vineri, 6 ianuarie 2017

Despre „Bucuria de a nu fi perfectă”


Cum ar fi dacă ai putea rămâne veșnic tânăr? S-a căutat răspunsul la întrebarea asta în toate părțile, am încercat cu piatra filosofală, cu scriitorii care să asigure nemurirea celor pe care-i admiră între paginile cărților pe care le scriu și, în ultimă instanță, chiar și cu ajutorul bisturiului și al elixirurilor minune. De ce nu s-a gândit nimeni că tinerețea fără bătrânețe se ascunde în spatele vioiciunii spiritului?

Cei îmbătrâniți prematur nu se împacă niciodată cu viața. Nici măcar atunci când ar fi prea târziu s-o facă. Dar alții o iau așa cum e și o trăiesc până nu mai rămâne nimic din ea. Pentru ei, viața începe în fiecare zi, cât timp încă mai există pe lume oameni de iubit, amintiri de depănat, idei de discutat, lucruri de învățat. Dar asta-i poate cel mai greu, deși Riri Sylvia Manor face totul să pară atât de ușor.

Pentru mine, probabil, una din cele mia grele încercări e să termin o carte care nu-mi place. Și la fel de greu îmi e să accept că o carte bună are și un sfârșit. În general, ca să amân inevitabilul, citesc în paralel 3-4 cărți, ca să am mereu alternativă și să mă enervez cu rânduri mai proaste atunci când tind să mă înec în butoiul cu melancolie prea mult timp după ce s-a terminat ceva ce-mi plăcea. Dar am făcut o excepție și am dat gata dintr-o suflare cartea asta plină de o viață palpitantă, împlinită și banal de anonimă, O viață de toate zilele care totuși nu ne e dat tuturor s-o trăim.

Probabil aveam mare nevoie să-mi amintesc de vremuri pe care n-am apucat să le cunosc. Și să mă plimb pe străzi care azi nu mai există și pe care cu greu le mai poți găsi printre fotografii vechi pe care, cu deosebită amabilitate, le pun la dispoziție paginile de facebook ale celor care iubesc Bucureștiul și vor să nu fie uitat așa cum a fost înainte- mai romantic, mai aerisit, mai visător. Să citesc memoriile acestei fabuloase femei a fost ca și când aș fi răsfoit un album de fotografii din interbelic, pentru ca mai apoi să dau drumul la un film cu hoții și vardiștii, în varianta cu lupta de clasă și dușmanii ei.

N-am avut norocul ca bunica mea să-și amintească prea multe din timpul războiului- era destul de mică. Apoi, în vremea comunismului, n-a avut prea multe griji să-și facă. A avut un post călduț și o viață ca oricare alta. Când eram mică, îmi plăcea să mă uit prin cutiile ei cu bijuterii care, deși ieftine, păreau comoara dintr-un cufăr pe care mi-l imaginam când mi se citeau povești. La fel de mult îmi plăcea să mă uit în albumul cu poze vechi, cu rude îndepărtate de-ale ei, mai mult prin alianță decât de sânge. Mi-ar fi plăcut mai degrabă să aud povești cu oamenii din poze, decât să mi se citească din Creangă sau 1001 de nopți. Însă bunica nu știa mai nimic, iar eu rămâneam neconsolată, încercând să imaginez scenarii pe marginea pozelor și să recompun în minte peisajele fragmentare pe care le vedeam acolo. Era, în mod clar, o altă lume pe care din ce în ce mai puțini mai trăiau ca să și-o amintească și să vorbească despre ea.

Străbunicul meu a fost coleg de clasă cu regele Mihai. Se zice că ar exista o poză cu clasa din vremurile alea, dar nu-i la mine acasă. Iar mie n-are cine să-mi povestească cum era regele când era mic, cum arătau orașele când nu le invadaseră încă acest cancer al betoanelor infinitului, cum era când mesele cu familia de duminică și de sărbători erau adevărate ritualuri, care era atmosfera la un bal sau cum se purta lumea din înalta societate. Bineînțeles, există cărți despre Intimitatea secolului al XIX-lea, despre Bucureștiul interbelic, despre orice. Dar nu toate sunt o poveste romanțată la care povestitorul a participat activ, desfășurând cu afectivitate dinaintea copilului captivat o suită de imagini care n-au supraviețuit arhivelor sau nici măcar nu au avut suficientă importanță ca să fie consemnate.

Autoarea Bucuriei de a nu fi perfectă e bunica înzestrată cu darul memoriei și a povestirii care-mi spune acum, la 20 de ani, povestea vieții ei, a părinților ei, a bunicilor ei. Îmi spune istoria din spatele fotografiilor pe care le-a lăsat cu grijă la finalul cărții, îmi spune despre cum era să fii evreică atunci când asta era considerată a fi o crimă, despre cum mesele astea ritualice și fastuoase au fost înlocuite cu cenușiu și tăcere (auto)impusă, despre gustul cărților pe care ți-era interzis să le citești, despre iubiri și capricii din spatele ușilor închise ale unei case de oameni car au trăit și-au murit în anonimat și despre aventura de a-ți lua viața de la capăt din nou și din nou. Cum să n-o ascult cu înfrigurare și cu sufletul la gură până la ultimul cuvânt?

Am mai spus că nu mi-a plăcut istoria pentru că mi se părea foarte rece și impersonală. Cât despre memorii, biografii și autobiografii- nu le știam decât pe ale oamenilor de vază și eram sătulă de bătălii importante, convorbiri la nivel înalt și alte chestii oficiale. Însă, de când am descoperit istoria alternativă, aceea a oamenilor obișnuiți, a chinurilor și a ambițiilor lor, mi-am recăpătat apetitul pentru poveștile pe care nu le-am auzit în copilărie. Într-adevăr, astea sunt altfel de povești, pentru oameni mari, pe care doar dacă ai un noroc deosebit ți le pot spune bunicii sau străbunicii. Chiar dacă n-o să știu anii de grație, ziua exactă la care au fost semnate tratatele sau în care s-au desfășurat bătăliile decisive, mă mulțumesc cu un alt gen de repere. Pentru mine, istoriile personale fac mai mult decât orice istorie oficială. Amintirile încă vii sunt mai sincere decât cărțile care-ți oferă fel de fel de fețe ale aceluiași eveniment, sunt mai sincere, poate, decât istoria în sine.

Oricât aș încerca să-mi depășesc condiția, sunt un om al literelor și al ideilor, nu al datelor și al dăților. Pot învăța doar prin prisma afectivității și orice altă încercare s-a dovedit zadarnică. Strecoară-mi cifre, ani și nume mari într-o poveste de budoar sau într-una lipsită de oricare importanță politică aparentă, iar eu voi învăța și voi ține minte. Spune-mi o poveste, iar eu o voi duce mai departe. Cred că și asta face parte din Bucuria de a nu fi perfectă.

duminică, 18 decembrie 2016

Mulțumesc că nu mi-ați spus!

   Când eram în școala generală, nu mă interesau prea multe. Auzisem vag de niște războaie mondiale, știam că țara mea trăise cam jumătate de secol sub comunism și... cam atât. Nu mă interesau aspectele suplimentare și mă bucuram că n-am trăit în vremurile alea. Că trăiesc azi, când s-a depășit momentul, când e în sfârșit pace și liniște.
   Și am trăit mult timp cu impresia asta. Mai erau ai mei alarmiști și-mi spuneau să nu pun prea multe pe facebook, că pot fi ușor urmărită și tot felul de alte fabulații de genul. Dar ce știau ei, nu? Tata îmi spunea mereu să nu mai pierd timpul pe net și în fața televizorului, că n-o să mă-ntrebe nimeni niciodată ce am văzut pe acolo. Surpriză: facebook-ul e unul din cele mai puternice instrumente ale zilelor noastre, fără de care majoritatea minunatei lumi noi nu-și mai poate imagina viața. Știri, oameni, filme, cărți- totul e acolo. Și va fi, pentru ceva vreme. Cât despre desenele la care mă uitam prea mult atunci... n-a avut dreptate: azi, în pauzele dintre cursuri și dintre lecturile pentru seminarii, ne mai amintim ce desene mișto erau acum 10-15 ani, ce copilărie frumoasă am avut, iar asta ne leagă, atunci când meseria de adult ne lasă să ne odihnim. Uite, tată, sunt lucruri pe care n-ai știut să le apreciezi corect!




   Dar sunt și lucruri pe care a știut să le aprecieze, în vreme ce eu aveam alte treburi. Cum spuneam, am crescut mulțumită că a trecut vremea conflictelor și că nu trebuie să mă tem pentru viața mea în timp ce mă întorc seara acasă de la meditații. Doamne, cât mă înșelam...!
Ilustrație de Dan Perjovschi
   Într-adevăr, în partea mea de lume era liniște. Și mă gândeam că așa e peste tot. Nu era. În anii '90, la mică distanță de locul unde făceam primii pași, lumea se destrăma din nou. Iugoslavia, Azerbaidjan, cu Baku și Sumgait, Georgia... În timp ce URSS își dădea ultima suflare, iar media internațională slăvea revenirea la democrație a blocului estic, în interiorul acestor țări fiecare refula: diferitele etnii ținute împreună de politicile comuniste, care trăiseră în pace și armonie până în acel moment, se repezeau una împotriva celeilalte, pe fondul unui haos și al unui dezechilibru greu de imaginat. Muriseră și la noi oameni cu câțiva ani înainte, dar am avut norocul să nu dea niciun război civil peste noi și ne bucuram de roadele lucioase ale capitalismului. And nothing else mattered.


