenta sentimentuluide atasare. De neincrederea adiacenta fiintelor voastre intotdeauna mici si fragile in comparatie cu razboaiele din mine, la care mereu participam activ...
 Mi-e dor de ce a insemnat odata a fi eu insami. Si vad ca acum e un concept abstract. Aplatizarea drumului meu sentimental a dus, inevitabil, la abrutizarea caracterului meu odinioara sociabil. Da... Mi-e dor de toate pseudoemotiile alea... As da un singur an din viata mea prea scurta ca sa recapat macar o treime din toate astea. Dar fac trocul numai daca mi se dau pe loc cele cerute. Fara comentarii. Fara reactii. Ii dau un an celui ce va reusi sa readuca-n mine contradictia unui spirit pacifist posedat de ura mocninda. Se invoieste careva...?

miercuri, 15 februarie 2012

Deschide uşa...

 De nopţi întregi bat fără de speranţă la uşa ta. Şi îţi aştept amanta, să-mi deschidă şi să mă alunge ca pe un strigoi, cu mult fast şi superstiţii primordiale. Cum că dragostea mea n-ar fi binevenită, sau o binecuvântare. Cum că dragostea mea ar fi blestem la uşa ei pe care, poate că nu ştie, dar am închis-o eu ultima oară, lăsându-i scris pe clanţă că e binevenită să intre-n viaţa ta... Am acceptat să-mi invadeze spaţiul odinioară personal, să-mi răpună influenţa constantă pe care o aveam asupra ta. Am acceptat să fiu înlocuită, dorită, căutată, apoi, inevitabil, uitată.
 I-am trimis vorbă să nu se simtă ameninţată. Să ştie că mereu va locui în umbra mea. Că am trecut prin vieţi înainte chiar ca ea să se fi dezmeticit într-a ta. Nu contest, e plăcut să mă trezesc la tine-n gând. Normal că şi ei îi place... I-am spus că nu mă voi mai întoarce. I-am fost, de la bun început, complice. Însă nicio clipă n-am putut să-i garantez că îmi voi uita trecutul...
 Şi-n seara aia m-am întors. Ascunsă în dosul unei umbre groase, camuflată printre perdele groase, prinsă într-un con de umbră care mă înghite, nu fără a mă penetra înainte. Înlăuntrul meu se nasc văgăuni şi gropi disperate, pe care le înghite întunericul, suprimându-le lumina. Nu puteam să mă uit cum mi-a luat locul, cum semăna cu mine, cum începeai să o cunfunzi cu mine... Tu chiar nu ţi-ai dat seama că eu eram cea pe care o căutai în fiecare gest de-al ei? Că mie mi se datora uitarea în care m-ai aruncat şi că eu ţi-am adus-o pe tavă. tocmai ca să nu mă mai suferi?... Ştiam că-i frig, şi ţi-e noapte şi mult prea greu să te urneşti mai departe...
 Acum mie mi-era frig. Şi eram luată de lângă ai mei. Pierdută pentru tine. Regăsită de atâtea amintiri cărora nu mai aveam de ce să le caut rost... Mi-am uitat promisiunea şi mi-am plesnit jurământul de coapse, asemenea unui bici, a cărui pocnitură a răsunat cu un ecou pustiitor în sufletul tău. Ai simţit că afară se jucau duhuri necurate cu mintea ta.
 Am promis că nu te voi mai vrea înapoi. Dar puteam eu să ştiu că iarna regretelor mele se va întoarce înainte de a se fi sfârşit pe de-a-ntregul. Îmi venea să o dau la o parte cu o ferocitate de felină rănită de moarte. Să o acopăr cu trupul meu rece până când şocul hipotermic o va fi ucis-o. Apoi s-o arunc conştiincioasă din viaţa ta şi să mă aşez acolo unde ea stătuse cu câteva clipe înainte, cu atâta băgare de seamă, încât tu nici să nu ştii că am revenit. La urma urmei, te-ai obişnuit s-o vezi ca pe mine. Ştii foarte bine că, de când am plecat, eu sunt ţinta oricărui gest de-al tău.
 Dar n-am avut puterea să trec prin sticlă înc-o dată. Sau să o mai vreau dipărută. Nu. Am vrut numai să ştiu că ţi-e bine. Cu tot frigul care punea stăpânire pe mine, cu toata obscuritatea care mă îngrozea, cu toată viaţa care mi se scurgea la vederea vieţii ce pulsa în sufletul vostru comun... La un moment dat, sufletul ăla se juca şi-n mine. Cât l-ai mutilat ca să încapă ea acum în tiparul meu?... Nu contează.
 M-a simţit. A venit la fereastră, a tras draperiile şi m-a evaporat din viaţa voastră, şoptind ca vrăjitoarele satului vechi - "Tu, care te hrăneşti cu fericire, care porţi în zâmbetul tău grăunţe de zâmbete furate, care păşeşti moale, fără de a săruta pământul, tu, care catadicseşti să-mi rupi firul fericirii şi care îmi tulburi somnul cel de veghe de pe umerii lui calzi, tu, în sfârşit, care propovăduieşti nefericirea la uşa noastră, dispari şi nu te uita înapoi. Nu regreta că ai flămânzit de suflete la uşa noastră, dar destul se hrăneşte el cu iluzia ei, ca să-ţi mai pot permite şi ţie să te înfrupţi din siguranţa dintre noi..."
 Tu ştii, oare, câtă durere a pus în invocaţia asta? Ştii, oare, cât de evident mă iubeşti, în aşa-zisa ta taină...?
 Deschide uşa... Nu mai uita...