 

   Aflu despre ce se întâmpla la doi pași de mine în timp ce eu creșteam fără griji din cărți pe care mi le aleg singură de pe rafturile librăriilor. La școală nu mi s-a spus. Printr-a opta am văzut secvența reprezentativă a unui documentar despre revoluția din 1989- exact momentul în care au fost împușcați soții Ceaușescu. M-a marcat încă de atunci și a trezit în mine un soi de fascinație care a ars mocnit timp de mai mulți ani, până când am avut suficientă tărie cât să trec peste orice diferende și să accept că sunt lucruri mai mari decât mine și mai puternice decât forțele microuniversului meu de care trebuie să mă interesez. Am așteptat cu interes să ajung să învăț despre comunism în liceu. Surpriză: 5 pagini în caiet, un capitol subțirel de învățat pentru bac. Gheorghiu-Dej: 1948-1965, Ceaușescu: 1965-1989. Casa Poporului, Transfăgărășan, Canalul Dunăre-Marea Neagră, raționalizarea alimentelor și a combustibilului, nemulțumire populară, decembrie 1989, asasinarea cuplului prezidențial. Asta am învățat în liceu despre ceea ce a fost înaintea noastră.
    Profesoara de română ducea în fiecare an elevii de a 11-a să vadă Memorialul durerii. Până când nu i-a mai dus, că nu-i interesa. Eu n-am avut norocul să prind momentul. Nu era genul de subiect despre care să vrea cineva să vorbească în pauză, la țigară. Așa că n-am știut. Mult timp.


   Ajunsă la facultate, ceva mi-a dat curajul de a plonja în abisul cenușiu al Epocii de aur. Fără repere teoretice, fără îndrumare bibliografică, dezordonat, de capul meu. Sunt la facultatea de științe politice, termin primul semestru din anul al II-lea și încă n-am avut un curs structurat de istorie a comunismului. Uneori profesorii se miră că nu știm diferite detalii esențiale, însă nu se gândesc că au aruncat informație asupra noastră înainte de a ne ajuta să ne putem organiza o fundație solidă. Noi adunăm de unde putem, punem cap la cap, iar ce ne scapă e bun scăpat, pentru că nu avem de unde să știm ce e important și ce nu.
Ilustrație de Dan Perjovschi
   Am făcut ceva istorie cu un profesor foarte bine pregătit, care a avut inspirația să ne arate și o altă parte a materiei pe care o predă. Ne-a recomandat câteva capitole dintr-o carte despre Primul Război Mondial. Războiul redescoperit. Pentru prima oară, vedeam istoria altfel decât ca pe un bilanț, o statistică succedată de o morală- o vedeam ca pe povestea adevărată a mii, zeci de mii, sute de mii de destine individuale.
   Am început să citesc mai mult, să mă uit mai mult în jur, să vreau să știu mai mult, să cer păreri.  M-am înscris la o școală de vară, ca să aflu despre ororile comunismului direct la penitenciarul din Pitești. Din nou, povești individuale, destine înfrânte, destine victorioase. Și n-am putut să mă abțin din a mă gândi cum uităm atât de des că istoria e făcută din oameni, nu din cifre. Și din oameni mărunți, nu doar de cei puțini care decid pentru cei mulți.
   Am aflat că există posibilitatea ca în ultimii ani de liceu să îți alegi un opțional despre istoria comunismului, despre care n-am știut la momentul respectiv. Opționalele noastre sunt aceleași și obligatorii: literatură universală pentru umaniști și probabil matematică, biologie, chimie pentru realiști. Am pierdut doi ani pe care acum trebuie să-i recuperez printre picături, între lecturi teoretice despre viața partidelor, formarea guvernelor, istoria Italiei, biografia lui Napoleon, diplomație și evoluția conceptului de stat și de națiune.



    Continui să vreau mai mult.
   Și cu cât vreau mai mult, cu atât realizez ce viață frumoasă aveam pe vremea când credeam că sunt la adăpost de orice problemă.
    Printre documentare despre efectele doctrinei securității naționale în America latină sau despre lovitura de stat din Chile, printre pagini despre operațiunile Mossadului și filme artistice despre război și anii care i-au urmat, printre ficțiuni despre pacea lui Hitler și articole despre masacre și genocide în lume, mai arunc câte un ochi la ce se întâmplă în lume.
Ilustrație de Dan Perjovschi
   Un război dus cu ultimele puteri în Siria, populismul atingând cote amețitoare în țări percepute ca bastioane ale democrației, crize economice și politice de proporții în America latină, unde s-a ajuns recent până în punctul în care efectiv să nu mai ai ce face cu banii, într-atât s-au devalorizat, dezbateri aprinse legate de câte genuri există cu adevărat- două, cinci sau cincisprezece-, pledoarii pentru acceptarea defectelor personale, ridicarea anormalității la rang de virtute, un feminism bolnav care vede opresiune până în cea mai nevinovată replică din cea mai neînsemnată discuție informală, milioane de semnături pentru familia tradițională, ură față de alteritate, sub toate formele ei, căutare disperată de identitate în spatele unor fobii colective care, în cele din urmă ne vor decima până la autodistrugere.



    Asist neputincioasă la conversații vădit xenofobe sau homofobe, caut pacea în cărți, muzică și filme. Caut normalitatea pe un drum pe care ne-am pierdut cu toții. Sper într-o companie plăcută, alături de care să nu-mi fie frică că aș putea fi mitraliată și ostracizată pentru convingerile mele. Caut un mediu în care solidaritatea încă există, oameni care încă mai pot sa aplaneze conflicte și să găsească consensuri, cărora să le pese și de ceilalți, nu doar de ei înșiși, care să vorbească despre lume și despre umanitate, nu doar despre emisiuni tv, baruri și ieșiri.
   Am ieșit cel mult 1500-2000 de oameni la marșul comemorativ pentru victimele din Colectiv, dar am semnat în masă pentru familia tradițională. Am urlat din toți plămânii că vrem schimbare, dar n-am ieșit la vot. Am vrut în Europa, dar nu din toată inima. Vrem o țară ca afară, dar nu prea.
   În era informației, a vitezei și a tuturor posibilităților, alegem să nu mai vedem. Să ne astupăm în mod voluntar toate orificiile și să ne vedem de-ale noastre. Avem totul la îndemână, dar nu vedem mai departe de noi înșine. Am vrut totul, ca acum să nu facem nimic. Am fost închiși față de restul lumii și nu ne-a plăcut, dar acum ne închidem voluntar, am vrea din suflet o cortină de fier fizică, să putem separa mentalități, nații, rase și orientări de orice fel, o cortină de fier care să se tragă peste spectacolul lumii, ca noi să nu ne facem mustrări de conștiință că ne e bine fără să fi făcut nimic în sensul ăsta.
    În timp ce ne umplem feed-urile cu Johnny Depp, vieți strălucitoare de vedete, clipuri cu pisici și cu prăjituri și bijuterii extravagante și panorame 360 cu locuri exotice și fascinante, în alte locuri internetul, sau măcar diferite părți ale lui, sunt interzise. În alte locuri, oamenii văd internetul ca pe ultima redută a luptei lor și cer ajutorul disperat al tuturor, fac apel la solidaritate internațională pentru ca viața să le fie apreciată și salvată.
Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/532691462145794057/
    În timp ce stăm pe Tinder în căutarea unui partener de vineri seara, oameni mor în singurătate și tristețe. De fapt, și noi suntem la fel de singuri și triști. Pentru că ajungem să căutăm la mama naibii ceea ce ar trebui să fie chiar lângă noi: căldura și compasiunea. Ne învârtim neputincioși în aceeași rutină și ne negăm nevoile primare într-atât încât ajungem să-i condamnăm pe cei care luptă pentru ele. Undeva, la începutul revoluției digitale, a început și revoluția spirituală de tip modern: ștergerea memoriei și a afectivității, reprimarea conștiinței. Unitate în diversitate, Identitate și alteritate, 
Liberté, égalité, fraternité, Viața e în altă parte, La Beauté est dans la rue...  

L'oubli est la ruse du diable




   Cu cât am devenit mai conștientă de mine, m-am deschis mai mult în fața lumii care, însă, se închide exact ca o rană în fața tuturor pericolelor, atunci când e cea mai mare nevoie să rămână deschisă și să sângereze până când se curăță de infecție. Și cum am vrea să se deschidă, atunci când banii se depreciază, granițele se închid, călătoritul prin lume e din ce în ce mai dificil din cauza conflictelor interne și a amenințărilor teroriste, o revistă sau o carte străină costă cât mâncarea ta pe 2-3 zile, iar un bilet de avion spre o destinație oarecare- cât un salariu?
   Singura realitate pe care o știm e cea pe care o vedem pe pereții rețelelor de socializare.
   Se zice că istoria își bate joc de cei care nu o cunosc repetându-se. Dar se pare că cineva chiar vrea să nu ne cunoaștem istoria. Ne-am chinuit atât de mult s-o rescriem încât am uitat cum arată cu adevărat și avem lucruri mai importante de făcut ca să ne mai preocupe aflarea adevărului. Secole întregi pierdute pentru emancipare, în slujba adevărului, pentru ca azi adevărul să fie instrumentalizat în slujba celor care au nevoie de el pentru un scop sau altul.
   Răni vechi se deschid în timp ce ochii se închid. Și, sincer, cred că mă sperie mai puțin eventualitatea unui conflict deschis decât complicitatea tacită în fața dezastrelor pe care ne impunem să le ignorăm sau să le uităm.

luni, 14 noiembrie 2016

Peste tot e ca acasă

   Printre primele mele amintiri se numără momentul meu de glorie la cumpăna dintre milenii- revelionul dintre 1999 și 2000. Eram în Canada, eram bolnavă, eram printre străini și, dacă aș fi fost mai mare, mi-aș fi dat seama că nu-mi ajunge doar prezența părinților ca să mă simt liniștită și în siguranță. Încă de pe atunci simțeam că ceva nu-i în regulă, dar n-aveam cum să pun punctul pe „i”. De revelionul respectiv eram acasă la niște prieteni români. Fata lor era ocupată cu treburi de adolescenți, ei vorbeau cu ai mei despre treburi de adulți, iar eu mă zbenguiam înfășurată într-un fular pe melodia celor de la ATB- 9 AM (Till I come). De atunci, muzica mi-a devenit reper, iar stările pe care mi le induce- acasă. O minte goală, un teren viran pe care-l pot cultiva cu orice nebunie doresc. Și (mă) prinde.


   Prin 2005 auzeam la MTV melodia scoasă de Schiller în colaborare cu Peter Heppner- I feel you. În videoclip, un nene cenușiu se plimba stingher cu bicicleta printr-un oraș complet gol, într-o zi plumburie de toamnă. Aveam puțin peste 10 ani și încă nu știam ce-i aia astenie. Azi știu, iar în zilele înnorate și încețoșate ascult melodia asta ca să mă izolez de lume și să-mi găsesc starea din zilele când am ascultat-o pentru prima oară.


   Ai mei m-au crescut cu muzica anilor '80. Cântam melodiile celor de la ABBA înainte să știu ce înseamnă versurile, la fel cum refăceam înainte de somn întreg programul de peste zi de pa Cartoon Network. Pocind cuvintele, dar imitând perfect accentul american. Pe atunci, armonia sonoră era singurul element care mă făcea să vibrez. Acum, la 20 de ani, într-un moment de nostalgie, redescopăr albumul ABBA pe care-l ascultam în disperare pe casetă pe la 7-8 ani. Am luat cu mine de acasă, în momentul în care m-am mutat, câteva viniluri pe care să le agăț prin noua cameră, printre ele numărându-se și The Album, fiindcă tata avea dublură la el și nu-l durea prea tare pierderea. Când pur și simplu mă săturasem de absolut toată muzica pe care am ajuns s-o știu pe de rost, cu toate emoțiile și gândurile aferente, m-am gândit să mă-ntorc la origini și am reascultat albumul. A fost ca și când aș fi recitit o carte cu mintea cea de pe urmă. Move on a devenit cea de-a doua melodie preferată, după cea de la Nightwish care a devenit motto-ul meu, emblema, crezul meu- Live to tell the tale. Uitasem de ce-mi plăceau atât de mult. Armonia cea simplă din spatele unor cuvinte pe care toată lumea le-nțelege, fără însă a le percepe în același mod. În ziua aia m-am întors acasă, cu sufletul de la 7 ani și mintea de la 20.


   Într-o zi, mi-am mutat brusc centrul de interes de la Hannah Montana, Lady Gaga, Rihanna și tot ce mai ascultau fetele de 12-13 ani la un cu totul alt tip de muzică. Eram la începutul clasei a 7-a și un băiat care-mi plăcea mi-a dat o melodie de la Serj Tankian. Am devenit fan înfocat al celor de la System of a Down, apoi am început să explorez acest teren fertil pentru imaginație, în căutarea genului care să mă reprezinte cel mai bine. Timp de 7 ani, acela a fost symphonic metal-ul. M-am îndrăgostit de vikingul Marco Hietala, apoi de soprana Tarja Turunen și m-am dus din melodie-n melodie până în punctul în care am ajuns azi. Dar atunci când i-am descoperit, se pare că aveam la fel de multă nevoie de ei cum am astăzi de cărțile pe care le citesc. Tot prin perioada aia am mers și mai departe, plecând la primul festival adevărat- ARTmania. Și tot de atunci nu mai pot să plec de acasă fără o pereche de cărți în buzunar. Tarja, Sonata Arctica, Epica, Within Temptation, Helloween, Delain, Poets of the Fall, Katatonia, Pain of Salvation, i-am văzut acolo, în Sibiul care a căpătat astfel o aură mitizată, devenind un epicentru al tribulațiilor mele, în condițiile în care muzica pe care mi-a oferit-o îmi era seismograf. În orașul meu natal nu se-ntâmplă mai nimic. În lumea mea însă- da.


   ARTmania, 2013. Curtea interioară a palatului Brukenthal. Clar de lună și un pian în fața rândurilor de scaune. Alexander Veljanov și Ernst Horn și-au făcut magia și m-au făcut să plâng mai ceva ca la telenovele. Pe sub sprâncene, bineînțeles, nu voiam să-i dau satisfacție tatălui meu, care insistase să facem rezervare pentru concertul lor și îmi spusese de el. De-a lungul timpului, noi doi am avut numai divergențe de opinie. Tot ce am respins pur și simplu pentru că venea din partea lui, face acum parte integrantă din viața mea- muzica, limba franceză și cărțile.


   Cu Deine Lakaien, adică Alexander și Ernst, m-am reîntâlnit săptămâna trecută. În aceeași formulă, acustică. Un pian și-o voce profundă, zici că vorbea Dumnezeu cu marea, cum zicea Oza în vremurile de glorie ale Steleverzi. O voce profundă și caldă care m-a dus înapoi în Sibiul lui 2013, înapoi în zilele când nu eram singură pe lume, mai ceva ca Rémi al lui Hector Malot. Într-o lume în care cuvintele simple sunt de ajuns încât să înțelegi lumea, o lume pe care dacă ar fi să mi-o închipui, aș plasa-o în zona Poitou Charentes, unde sper să mă întorc într-o zi.  O lume care are de toate: lagune, câmpii întinse, fortărețe medievale, biserici catolice superbe, liniște și sate idilice. Nu, nu ca-n cadrul semănătorismului românesc. O lume în care tânărul cuplu din Clermont-Ferrand există cu adevărat, ca în Kiss me, și în care bețivul care se îndrăgostește de lumina de la un stâlp din Wunderbar își găsește și o dragoste pământeană. Îmi amintesc cum mă pătrundea încet și cald teama de a nu risipi șansele ce mi s-au dat în timp ce ascultam Wasted Years și cum visam la basme moderne pe Love me to the end. Toate astea poate nu se-ntâmplă-n viața asta, însă în lumea mea- da.


   În decembrie, când mi-am văzut visul cu ochii și am stat în primul rând la Nightwish, am urlat cât se poate de tare, odată cu trupa și cu publicul: WE WERE HERE! Am fost acolo unde doar gândul îndrăznește să se aventureze: am fost acasă. În lumea celor care nu cuvântă, doar cântă. În zilele cu ploaie, când decorul repetitiv mă ducea mereu în aceleași două locuri, îi ascultam și speram să prind o zi când îmi va fi mai bine. În zilele prăfuite de vară încinsă, în liniștea aia de siestă generală, îi ascultam și speram că o să găsesc un loc al meu, unde să nu existe procese de conștiință sau regrete tardive. În ziua aia de decembrie, am înțeles că locul meu e acolo- în mijlocul mulțimii care-și dorește același lucru: să nu se oprească muzica, să nu se stingă lumina. Atunci mi-am golit mintea de orice gând, fie el alb sau negru, și mi-am spus: I must Live to tell the tale.


   Am crescut departe de casă, cu muzică. Azi sunt la propriu departe de casă, însă nu mi se întâmplă prea des să mă simt singură. Ca-ntr-un magazin de ciocolată, mă-ncearcă-n fiecare zi altă stare, pe care o aleg eu însămi, dintre sute de feluri. În fiecare zi am altă casă, altă melodie, alt gând de care mă-ndrăgostesc până când îl las să-mi scape. De la symphonic și power metal la indie și alternative. de la pop la dark wave și trance, orizontul meu s-a lărgit pe măsură ce am crescut. Și apropo de Orizont, chiar înainte să termin de scris, Coma a lansat la radio Guerrilla primele două melodii de pe albumul intitulat chiar așa. Orizont. Hotar și Orizont. Acum mai am Un loc să ajung- concertul lor de lansare de album.


   Azi pot să zic cu mâna pe inimă că fac ce-mi place. Citesc ce-mi place, studiez ce-mi place, ascult ce-mi place și mă plimb pe unde-mi place. Fac cumva să nu treacă nicio lună fără vreun concert. The Dire Straits Experience, Gregorian, Katatonia, Pain of Salvation, Ihsahn, Solstafir- au fost realizările anului. Dintre ai noștri, m-am simțit ca acasă lângă Travka, pe care de-abia anul ăsta i-am văzut pentru prima oară live, și lângă Coma, într-o sufragerie pe Cuza Vodă 92, la Grolsch Residence. Știu că mulți spun că nicăieri nu-i ca acasă, dar eu zic că peste tot e ca acasă, atunci când acasă e o stare de spirit, nu un loc. Iar pe mine muzica mă duce acolo unde sufletul meu e la fel mereu și dacă nici acolo nu-i acasă, înseamnă că-s condamnată să rătăcesc veșnic, din digresiune-n digresiune, în căutarea sensului pierdut.

marți, 25 octombrie 2016

«Cimitirul»- cartea unei deGenerații

   Trăim vremuri tulburi.
   În aceste vremuri tulburi, nu judecăm doar cărțile după copertă, ci și oamenii după aparențe.
   Trăim un deja-vu perpetuu. Am mai văzut asta, am mai simțit asta, am mai crezut asta. Nu dăm nimănui o șansă, că știm noi dinainte că n-o să iasă bine. Spontaneitatea noastră rezidă într-un meniu diferit la restaurantul unde ne-am obișnuit să comandăm același fel de mâncare.
    Suntem excentrici când privim oamenii în ochi, în loc să ne holbăm într-un ecran între stațiile de metrou. Nu-i de mirare că trebuie să vină unu' să ne scrie pe ziduri regarde le ciel și Nu te mai preocupa, ești frumoasă azi ca să devină influencer, trend setter sau mai știu eu ce. La începuturile modernității noastre, funcționam pe bază de aforisme. Care erau chintesența unei înțelepciuni stratificate de-a lungul unor secole întregi. Scurte, cuprinzătoare, amare sau caustice. Azi funcționăm pe bază de citate motivaționale. Chintesența degenerării.
   Da, paradoxul ăsta a mai fost formulat. Cu cât se dărâmă mai multe ziduri fizice, altfel insurmontabile și inconturnabile, cu atât ne baricadăm mai adânc în spatele unor aparențe, al unor clișee, al unor fantezii. Și ne pierdem. Atât de grup, cât și de noi.
   Apropo de judecat cărți după copertă sau titlu, noi știm ce trebuie și ce NU trebuie să citim. Am auzit noi, au auzit alții care le-au spus unora, care le-au spus ălora care i-au  transmis ăluia care ți-a zis ție: Nu citi „X”, e o mizerie. Și uite de ce nu-i bine să asculți os ursă de mâna a zecea care-ți recomandă să faci sau să NU faci o anumită chestie:

   Nu alege nimeni în locul tău. Nu judecă nimeni în locul tău. În ultimă instanță, nu trăiește nimeni în locul tău.