marți, 7 februarie 2012

Omenirea

 Omenirea nu va trai niciodata indeajuns incat sa poata sa scuze purtarea primordiala a femeilor ranite in dragoste.
 Niciodata nu vei gasi loc in sufletul tau pentru a accepta rana pe care ai deschis-o in alte corduri. Niciodata coloana ta vertebrala nu se va indoi indeajuns incat sa te aplece la picioarele ei, in vreun acces subit de supunere oarba. Dar nici nu va fi vreodata atat de tare incat sa-ti pastreze verticalitatea in astfel de momente.
 Omul niciodata nu va sti decat sa scrijeleasca vorbe ce dor pe cicatrici vechi, neinchise. Nu le va lua, insa, niciodata in considerare antidotul. Omul va fi pururea adeptul actiunii. Pentru el, principiul invers- al reactiunii- nu s-a dezvoltat inca...
 Tu niciodata nu vei da sens balmajirilor mele sentimentale. Pentru tine conteaza doar sa gasesti ecou intr-un suflet. Chiar daca asta inseamna, uneori, ca e prea parasit ca sa-ti mai raspunda vreun glas uman, iar peretii iti arunca inapoi vibratiile, fara sa se fi obosit sa le puna vreun obstacol in cale.
 Pentru tine conteaza sa ma vezi cu ochii larg deschisi. Chiar daca asta poate insemna sa-i tin involuntar asa, in ciuda impulsului de moarte care ma strapunge.
 Tot pentru tine, conteaza sa am puterea de a uita. Chiar daca tu ar trebui sa fii cel care mi-o induce.
 Pentru mine nu conteaza decat clipa. Chiar daca uneori se gasesc talhari la drumul mare care sa mi-o fure.
 Chiar daca imi intalnesc in cale barbarii vietii, care masacreaza momente si se hranesc cu gemete pustii si seci.
 Chiar daca zana mea buna nu-mi lungeste agonia, atunci cand simt ca soarele e gata sa rasara dupa o noapte polara de friguri si chin.
 Tu... Nu te vei sustrage niciodata ciclului. Nu te vei sustrage niciodata maselor. Omenirea nu a putut niciodata sa ma iubeasca asa cum mi-am dorit inca din clipa nasterii. De ce naiba ai face-o tocmai tu?...


 P.S.: Niciodata vreun trup in care bate-un creier n-a putut intelege vivacitatea spiritelor guvernate de inima.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Eseuri şi încercări. Tema la română...