   Probabil că e la fel de periculos și în cazul cărților, cum e și în cazul oamenilor. Știi că trebuie să te ții departe de anumite cărți, dar nu știi sigur de ce. Și rămâi pasiv în fața unor valuri de senzații care ar putea să te ia cu asalt și să te aducă la viață. Să te scoată din lâncezeală și să te facă să gândești. N-ar fi păcat să ratezi șansa asta? Cine știe câte cărți am ratat sau o să ratăm din cauza excesului de hipsterime, de comoditate, de zel, de pudibonderie sau mai știu eu ce?


   Asta era să fac și eu cu Cimitirul lui Teleșpan. Inițial mi l-a recomandat cineva cu toată căldura, doar că-i cam puneam la îndoială gusturile. L-am cumpărat, să văd ce-i de capul lui și l-am închis după prima „pulă” care mi-a răsărit, timid, în cale. Pentru mine, vulgaritatea nu-i literatură. Case closed. Mi-am luat Frumoșii învinși ai lui Cohen, sperând ca literatura să-i fie la fel de fermecătoare precum muzica. Doamne, cât m-am înșelat... Pula intra în prima pagină și ieșea prin ultima. Nu prea boem, totuși. Doar porcos. Fără vreo estetică aparte. Doar de dragul anatomiei. O anatomie în care coloana „operei” a fost pur și simplu înlocuită... de un falus. Să nu-l omitem pe Dali, perversul genial amator de vânturi „aducătoare de schimbare” și de contemplarea propriilor fecale, activitate redată pe larg în Jurnalul unui geniu. Dar să nu uităm o chestie: oamenilor geniali li se iartă multe pentru că-s geniali. Tentativele artistice cu pretenții de geniu n-au, în schimb, nicio scuză. În cazul lor, limbajul argotic nu ascunde nicio nuanță subtilă, ci acoperă, fie-mi iertată exprimarea, căcatul cu poleială pretențioasă.


    Premiul Nobel pentru literatură, Alice Munro. Copertă colorată, idilică, feerică. Prea multă fericire. Titlu sugestiv, titlu onorific care s-o recomande, copertă frumoasă... Succes garantat. Apoi am deschis-o. Nicio pulă, într-adevăr. Dar nici intrigă. Sau punct culminant. Sau deznodământ. Sau ceva, orice. O zeamă lungă și insipidă care n-ar ține de foame nici spiritelor celor mai odihnite...
   Mai era Cucul și pupăza, a lui Will Self. Mai erau multe. Multe chestii teribiliste care compensează lipsa de substanță cu încălcarea inovatoare a tuturor canoanelor artistice. Mergând pe premisa că tot ce nu era artă acum 100 de ani, azi e vârf de lance. Nu contest, poate fi un vârf. Însă în niciun caz de lance.


   Așa și cu Cimitirul. Ce carte poate să fie aia care se afișează cu organul pe firmament?
   Una foarte bună, îndrăznesc să spun.
   I-am împrumutat-o unui prieten, că auzisem că i s-ar potrivi mănuși și că s-ar regăsi în ea. Doar că el n-are timp de pierdut cu cărți. Ori click bait-uri, ori nimic. Așa că m-am dus la el să-mi recuperez cartea. O cumpărasem de la un anticariat și avea autograful autorului. În dedicație scria Citește până mori. Și după. Chestie care m-a făcut să revin asupra deciziei și să-i dau totuși o șansă. Mi-a plăcut prea mult sfatul autorului. La fel și motto-ul informal. Pe prima pagină era scris un link care te trimitea la Florence and the Machine. Shake it out. Melodie care se-ntâmplă să-mi cam placă. Odată creată legătura asta, am profitat de asemenea și de ora ingrată, la care nu se mai posta nimic pe facebook, și de autobuzul gol ca să mă apuc să o citesc în drum spre casă.


    În primă instanță, am ratat stația la care trebuia să cobor. În dimineața următoare mi s-a răcit cafeaua în cană până să-mi ridic ochii din carte. În zilele care au urmat, am aflat că pot citi și 2-3 pagini între 2 stații apropiate de metrou. N-a trecut nici măcar o săptămână și a trebuit să mă despart de ea. În ciuda faptului că am cursuri și un internship, lecturi pentru seminar, treburi casnice și drumuri de făcut, în scurtele răgazuri dintre toate astea am apucat să dau gata o carte care m-a făcut să trăiesc în și prin ea.
   Am scăpat de orice resentiment. Am vorbit sincer și deschis cu Adrian și mi-am calmat insistentele crize existențiale. Un băiat cu mult mai multe probleme decât mine s-a detașat de tot și s-a erijat în comentator simplu și subiectiv al vieții ăsteia mizerabile. Și tocmai subiectivitatea asta mi l-a apropiat și mi-a băgat în cap idei și stări în fața cărora mă închisesem cu ani în urmă. Că tot vorbeam la început de aforisme- cartea asta-i un aforism mai lung. O înșiruire de aforisme moderne, la capătul căreia nimeni nu scapă nefutut. De viață, gânduri, așteptări nerealiste, presiuni autoinduse sau de boli. Și totuși transpare o undă puternică de optimism din tot acest gang bang emoțional.
   Unde mai pui că personajul principal mai e și homosexual???
   Pe fondul controverselor recente, mi-aș asuma câteva riscuri doar ca să le bag pe gât celor de la Coaliția pentru familie cartea asta. Să se crucească, să încrucișeze brațele a refuz categoric, răsfoind-o cu dezgust până când se vor adânci în densitatea narațiunii până când se vor identifica cu personajele și cu tribulațiile lor, ajungând în ultimă instanță să uite ceea ce e esențial pentru ei: e o carte despre un homosexual.
    Nu.
    E o carte despre un om.
    E o carte despre noi.
    Cei care judecăm dorind să nu fim judecați înapoi.
    E o carte despre muzică, legături de suflet, probleme de conștiință și locul lui Dumnezeu într-o lume care L-a uitat. Despre destin, visuri și părțile bune ale eșecurilor.
    O carte-n care omul se împacă cu destinul, fără să-și accepte soarta așa, pur și simplu, ci călătorind introspectiv în zone nesondate ale mentalului colectiv. Construind și deconstruind stereotipuri până când nu mai rămâne nimic din lumea pe care o știm.
    E o carte despre viață.
    Probabil Florin Dobre, „figură publică” susținătoare a Coaliției pentru familie, o citește, super dandy relaxat, în pauzele dintre istovitorul traseu între podiumuri/prezentări de modă și filmări pentru clipuri de propagandă ultraconservatoare și mult prea tradiționalistă. De fapt sunt sigură de asta.


   Aș insista mai mult pe impactul pe care l-a avut cartea asta asupra mea, dar n-am s-o fac, pentru că mi-am pierdut cuvintele la un moment dat, când aveam nevoie disperată de o carte ca asta și n-am găsit-o sau am refuzat-o. N-am ce să zic mai mult decât a spus Teleșpan cu asta.
   Are dreptate, puteai s-o scrii și tu. Doar că n-ai vrut. Sau n-ai fost suficient de motivat s-o faci.
   Îi scuz tot limbajul licențios pentru că are substanță. Și câți dintre noi putem să afirmăm cu mâna pe inimă că mai avem așa ceva? Îi iert teribilismul care nu face altceva decât să întărească o lecție pe care nu ți-a predat-o nimeni. Poate nici părinții. Trec cu vederea tot ce-ar fi, în alte circumstanțe, contrar principiilor mele fiindcă el nu-i unul din

     cretinii ăia care nu mi-au citit niciodată o poveste și care m-au învățat că fără dragoste se poate trăi, dar fără bani nu.


       De azi nu mă mai păcălește nicio copertă.
 

luni, 26 septembrie 2016

Vara în care am dat de mine

   Cred că putem conveni cu toții că cel mai important în viață e să te găsești pe tine. Restul decurge din asta. Dezrădăcinarea e una din cele mai grele încercări la care poate fi supus omul. Dacă până să plec de acasă și să mă mut în București, mă refeream la schimbarea asta ca la visul american al unui tânăr „din provincie”, după primul an de facultate pot să conchid că e așa și totuși nu prea. Mai solicitant decât schimbarea propriu-zisă de mediu și de strategii este procesul ăsta de autocunoaștere accelerat brusc și artificial. Când te rupi de toate elementele cu care te-ai identificat la un moment dat, schimbarea asta de paradigmă se traduce într-un conflict interior greu de imaginat și de gestionat, care, în cele din urmă, rezultă în depresie și schimbări nu foarte fericite de dispoziție.

   Și ce strigă autocunoaștere mai sugestiv ca o vară de hipstereală?

   În săptămânile în care n-am fost plecată nicăieri, am încercat să fiu cât mai boemă. Probabil pentru ultima oară în această tinerețe. Asta implică trezit la ore nerezonabile, citit de toate și nimic, ruptură de grupul de prieteni și înot împotriva curentului de amorul artei. Conversații lipsite de substanță cu interlocutorul meu preferat- alter ego-ul de serviciu- și nopți albe dedicate luptelor lăuntrice fără nicio cauză. Pentru că, odată ce am redus stresul până la limita de avarie, m-am cufundat într-o atât de dulce apatie, încât am cam uitat să mai funcționez corect sau să-mi mai pun probleme existențiale.

   În schimb, când am decis să ies din casă, am fost total aleatorie.

    La școala de vară despre fenomenul Pitești, organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, am făcut un voiaj spiritual într-o lume despre care doar citisem până atunci. În lumea în care voi intra (dacă voi intra...), contextualizarea e importantă, iar eu am ajuns într-un loc atât de încărcat de istorie, încât ar fi putut să se prăbușească în orice moment, îngropând tot ce alegem să uităm. Dacă ochii care nu se văd, se uită, atunci ochii care se închid într-o cine știe ce înțelegere tacită condamnă la uitare. Dar oamenii faini pe care i-am întâlnit acolo, atât printre organizatori, cât și printre participanți, luptă cu uitarea și ne aduc aminte că pentru a ne cunoaște, e important să nu (ne) negăm.


   Am continuat la foc automat cu o escapadă în orașul cu 1000 de ochi, în care am învățat să iubesc muzica. De la 14 ani merg la ARTmania, un festival al cărui profil nu-l pot defini cu exactitate. Când am început să merg acolo, era mai mult de symphonic și power metal. Dar mai prinzi și jazz, alternative și dark wave, sau black metal și progressive metal, ca anul ăsta. A fost o ediție aniversară, cu intrare liberă. Așa că mi-am luat alter ego-ul la plimbare și, fără niciun alt companion, am revenit la Sibiu după vreo 2 ani de absență, ca să-l regăsesc la fel de curat, de primitor și de liniștit ca-n anii precedenți, în ciuda armatei de rockeri pe care o atrage în fiecare vară. Nu pot să zic că experiența a avut cine știe ce gust trăită de una singură, î
nsă am mai adăugat în repertoriul de înjurături câteva expresii neaoșe, venite de la creativii noștri ardeleni. Măcar atât. Cică n-aș fi avizată să-mi dau cu părerea în legătură cu concertele, cel puțin asta opinează prietenul meu înnebunit după prog, care mi s-a alăturat în ultima zi de concerte ca să-i vadă pe cei de la Pain of Salvation. Și care mi-a pus eticheta de hipsteriță pentru că merg la concerte din cele mai diverse, fără să-mi fi format vreo preferință pentru un gen anume. Aș fi vrut să-l contrazic, dar polemicile în jurul muzicii și al politicii nu ies niciodată bine.


   Ca să-i întăresc spusele, am mers către a doua destinație de pe bucket list-ul de vara asta și am făcut voluntariat la Untold, aventurându-mă alături de miile de tineri frumoși și sclavi în acest microcosmos creat de masoni pentru a ne distrage atenția de la ceea ce este cu adevărat important. Ca să-i citez pe băieții de la Toulouse Lautrec, lumea chiar e un sat de vacanță. Lumea de acolo, cel puțin. Am reușit să înțeleg exodul bucureștenilor în partea aceea a țării și de ce cam toate categoriile sociale își găsesc o reprezentare acolo. Pentru că, deși sunt destul de rockeriță de fel, mi-a plăcut să fiu acolo. Și am fost profund recunoscătoare pentru faptul că nu s-a văzut că n-am ce căuta acolo și că nu s-a simțit contrastul cu persoanele cool, care se simțeau mai în elementul lor decât aș fi putut s-o fac eu. M-am liniștit când am văzut foarte mulți oameni de vârsta a doua care se distrau mult mai bine ca mine, chiar dacă, de la balconul prezidențial, de unde-mi îndeplineam zeloasă sarcinile de voluntar, n-am reușit să-l văd pe Boc ținându-și nevasta deasupra mulțimii. Oamenii sunt, într-adevăr, altfel, locurile-s altfel, deci, în mod implicit, și atmosfera-i altfel. Am dormit câte 4 ore pe noapte, am făcut pe bodyguard-ul supărat la setul lui Armin și pe ghidul într-un oraș pe care-l vedeam pentru prima oară. Am băut cafeluța poporului și sex on the tundra în cel mai mișto bar în care am intrat vreodată și am privit lumea de sus, de pe Cetățuie, la 3 a.m., după care am mâncat mult prea mulți burgeri cu colegii de departament de la voluntariat. Însă, mai presus de toate, am cunoscut niște oameni extraordinari, care m-au făcut, pentru prima oară, să mă simt ca acasă într-un loc străin. Mi-am găsit locul și oamenii de suflet.

   Ultima oprire am făcut-o zilele astea, în Vamă, patria celor fără patrie. Voiam demult să ajung Acolo. Chiar dacă vara s-a cam terminat și s-a cam dus culoarea din obrajii stațiunii, am reușit ceea ce mi-am propus. Încercam să suprapun peste locurile părăsite ca după retragerea hoardelor barbare pozele alea pline de strălucire, de ciudățenii și de farmec pe care le-am tot văzut pe internet de-a lungul timpului. Și am realizat cam cât de limitată mi-e imaginația. Trebuie să revin la anul, în plin sezon, ca să văd cam cum se întâmplă magia. Măcar am reușit să-mi închei apoteotic incursiunea în sinele meu confuz, pe o plajă pustie și fără gânduri mai mari decât mine.


  Privind în perspectivă, înapoi în vara asta de tatonare spirituală, înțeleg că o călătorie pe sezon ține depresia departe și face rutina mai suportabilă. N-am aflat prea multe despre mine, decât că nu-mi place Jagermeister-ul și că probabil menirea mea e să studiez comunismul, având în vedere că toate cărțile care mi-au picat în mână vara asta aveau, măcar tangențial, legătură cu el. Dar știu sigur că acum sunt mult mai determinată să-mi fac treaba. Pentru că prevăd, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, o călătorie până la Donuteria de pe Memorandumului și întâlniri cu oamenii mei preferați. Și pentru că am irosit cu succes 3 luni din viață încărcându-mi bateriile și dezvoltându-mi
un mecanism de apărare împotriva mizeriilor cotidiene. Tot răul spre bine. Și toate biletele de tren la mine.



Și de-ar fi să trag o concluzie, cam asta ar fi.










vineri, 8 iulie 2016

Cronici la cald: „Cimitirul din Praga”, de Umberto Eco

    Prin clasa a XI-a, profesoara de română ne-a dat la un moment dat de ales între „Scrisorile persane” ale lui Montesquieu și „Numele trandafirului”, de Umberto Eco. Nu prea înțelegeam de ce trebuie să ne abatem de la programă, având în vedere că nouă ne trebuie la bac literatură românească. Pe atunci nu prea aveam prea multe de împărțit cu literatura, deși îmi mersese vorba că aș fi o fată citită, cu talent literar. Venit din neant. În niciun caz cultivat, cizelat. E o lege nescrisă care spune că cei care au talent într-un domeniu anume nu trebuie să se uite în urmă, ci să privească înainte cu dârzenie și să-și facă treaba pri ei înșiși, nealterați de vreo sursă externă de inspirație. În fine. L-am ales pe Umberto Eco, știam eu că Montesquieu scrisese cu mult timp înainte și că ceea ce are mai mult de 100 de ani vechime se-nțelege greu, că de!, decalajul între generații. Între multe generații. În plus, îmi suna tare romantic numele ăsta al trandafirului și am mers pe mâna lui. Și nu mi-a plăcut. Nu mă așteptam să mă arunce acțiunea pe la 1300, într-o mănăstire italiană. Dar, ca să-i dau cezarului ce-i al cezarului, trebuie să recunosc că atmosfera era redată corespunzător. M-am prins că a fost ceva de muncă. Și poate nu- o idee rea să faci un roman polițist cu călugări. E cel puțin inedit. Dar era prea doct pentru mine și nici măcar nu-mi plac romanele polițiste.


   Însă atunci când am intrat în librărie să mai caut ceva beletristică, mi-au sărit ochii pe un titlu cel puțin interesant- „Cimitirul din Praga”. You Had my attention. Now you have my curiosity. Am zis să mai dau o șansă autorului și să nu judec o carte după o alta. N-am avut ce regreta. Din păcate, m-am trezit să încep lectura într-o perioadă în care n-aveam timp să resfoiesc cărți decât la micul dejun. Din fericire, am împărțit lectura-n două, am luat eu jumate și jumătate mi-am lăsat...mie și așa am dat gata pe nesimțite partea mai tehnică, păstrând ce-i mai bun pentru o perioadă în care timpul a devenit mai răbdător.


 
Leo Taxil, mâna dreaptă a lui Simonini,
 a existat cu  adevărat și a și publicat
 elucubrații cu duiumul.
BONUS:
 Cartea vine însoțită de o mulțime de
imagini originale și de gravuri, venite în sprijinul
  încercării autorului de a  evoca atmosfera epocii.
Sau poate au fost puse acolo pentru
 cei care se plâng  mereu că nu-s și poze
 printre sutele astea de pagini...
   Știți cum tot ce e neclar, ermetic sau pur și simplu greu de înțeles a fost pus, de-a lungul istoriei, pe seama zeilor, Diavolului, vrăjitoarelor...? Ultima găselniță sunt masonii. Penultima... evreii. Era o vreme când tot ce putea merge prost avea în spate câțiva evrei.  Și, după cum se spune și-n carte, „oamenii nu fac niciodată răul atât de complet și cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă”, așa că trebuia un țap ispășitor, bine mistificat și demonizat, ca să-i întărâte pe cei încă împovărați de jugul dogmatismului. Iar evreii au fost urâți încă de la începuturile modernității, fără temei și cu patos, din obișnuință și prin tradiție. Alteritatea trebuie combătută cu orice preț și cu toate mijloacele.


    Dacă Funar spunea la un moment dat că asta-i lucrătură evreiască... „Cimitirul din Praga” e curată lucrătură evreiască. Sau o lucrătură făcută ca să-i sape pe evrei, acest poopr nomad, „dușman de clasă” prin excelență, încă dinaintea inventării noțiunii de „clasă” sau de „luptă de clasă”. Prins în mijlocul unei complexe țesături de intrigi, în povești cu servicii secrete rusești , franțuzești și prusace, cu spionaj și contraspionaj, căpitanul Simonini, fost combatant în armata lui Garibaldi, din epoca Risorgimento, își pierde mințile la bătrânețe, după atâtea zguduiri intrinseci și extrinseci. Îndemnat de nimeni altul decât de tânărul Freud să țină un jurnal, ca să prindă firul memoriei și să iasă din labirintul uitării smintite, bătrânul Simonini se dedublează, certându-se cu personalitatea lui de rezervă- abatele Dalla Piccola-, care-i suplinește lacunele. Când Simonini leșină, Dalla Piccola se întrupează și preia nobila misiune.


   Maestru caligraf, dar și neîntrecut povestitor, Simonini se schimbă cu totul atunci când devine Dalla Piccola, până și scrisul fiind altul. În ediția de la Polirom, acest dialog-monolog schizofrenic  este redat prin caractere diferite, în ton cu switch-urile de personalitate ale protagonistului. După o viață de uneltiri și de găselnițe care mai de care mai năstrușnice, Simonini nici măcar nu mai știe cine e sau ce rost are el în toată afacerea asta. Știe doar că și-a îndeplinit, machiavelic, misiunea: guvernul avea nevoie de explicații plauzibile pentru erorile sale, iar el a falsificat documente și a inventat cimitirul din Praga, epicentrul uneltirilor evreiești. Atât și nimic mai mult.