 Printre marile greşeli ale şcolii se numără aceea de a ne obliga să legăm prietenii, în contexte şi sub auspicii favorabile, această reacţie extinsă plecând de la ideea de "coleg" şi ajungând până în punctul în care ne dăm unii altora de înţeles că ceea ce se întâmplă, de fapt, depăşeşte graniţele acestei relaţii strict "profesionale". De cele mai multe ori, această aşa-zisă prietenie este o relaţe de simbioză, pe parcursul căreia două suflete se macină reciproc, folosind unul de la altul părţi convenabile şi detalii care le înlesnesc trecerea prin această perioadă confuză.
 cei care se folosesc reciproc nu se vor numi, însă, niciodată prieteni, folosind această nobilă noţiune ca scut împotriva eventualelor leziuni cauzate de neîncredere: "ajută-mă, îmi eşti cel mai bun prieten" sau "fă asta pentru mine, doar ştii că suntem prieteni"... Sufletele slabe, ce caută în permanenţă atenţie din partea celor pe care îi consideră superiori din anumite puncte de vedere, se vor conforma servil acestei reguli stupide, supunându-se unei relaţii bazate pe falsitate şi pe satisfacerea unor nevoi care nu sunt nici pe departe comune...
 mai sunt, însă, şi prietenii adevărate, care durează dincolo de zidurile şcolii şi ale timpului. Deşi multe prietenii sunt fortuite şi ocazionale, depinzând de dispoziţii şi de necesităţi, unele se mai bazează şi pe reciprocitate, pe ţeluri comune, pe percepţii asemănătoare şi pe gene ce se combină undeva, la mijloc, între cei doi adolescenţi, dând naştere unui suflet pus în comun, ce-şi trage seva din ambele caractere ce se încrucişează, veghind la bunăstarea lui.
 Materia preferată comună, gusturile muzicale, cercurile de prieteni, culorile, zodiile, gândurile "din timpul liber" sunt câteva aspecte decisive legate de compatibilitatea a două caractere, pe baza cărora se nasc prietenii pe băncile şcolii şi care cresc, apoi, în timpul liber. Când decizia este inspirată, iar relaţia înlătură posibilitatea nefastei simbioze, prietenia dă semne de rodnicie şi speranţe de longevitate. Sub crusta aparenţelor, sufletele îşi găsesc puncte comune, slăbiciuni ce le încheagă încrederea şi dorinţe care fac puntea de legătură între cei doi indivizi.
 Şcoala ţine vii pasiunile, întreţine arderile interioare şi pune oamenii în permanentă legătură cu prieteni şi cu paraziţi sufleteşti, deopotrivă, permiţând, aşadar, ataşamente pe termen lung şi relaţii de scurtă durată. Când, însă, prietenia este trecută prin proba de foc a distanţei, lucrurile se schimbă. Cum ochii care nu se văd, uită unii de ceilalţi, multe sentimente se pierd pe parcurs, iar prieteniile se dezbină, lăsând loc de noi începuturi...
 Alteori, această simbioză despre care vorbeam veghează latent în vreunul din suflete şi-şi vădeşte intenţiile la un moment dat. Sufletul comun se mâhneşte şi se crapă, redând celor doi colaboratori părţile lor de vină şi bucăţile de suflet alterat. Prietenia se rupe, iar sufletele sunt infestate cu aşchii comportamentale rupte din sufletul căruia i s-au dedicat...
 Încrederea neştirbită de timp şi distanţă ţine prieteniile treze şi active, iar şcoala va rămâne numai punctul de plecare, nu şi teatrul desfăşurării lor. Colegul de clasă îţi va rămâne prieten în timpul liber, iar şcoala se va fi dovedit a nu fi fost tocmai un lucru rău, cum gândeai în clipele de rătăcire, ci un aliat lucrând tacit la încrederea ta şi pavându-ţi drumul cu fragmente de veşnicie şi cu suflete dispuse să bată la unison cu al tău