   În imaginarul romanului, delirurile fantasmagorice ale lui Simonini și ale acoliților săi pun baza antisemitismului de duzină, numai bun de propagat în rândul oamenilor nepregătiți, fără cultură. Poveștile strânse de ei se vor transforma în... Protocoalele Înțelepților Sionului, despre care se bate monedă mult mai pe larg în „Problema Spinoza”, a lui Irvin Yalom, care ar putea foarte bine să-i fie continuare. Simonini anticipează până și soluția finală, încă de la mijlocul veacului al XIX-lea.


   Ca-n romanele lui Dumas, acțiunea e vie, iar numele- multe, prea multe, de mă mir cum de autorul nu s-a-ncurcat în ele. Au ceva în comun nume mari, însă separate de context și de istorie precum Garibaldi, Cavour, Crispi, Emile Zola, Hugo, Freud...? Uite că au. Însă ei sunt doar figuranți într-un roman în care personaje la fel de reale, însă mai puțin cunoscute, se joacă după cum vor ei cu istoria, ticluind povești și documente în sprijinul celor care plăteau mai mult sau care reprezentau o amenințare mai mare. Când lumea încă nu se rupsese de preoți, iar republica nu era încă cea mai populară formă de guvernământ, magia și liturghiile negre, ritualurile satanice și alte minunății din aceeași arie încă fascinau opinia publică și puteau rezista ca explicații ale unor fenomene sau ca paravan în spatele căruia istoria putea fi scrisă departe de privirile inoportune ale vulgului. Unii s-ar mai lăsa păcăliți și astăzi de asemenea fenomene. Și, mergând pe premisa că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, ar putea cădea pradă capcanei stilului incredibil de credibil al autorului, care redă cu o mare artă atmosfera unui secol nu atât de îndepărtat, totuși străin. Cartea e o cale de mijloc deosebită: un Dumas mai accesibil, un Dan Brown mai erudit, fie-mi iertate blasfemiile.


   Poate o să-i dau copilului meu, când va fi trecut de vârsta celor 1001 de nopți, „Cimitirul din Praga”, ca să nu capete o aversiune față de literatură, ca mine. Nici el n-o să știe istorie când o să o citească, la fel ca mine, când mi se dădeau „Cei trei muschetari”, „Regina Margot”, „Mizerabilii”, „Cuore” și altele asemenea. Contează să-i lase impresia aia durabilă care să-l facă să revină în bibliotecă, în căutarea unor altfel de senzații tari. Contează să-i stârnească interesul și să facă să se nască pasiunile. Ceea ce, repet pentru a mia oară, n-a fost cazul la mine. Iar dacă-n modă, ce-i vintage nu e niciodată out of fashion, poate și-n literatură ar trebui câteodată să ne mai întoarcem la origini, să facem o mise à jour a tehnicilor și a modelelor premergătoare. Să mai reciclăm bestseller-uri din vremuri apuse și să le punem pe muzica zilelor noastre. Să mai salvăm un colț de cultură, să mai salvăm ce se mai poate din noi înșine.

vineri, 6 mai 2016

Cronici la cald: Acoustic ”All” Stars, în Fire Club, sau ”Cel mai frumos loc de pe pământ”

   N-am mereu timp pentru ceea ce-mi face plăcere. Am sufletul împărțit între o mulțime de evenimente la care mi-aș dori să particip, cărți pe care mi-aș dori să le citesc cât mai repede, dar pe care sfârșesc prin a le stivui frumos pe rafturi, și proiecte pe care le las mereu, în ciuda sufletului cocoșat de povara vinovăției, pe ultima sută de metri. Mi-ar plăcea să scriu măcar câte un paragraf despre lucrurile care mă mai scot din apele-n care mă scald de obicei și pentru care încă fac față cu brio așa-ziselor responsabilități. Astăzi însă țin neapărat să-mi fac timp ca să dau mai departe câteva gânduri despre una din cele mai mari ”mici plăceri” ale mele: concertele.
   Inițial mi-am dorit să plec la facultate în Franța. Am rămas aici atât pentru că ar fi fost o ruptură prea bruscă și prea greu de gestionat, cât și pentru că nu apucasem încă să îmi văd toate trupele românești în concert. Ca orice provincial, am așteptat cu nerăbdare ziua în care aveam să ajung la capitală, aproape scrijelind pe perete un fel de numărătoare inversă până la fatidica zi a eliberării din cușca prea strâmtă a micului oraș în care am crescut. După un semestru de facultate, am reușit să intru-n pielea personajului și să mă încadrez aproape perfect în tipologia ”însetatului de cultură” (formală sau mai puțin formală, oficială sau cu tente underground). Așteptarea a luat sfârșit. Acum pot fi eu însămi, printre cei ca mine.
   În Fire Club s-a organizat ieri un concert care a marcat 6 luni de la tragedia din Colectiv. Intrarea a fost liberă, a rămas la latitudinea fiecăruia dacă donează sau nu ceva în urnele fundației Estuar. Discret și frumos. Pe scenă au urcat, în ordine, Breathlast, Days of Confusion, Pistol cu capse, E.M.I.L. și Coma, să ne încânte cu variantele acustice ale unora dintre cele mai cunoscute piese ale lor. Nu o să descriu calitatea show-lui sau prestația artiștilor, pentru că renumele lor pe scena alternative românească și-au spus demult cuvântul, ci o să mă opresc un moment asupra atmosferei. Nu am reușit să mai ajung până acum la un concert pentru cei din Colectiv, așa că m-a impresionat teribil solidaritatea. Trupele care au adresat pe rând cuvinte pentru cei pe care îi cunosc și care au avut de suferit de pe urma incidentului. Cei răniți în Colectiv, cu zâmbete largi pe fețe, avangarda iubitorilor de rock, întărind primele rânduri ale mulțimii strânse în curtea clubului, în fața unei scene mici, unde oamenii care urcau nu erau decât portavocile cetei de ”rezistenți”. Familiile și prietenii celor ce au urcat pe scenă, veniți să îi susțină. Căldura care se degaja din gesturi, voci, priviri. N-aveai cum să nu te simți copleșit. Am empatizat cu cei care au trecut prin nefericitul eveniment încă din primul moment, însă peisajul din curtea clubului Fire m-a lăsat fără cuvinte. Am rămas mută de admirație. Am savurat fiecare melodie și m-am bucurat să văd cum își revin, cum se refac oamenii. M-am bucurat că n-am uitat, noi toți. Că am făcut parte din ceva ”mai mare decât noi”, dintr-un ocean de oameni dinspre care se revărsau val după val de emoții. Deși nu-mi cunoșteam decât grupulețul cu care am venit, m-am simțit parte dintr-o familie unită de o legătură indisolubilă. Dragoste pentru frumos, respect, empatie, solidaritate, energie.
   Gândurile nu-mi dau niciodată pace, ceea ce-i o povară și o binecuvântare, în egală măsură. Însă tac ca prin farmec la primele acorduri de chitară, fie ea acustică sau electrică. Prinsă în marea asta de oameni, nu mai contează unde-mi fuge mintea în restul timpului. În acel moment, sunt acolo, împreună cu toți ceilalți. Am un loc al meu, unde să fug atunci când cade pe mine molozul și balastul tuturor grijilor. Sunt o parte dintr-un întreg, nu dintr-o mulțime. Un întreg care nu va rupe rândurile la prima strigare și care va face întotdeauna diferența.
   În astfel de momente, mă bucur că am rămas aici. Mă bucur că sunt cine sunt și că vin de unde vin. Și asta compensează pentru toate momentele în care mă simt răvășită, nedreptățită, singură sau neînțeleasă.
   N-o să apuc mereu să împărtășesc experiențele care mi-au bucurat și îmbogățit sufletul, dar despre asta am ținut să scriu, pentru că rock-ul, metal-ul, au contribuit în cea mai mare măsură la formarea mea, alături de cărți și de experiențele personale, atunci când sfaturile apropiaților și profesorilor treceau pe lângă mine. Le mulțumesc trupelor care ne surprind plăcut de fiecare dată și care oferă o expresie a ceea ce noi nu putem mereu să articulăm, oamenilor deosebiți care încă rezistă împreună și organizatorilor, care au pus la cale un eveniment suficient de emoționant încât să-mi rămână lipit de inimă (și de laptop, ”pașaportul” oficial al experiențelor prin care am trecut). Printre oamenii mei, printre versurile lor, printre acordurile noastre, acolo-i cel mai frumos loc de pe pământ (frumos jucat, Coma!).

   Rock on! #împreunărezistăm

duminică, 3 aprilie 2016

Cronici la cald: ”Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vișniec

   După lupte seculare cu timpul și cu dispozițiile schimbătoare, am reușit să mai dau gata o carte. De data asta, am răpus o bucată de beletristică, ceea ce nu se mai întâmplase de ceva timp, fiindcă, odată intrată la facultate, am făcut din orientarea aleasă o pasiune și m-am dedat lecturilor de specialitate. Însă am simțit nevoia să mai și respir puțin, iar beletristica e o gură de aer proaspăt într-un univers uneori prea precis. Lectura cărții domnului Vișniec a fost fragmentară, aidoma narațiunii în sine. În programul meu eclectic, mi-am făcut loc pentru beletristică la în pauzele de masă și în timpii morți pe care îi aveam între întâlniri, respectiv între lecturile pentru seminarii și articolele care să-mi rezume actualitatea politică. Probabil tocmai de aceea m-a pus cartea asta atât de mult pe gânduri. Fiind eu însămi în căutarea multor răspunsuri, m-am pierdut și mai tare în țesătura de frânturi împrăștiate. Postmodernismul de la școală nu se potrivește cu cel din târg. Din târgul de începuturi de roman.
   Succinta descriere de pe spatele volumului, apărut în 2014 la editura Polirom, nu-i face câtuși de puțin cinste. Probabil n-aș fi cumpărat-o, judecând-o strâmb după ea, dacă n-ar fi fost la un moment dat o recenzie care să mă convingă de substanța ei. Cartea e mult mai mult decât un troc de începuturi de roman și fragmente întrerupte din zeci de opere distincte. E un fir ”roșu” strâns legat de unul al Ariadnei, care nu mai făcea față meandrelor și a sfârșit prin a se strânge ghem către sine.  Am crezut de câteva ori că i-am înțeles logica, apoi situația s-a răsturnat și am ajuns să mă întreb unde am mai citit o poveste asemănătoare, uitând că ea începuse cu multe capitole înainte și fusese suspendată brusc.
   Romanul trepidează de vieți. Multe vieți, ale căror traiectorii ajung să se conjuge într-un final incert. Una din povești mi-a amintit de filmul ”A perfect sense”, pe care tocmai îl văzusem. Poemele de dragoste adresate de către scriitorul cvasi-anonim aspirant la recunoaștere mondială părților trupului iubitei sale dedublate mi-au amintit de zilele în care dedicam și eu versuri fantasmelor. Negustorul de începuturi de roman mi-a amintit că și eu sunt în căutarea unei prime fraze de efect, care să-mi ofere epifania drumului pe care trebuie să-l urmez. Singurătatea apăsătoare a unuia din eroii care e, pe rând, real și virtual, m-a liniștit (nu-s singura rămasă stingheră-n propria-i lume, blocată între realitate și ficțiune). Dacă la orele de română eram curioasă să aflu cine era adevărat și cine era doar un avatar în nuvela ”Sărmanul Dionis”, azi sunt și mai curioasă să aflu care dintre metaromane este cel adevărat, cine-a trăit și cum a sfârșit.
   Ce au în comun Franța, America și România? Unde converg interesele scriitorilor? Cine i-a inspirat pe Camus, Kafka, Hemingway în scrierea unora din cele mai apreciate romane? Au fost torționarii doar instrumente în slujba comunismului, sau mai sunt și alții, care-și iau solda de la instanțe superioare?
   Cu un ritm confuz, dar incitant, romanul te prinde în țesătura sa narativă cât se poate de diversă. Un mănunchi de viziuni narative și un buchet de perspective, o gamă largă de premise și o gamă și mai largă de romane începute și lăsate-n aer. Oricare din ele poate fi continuat cu succes, într-o saga a alienării și a căutării/negării sinelui.
  Tocmai faptul că n-am avut cum să citesc cartea da capo al fine într-o zi sau două, pradă unui efort susținut, i-a dat un și mai mare farmec. Spre rușinea mea, de câte ori un personaj dispărea din peisaj, îl uitam. Apoi îl regăseam cu uimire undeva unde nu l-aș fi pus nici în ruptul capului. Uneori, pe parcursul lecturii, m-am lăsat îmbătată de aparenta verosimilitate a faptelor, uitând că, de fapt, eram prizonieră-ntr-un imaginar. Uneori prea multă singurătate, alteori prea multă agitație, uneori prea multă înțelegere, alteori prea mult erotism, uneori prea multă literatură, alteori prea multă divagație. Echilibrul e undeva la mijloc. Nu la mijlocul romanului, totuși.

   Toți cei pe care i-am uitat au făcut la final o reverență și distribuția s-a desfășurat halucinant într-un ultim delir ficțional aparținând cui? 
   Jocurile alea pe care le jucam când eram mică, cu o foaie de hârtie pe care cineva a început o poveste, dată din mână-n mână, cu secvențele precedente acoperite, astfel încât fiecare creator de univers să pună în comun ce simțea el de cuviință, până când se umplea și dădea o poveste fără cap și fără coadă, au fost duse la un cu totul alt nivel. Au ajuns și-n librării. Faptul că romanul domnului Vișniec a reușit să mă captiveze într-o perioadă de nonșalantă amorțire a accentuat și mai tare impresia pe care mi-a lăsat-o, în dimineața asta, ansamblul cărții ajunse la final. Nicio carte nu s-a mai potrivit stării mele de spirit de ceva vreme. Probabil că aveam nevoie de ceva care să se plieze pe dualitatea mea și s-o facă să se simtă naturală. Poate că o poveste nu-mi era de ajuns. Uneori trebuie să le citești pe ale altora ca să o descâlcești pe a ta.
   Se spune că omul are nevoie de un vis ca să suporte realitatea.Ce te faci, însă, când ajungi să nu-l mai distingi de realitate...? Citești o carte și te prefaci că nu ai nicio vină în afacerea asta
(ca să-i parafrazez pe băieții de la Travka). Ca să consolezi scriitorul român intrat în greva tăcerii timp de un an, în așteptarea binemeritatului renume.

vineri, 1 mai 2015

Jurnal intim, #1 ("În contra direcției de astăzi în cultura română")

   De multe ori ești prea ocupat cu altele ca să mai vezi ce e în jurul tău. Nu e de condamnat. Dar știm cu toții unde se ajunge de acolo... Uneori îmi place să-mi ridic capul din pământ și să mă mai uit pe lângă mine. Alea-mi sunt clipele de liniște în care observ de ce merită să trăiești. Îți faci atâtea griji pentru ceva de care vei uita peste o zi-două, o lună-două, încât pierzi din vedere că există pe lumea asta lucruri care te fac fericit.
   La sfârșitul unei zile pline, cu glume, caiete, cărți, dureri de încheietură de la prea multe pagini scrise, dureri de cap și vedere încețoșată de la prea mult învățat, mă retrag în sanctuarul meu. Mă întind în pat și mă dezmorțesc. Pun mâna pe telefon și-mi sun prietenul ca să vorbim până adorm. E mereu acolo la sfârșitul zilei. În restul timpului e în mintea mea.
   Când vine un prieten de la facultate, vorbim dintr-o singură suflare despre tot ce se poate și-mi amintesc cât de nașpa e să stai printre ignoranți. În zilele alea îmi amintesc că știu mai multe decât aș fi putut bănui. Și-mi face bine să vorbesc despre chestii pe care nu le bagă nimeni în seamă.
   Dar în marea parte a timpului suntem doar eu și muzica. Eu, muzica și cartea. Îmi place să cred despre mine că am câte o melodie pentru foecare gest, situație sau stare de spirit. Cât despre cărți... Citesc uneori chestii care mă bagă în ceață. Sunt autorii ăia atât de zeloși în descrierea personajelor, încât mă aruncă înapoi la stadiul de ignoranță. Tipa cutare din cartea "X" se dă cu un parfum marca Y, poartă haine făcute de creatorul Z, pantofi de la casa de modă "Alfa", fumează țigări "Beta", conuce o mașină "Gamma"... Mă simt vinovată că nu știu despre ce e vorba. Omul ăla încearcă să redea atmosfera unei epoci și niște mentalități, iar eu nu pot înțelege devăratul farmec al lersonajului pentru că nu știu toate mărcile alea. Apoi, autorul mai spune despre personaj că rostește o anume replică în stilul lui Habarnam Cinenaiba Ofi și mă pleoștesc de tot. Actori, personaliăți mărunte, trupe mai underground decât metroul...aș vrea să le știu pe toate. Dar la ce mi-ar folosi...?
   Totuși îmi plac autorii care-și descriu așa personajele. Tocmai de aceea mai inserez și eu câte un nume de trupă mai puțin cunoscută care-mi place, parcă îmi dă un aer superior, de cvasiomnisciență. A fi sau a nu fi hipster? Aceasta-i întrebarea celui de-al doilea deceniu al celui de-al XXI-lea secol.
   Citeam ieri un articol scris de un tip de la "Cațavencii" pe blogul personal, în care înjura cu consecvență hipsterii, dar mai ales anumiți exponenți ai tagmei lor, respectiv o trupă care-mi place- Robin and the Backstabbers. Le-aș fi luat apărarea, dar nu mă mai bag în gura lupului. Articolul ăsta îl succedă pe cel din "Cațavencii", unde jignise o trupă cu tradiție fără nicio jenă și fără prea mare temei. Acolo s-a despicat pământul în două și băiatul și-a primit binemeritata porție de înjurături. Nu pot să nu mă mir de drumul pe care ni l-am ales. Tot ieri citeam cum înjură Mărgineanu un grup anume, bazându-se pe o interpretare halucinantă pe care singur a dat-o unui articol. Pe scurt, m-am încărcat cu atâta energie negativă aiurea, încât m-am întrebat dacă ar trebui sau nu să-mi pese, dacă ar trebui sau nu să mă simt. Sunt eu o hipsteriță proastă, fără nicio cultură și cu aceleași înclinații și același coeficient de inteligență ca al unui cocalar, singura diferență dintre noi fiind modul de manifestare? Mă îndoiesc, sincer. I-aș fi spus domnului Hater de la "Cațavencii" câte ceva despre un exponent al sus-menționatei tagme pe care o descria prin câteva cuvinte simple, intercalate de valuri de înjurături complexe, dar mi s-ar fi răspuns cu "Te-a întrebat cineva ceva, #&$*@ proastă...?". Așa că m-am gândit să mă abțin. Cu tristețe constat că astăzi trebuie să treci cu ochii închiși pe lângă ură, trivialitate, atacuri la persoană, atentate, războaie, defăimări, invective și multe altele. De ce? Că mori cu ei de gât dacă te pune dracu' să le-ntorci vorba. De la băiatu' Cațavenc mă așteptam la o astfel de părere ieșită din neant, oamenii de genu' se trezesc, văd soarele pe geam și-l înjură că strălucește oblic și nu perpendicular. Așadar, nu trebuie să fii vinovat de ceva anume ca să te-njure, e de-ajuns că exiști. Și te-njură oricum. Dar domnul Mărgineanu...?

   În fine.
   Mai era un articol care spunea ceva despre niște cărți pe care, dacă le citești, ești automat prost. Mă așteptam să fie "Exerciții de echilibru" a lui Chirilă acolo, dar am fost șocată să îi văd alături pe Paler, cu "Viața pe un peron", și pe Călinescu, cu "Enigma Otiliei". Să-nțeleg că am fost făcută proastă încă o dată. Așa că mă întreb cu ce arme ar trebui luptat împotriva lor. Or fi de ajuns cuvintele, sau trebuie să le desenezi, ca să priceapă..?
   Îmi pun acum o mie de întrebări. Asta e lumea în care mă pregătesc să plec? Asta e prestigioasa opinie publică...? Asta e societatea românească în care caut motive ca să n-o părăsesc...? Sincer, mă simt prost. Sau proastă. Depinde cine citește, îmi place să fiu deschisă tuturor interpretărilor. Nu pot să nu mă-ntreb de ce am citit atâtea cărți, de ce am ascultat atâta muzică, de ce am învățat atât de bine, de ce am respectat atâtea reguli, de ce m-am dezvoltat atât de armonios. Ca să mi se spună că sunt proastă, în mod indirect, bineînțeles? Strâng motive pentru care să rămân în țară și să o reformez cumva. Au ei habar că unele din chestiile citate ca fiind tâmpenii sunt tocmai câteva din motivele pentru care nu plec la studii afară?
   Respect scriitorii buni din România și aș vrea să mă număr într-o bună zi printre ei. Și consider că nu m-aș putea exprima la fel de armonios în nicio altă limbă. Iubesc trupele de alternative românești și metaforele lor. Îmi arată că există poezie și azi și că sunt norocoasă că pot s-o văd, s-o trăiesc, s-o ascult. Fericită sinestezie. Vreau să rămân în țară să apuc să le văd live pe toate. Vreau să rămân în țară pentru că mulți dintre oameni sunt frumoși și vreau să apuc să-i am alături înainte de a porni pe drumuri străine.
   Știu pseudojurnaliștii ăștia că avem anumite simboluri, mai mult sau mai puțin cunoscute? Știu ei cât costă asemenea opinii...? Știu ei că noi, tinerii, ne pierdem încrederea în soarta țării când citim sau vedem în jur asemenea inepții...? Uneori stau și mă întreb ce aș putea face ca să-mi fac cunoscută munca. Aș vrea să-mi citească mai multă lume blogul, pentru că simt că merit și că am câte ceva de spus. Dar lumea alege să-i citească pe Chirilă, Nemerovschi și blogurile astea de hatereală ieftină care, ocazional, mai nimerește și la țintă. Dar și un ceas stricat arată ora exactă de două ori pe zi, deci... N-am nimic împotrivă că masele se orientează în direcția asta. Dar reprezentanții ăștia ai opiniei publice n-au habar cât noroc au. Sau ce să facă cu el. Asta e cel mai frustrant.

   În fine.
   Poate pare că am divagat, dar, în esență, cam ăștia sunt vampirii energetici care ne omoară atenția distributivă. Dedicăm unor astfel de lucruri prea mult din timpul nostru liber, prea mult din timpul pe care ar trebui să-l petrecem bucurându-ne, făcând o sărbătoare din fiecare clipă pe care o putem folosi după bunul plac. Ne interesează prea mult ceea ce interesează prea puțin și alunecăm într-o extremă periculoasă. Îmi pare rău că deasupra țării ăsteia plutește un nor de negativism la fel de gros și de periculos ca ăla care cică ar veni dinspre Cernobîl, dar mai puțin mediatizat decât cel din urmă. Îmi pare rău că deschidem ușile ignoranței și nonșalanței, în loc să încurajăm schimbarea, întinerirea. Babele care bârfesc la poartă și care împânzesc mijloacele de transport în comun, bătrânii care fură toate beneficiile și se bucură de câte înlesniri e cu putință să primească s-au mutat pe internet. Unde ne intoxică zilnic cu câte o doză mică de tâmpenii, până când vom deveni irecuperabili. Nu-i neapărat o strategie, nu tot răul care se-ntâmplă azi face parte dintr-o amplă conspirație bine pusă la punct, e pur și simplu o alegere pe care o facem involuntar, ceva cu care ajungem să ne obișnuim, după ce l-am tolerat vreme îndelungată, fără să ne pronunțăm în vreun fel.
   Poate că tăcerea e un păcat mai mare decât credem. Sau, mai bine spus, "Fețele tăcerii" sunt prea înșelătoare. Vorbim când ar trebui să tăcem și ne abținem atunci când chiar e necesar să spunem ceva.

   În fine.
   Azi sărbătoresc cu liniște și muzică bună. Și pentru că am dedicat prea multe rânduri vampirilor energetici și chestiilor de pe internet care mă enervează, voi consacra următoarea ocazie ficțiunii.

   Așadar, las aici câteva linkuri care să vă ajute să-mi înțelegeți frustrarea, asta dacă a reușit articolul meu să ajungă până la voi. Și vă încurajez să militați în orice fel vreți voi pentru schimbare. Ne gândim adesea că schimbarea poate avea loc și fără noi, fiecare e numai unul, cantitate neglijabilă. Dar fiecare om care gândește așa nu e în plus la ideea de schimbare. E în minus. Gândiți-vă la asta. Și bucurați-vă astăzi de o minunată porție de liniște autoindusă. Pentru că meritați.

http://www.catavencii.ro/iris-s-au-reunit-de-foame/

http://www.piticigratis.com/2015/04/patruzeci/

http://www.kmkz.ro/recomandari-2/tepe-recomandari-2/10-carti-pe-care-esti-prost-daca-le-citesti/

sâmbătă, 25 aprilie 2015

Constelații pe sub gene

   Și atunci când cel mai bun lucru din viața ta se dovedește a fi un simplu lucru...? Sau poate ți se pare. Totuși, atunci ce faci?
   Din toți care ar fi putut fi pe stradă, nu sunt decât eu. În jurul meu, toate au culoarea aia pe care o dau efectele vintage din programele de editare foto cele mai simple. Și parcă cineva din exterior cioplește într-un norișor care-mi plutește deasupra capului, ca-n desenele animate, ca să dea o formă gândurilor mele. Dar în mintea mea sunt prea multe locuri neocupate.
    Îmi vin în minte fragmente de melodii pe care nu le pot recunoaște, trebuie să cânt până la refren ca să-mi amintesc. Aș vrea să mă-nțeleagă și pe mine cineva.
   Rafturile librăriei erau ticsite de cărți, dar eu n-aveam bani să mă decid, așa că mângâiam cu privirea posibile povești de viață, de călătorie sau de moarte. Mi-era dor să fiu altcineva. Dar titlurile alea mă lăsau rece. La un târg de carte mi-am spus că n-o să mai judec niciodată o carte după copertă, la propriu. Sunt atâtea care nu-și merită banii. Banii, ca banii, da' niște copaci au suferit ca să ajungă suport de platitudini. Crudă soartă. Cum ar fi să devin și eu teatru de iubiri eșuate? Dar să nu fim pesimiști. Pot să fiu teatru de păpuși.
   Nu-mi dădeam seama cum am ajuns pe aceeași bancă, dar eram mulțumită că am ajuns totuși undeva. După toate visele alea ciudate, nu mă așteptam să mai calc prea curând pe teren ferm. Subconștientul e un teren minat, de nisipuri mișcătoare. Curând se vor termina zilele de venit devreme la școală. De fumat o țigară pe burta goală la 7:16 și de citit ceva în clasa goală până la fix. Doar atunci pot să stau fără muzică. Mai prind câte-un gând și-l mai alerg pe unde n-am mai fost.
   Uneori sunt tristă că o se sfârșească așa. Dacă am o viață, de ce nu pot să-ncep bine? Mă uit la mine și-mi amintesc de telefonul meu. A fost nou pentru o scurtă perioadă, apoi a căzut, s-a zgâriat și așa o să rămână. La rândul meu, am atâtea șanțuri în piele, de parcă în mine s-ar fi dat războaie și fusese nevoie de tranșee. Și chiar s-au dat. Dar când spiritele s-au calmat și apele s-au retras, eu de ce nu mi-am revenit? O să rămân așa până la sfârșit și mi se întâmplă să mă indispun din cauza asta. Am fost nouă până la un moment dat, dar acum sunt zgâriată iremediabil și chiar nu pot să-mi schimb carcasa.
   Dintre multele mele dorințe, am mai păstrat una. Să câștig în viitor suficienți bani cât să-mi pot permite toate cărțile pe care-mi pică privirea și bilete la concertele cui vreau eu. Viața capătă sens când asculți muzică bună direct de la sursă, când citești ceva care te mai face să uiți. Nu sper să arăt bine, să ajung sus, sper doar să trăiesc.
   Într-o zi o să scriu cartea aia. Sau poate că nu. Mi-aș face mai mult rău. Ce-a fost, a fost. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune. Oare mă iubește? Sau mă vede cum mă văd și eu- ca pe un telefon stricat? Cu un singur cuvânt nelalocul lui strici tot, chiar dacă vorbești din cărți.
   La primul meu concert va fi toată muzica ce-mi place. Dacă nu pe scenă, în sală. Și eu voi cânta din spatele unei cortine de fum de țigară, într-un oraș care nu vrea să știe de mine. Până atunci voi fi citit sute de cărți și nimeni nu va ști, pentru că voi coborî de pe scenă imediat ce mi se va termina recitalul. Fiecare vis se termină dezamăgitor. Asta mi-am dorit toată viața...? Poate că dacă ar fi fost cunoscuți în public, m-ar fi aclamat. Dar alții n-au nicio obligație.
   Cineva îmi va mai îndeplini o dorință și mă va duce să văd lumea. Într-o incintă închisă, cu lumină difuză și scaune plușate. Apoi, când vom ieși, voi lua o gură de aer tare și proaspăt și mă voi scutura de praf și pânze de păianjen. Nici lumea nu e așa cum mă așteptam...
   Și, într-un final, nu rămâi decât tu cu gândurile tale. Ce păcat că-n ziua-ntâi l-am alungat pe cel care sculpta în norișorul de deasupra mea. De-atunci mi-am pierdut gândurile serioase și nu poți să te faci mare dacă nu-l lași pe nenea să-ți deseneze cum trebuie să fii.
   Norii sunt la fel de vaporoși și muzica e întârziată, pe un ritm vag sacadat. Se aud tamburine și acorduri de chitară, pe care le-nchide o voce tainică ce recită o mantră. Apoi auzi un saxofon și te crezi la New York, dar în vremurile noastre cortegiile funerare cântă ce muzică li se cere. O soprană își dă duhul lângă urechea mea și geamurile se sparg pe măsură ce înaintez. Sărmanul cu vioara din colț nu mai are niciun farmec de când și-a acordat-o.
   Și acum știu de ce n-o să-mi termin niciodată cartea: mă termină gândurile pe mine. Nu-mi permit să stric dezordinea și Ariadna și-a pierdut firul pe aici, pe undeva. Poate nici nu vrea să-l găsească. Poate nici eu nu vreau cu adevărat să fiu înțeleasă.